Am primit la acest început de Nou An-2024, în Dar, una din cele mai plăcute cărți: Limba Noastră Cea Bătrână” din partea talentatului poet Mircea Dorin Istrate
Desigur că am confirmat și mulțumit distinsului și erudit autor, pentru această carte de poezii venită din România, asemeneala unei corole de mărgăritare a limbii române.
Cu precizie de ciasornicar, în inspirația sa dl.Mircea prin însăși titlul ales cărții -Limba Noastră cea bătrână- ne sugerează tematicile poeziilor domniei sale a avea izvorul în însăși rădăcinile străvechi ale istoriei și limbi române, ale prezenței în timp și spațiu al acestui frumos neam românesc, pe care poetul îl cântă cu atăta iubire în sufletul său, cerînd totodată respect pentru toate acestea. Și e prea drept cronicarul de la Mureș, fiindcă limba noastră ne este adevăratul ”Certificat de Naștere ”pe această Vatră pe care trăim și noi azi!
Cartea s-a publicat la Editura ”Tipomur”, Târgu-Mureș, autor Mircea Dorin Istrate, 2023. Conține 207 pagini, cuprinzând 92 poezii.
Prefața – a fost scrisă de distinsa scriitoare Cezarina Adamescu, ilustră personalitate a literaturii romane, care îl numește pe autor – Voievodul poeziei ardelene – Român în simțire, Ardelean în poezie.
Cuvănt Înainte – scris de Liliana Moldovan, secretar – Liga Scriitorilor Români, Filiala Mureș. Distinsa doamnă ne asigură pe noi , ”Cititorii care bat la poarta volumului de versuri, ”Limba noastră cea bătrână”, vor descoperi, în paginile cărții, o oază de românism și o bucurie nemărginată de creație, consacrată, în acest caz, elogierii limbii naționale și a celor care o vorbesc”.
Urmează un -Argument – Omagiu Limbii Române- scris de autor, în care se mărturisește, ne îndeamnă, spunându-ne: ”Știți voi, toți acei vorbitori ai limbii române, că ea, limba noastră, este FOCUL cel mereu VEGHETOR de CONȘTIINȚĂ al acestui neam? Ea este înfioratul CÂNT al sufletului românesc!”
”IUBIȚI, OCROTIȚI și APĂRAȚI mereu și mereu, chiar cu prețul vieții voastre dacă este cumva nevoie, LIMBA ROMÂNEASCĂ și, mai ales SLĂVIȚI-O oriunde și oricând puteți face acest lucru, spre mereu înălțarea ei în FALA și MĂRIREA lumii celei de azi”.
Acum venindu-mi și mie rândul, recunosc a rezona cu toată conștiința la adevărul că limba noastră cea străbună ne este un adevărat ”Certificat de Naștere” în timp și spatiu, trăind mereu pe această Vatră, Grădină a Maicii Domnului. Am fost și vom fi întotdeauna aici! Deseori vitregia sorții de a fi împrejmuiți de mari imperii, ne-a călit, unit și întărit mai mult, dar… imperiile s-au dus, și noi tot aci suntem.
Citind poezia – Mi-e dor de limba veche, românească – în care dl.Mircea excelează, un fior mi-a străbătut ființa întreagă:
”Mai vorovită tătă-n grai ardelenesc,
De-o fi cumva de-amu să îmi perească,
Ne-om sărăci de-un dar de la ceresc”.
Mi-am amintit de tata mneu plecat de mult la ceruri cum îi zicea mamei: ”Măi muiere, tătă zua mă baț la cap cu pruncii, mai lasăi să să joace!” Iată cât de profunde simțăminte poate aduce un vers de limbă bătrână, în raport cu un digital modern, care rămâne fier rece dacă nu-i cumperi baterie.
Despre ”Vorba veche, românească” se poate vorbi mult mai multe, pentru că zice versul:
”Mi-e dor de vorba veche, Românească,
Ce are-n ea atâtea înțelesuri,
Rămasă din cea limbă Srămoșească
Cu Tâlcul ei vrajit, plin de eresuri.
În ceea vorbă-i multă – Nțelepciune
Ce-au adunat-o-n veacuri de Gândire
Strămoșii, făcători de fapte bune,
Ce au acum în ceruri, Izbăvire.
Nici nu gândim ce-Avere ne lăsară
Și ce Comoară-n grai e Tăinuită,
Că vorba cea bătrână-i Floare rară,
Ea Înstelând cea limbă ce-i vorbită
Prin ea legăm Trecutul de departe
Cu mersul zilei celei de Acum,
De-o mai vorbim, nimic nu ne Desparte
De-al nostru Început, pe-acesta drum.
Bătrâna limbă fie-ne ca Moaște-n
Biserica vorbirii românești,
Prin ea oricine-n lume Recunoaște
C-aici am fost din Timpuri strămoșești/
Și ne povățuiește ”voievodul poeziei ardelene” să ne iubim cu neuitare străbunii, căci au muncit și au murit cu gândul sfînt și bun, o Vatră să ne lase.
Poetului Mircea Dorin Istrate îi este dor de ”Vorba Bunii”, mângâindu-și propriul suflet, poetul cîntă: ”Mi-e drag de Buna, maica ce odată / Cu drag în Poala dânsei m-a crescut / Că-n vorba-i dulce, Neînstrăinată / Ea îmi spunea cât multe-a mai văzut / Și-n glasu-i Trăgănat, ca de bătrână / Simțeam cum Vorovește cu strămoșii/”
Spiritul nostalgic, cu amintiri cel veselesc dar și înlăcrimează îi aduc poetului izvor de înspirații de toată frumusețea, de care frumuseți sunt convins că a avut parte oricare cititor ce și-a petrecut copilăria la sat. La fel dl. Mircea Dorin Istrate, își reculege nostalgicele amintiri, când Buna, ”suduia și tuna” când vicleana vulpe îi fura puii de la Clocă, vreo șepte! Și venea noaptea vulpea la Coticare.
Iar cu un molipsitor grai, versul poetului încheie tragedia:
”Eu, atăta știu că Moșu,
S-o Tomnit cu un blănar,
Ca să-i vândă pe-un Crăițar,
Chelea Hulpavei cucoane,
Ce De-Amu vreo două toamne
S-o-nvățat, la Coticar”.
În nostalgiile amintirilor sale poetul iubitor de locurile natale, de satul ce avea cândva o Moară de tot dragul, acum e dărîmată – Hâită: ”E-nămolit de-acuma Gâtul, iar roata mare-i Putrezită / Pe Jgeabul spart în patru locuri, nu-i apă cum a fost odată”. Acolo veneau ”Puhoi de răndunele”,” Un Stol limbut de păsărele”, o viață descrisă de Coșbuc.
Aceste 92 de poezii, vorbesc ca niște rugăciuni ale poetului de vremile ce veșnic vremuiesc, dar limba noastră cea străbună e creată pentru a supraviețui, ba mai mult, ea renaște, întinerește odată cu generașiile tinere ce cresc. Se înfrumusețează mereu crescând în valoare. Să ne iubim Limba noastră cea bătrână, ne îndeamnă poetul căci prin ea trăim, muncim, iubim, a o pierde inseamnă că pierduți vom fi și noi.
”Ar Dealul meu” e o poezie ce devine o adevărată frescă istorică prin trecutul și prezentul ei de azi!
AR DEALUL MEU
Un PRIBEAG, ce cărărit-a largul lumii-n lung și-n lat,
Într-o VREME-ndepărtată, când pe-aici mi s-a AFLAT,
Și văzînd cum ostenește, un VĂTRAȘ ce-ș mâna boi
Într-o zi de primăvară, cu nevasta și feciori,
Îl întrabă-așa-ntr-o doară, pe muncitul meu, țăranul,
Ce faci omule pe-aicea?
-Apoi ni, de când îi lumea, mă silesc să îmi AR DEALUL,
Ca să am în toamnă ROADĂ și să TREC cu bine anul.
Și de-atuncea el tot ară, dealul său lăsat de moși,
Ce-i averă moștenită de la bunii lui strămoși,
Ca să-mi aibă-mbucătura ce pe-a lui să-i poată ține
An de an, secol de secol și-n mileniul care vine.
Dealul său de-atunci i-ARDEALUL, cela veșnic jertfitor,
Ca la NIMENEA în lume să nu-i fie-n veac dator,
Și-ncă mai apoi aicea este-a Maicii cea Grădină
Ce ne-a dat-o-n bună PAZĂ pentru vremea ce-o să vină,
Când, de-aicea va RENAȘTE noua lume viitoare,
De vom fi CREȘTINI cu toții, iubitori și cu iertare,
Și vom ține LEGEA sfântă, să trăim în bună pace,
Iar la Domnu-nchinăciune, fiecare îi vom face.
Așadar avem în față un OM viu și-o CARTE vie,
Cărora doar Dumnezeu le-a dat gând ca să se scrie!
Cartea se află acum la Biblioteca familiei noastre,
așteptându-și iubitorii cititori să o-mprumute!
Poezia 