Despre T.F.Walsh

I've been writing for as long as I can remember; from poems and lyrics through to short stories and novels. I write in most genres but have a particular fondness for dark fantasy and horror. When I'm not writing, you can find me lingering through book stores, reading and plotting my next story. Born in Romania, I moved to Australia with my family at the age of eight. I now live in a beautiful coastal town, an hour south of Sydney with my husband and two cats. The sea is practically at my front door and the mountains out the back. I work in during the day, and write whenever I can find the time. Following in my father's footsteps, I hope to achieve my dream and become a full time author. Some of my favourite authors are Richard Laymond, George R R Martin, Laurell Hamilton and Robert Jordan.

NESTINSUL DAR

Femeii, de 8 al lui Mărțișor

Femeie, tu, o mândră zee,

În păr cu blânde azalee,

Inimă mare, ca de jar,

Iubirea ta – nestinsul dar.

Noblețe, grijă și tandrețe,

În suflet, sacră tinerețe,

Pe chipul tău, o apă lină,

Stă dorul ce inima alină.

Femeie, tu, izvorul viu,

Pe care îl cunosc, îl știu,

O bucurie-n sărbători,

Lumea văzută în culori.

Mamă, soție, fiică, soră,

În tine, simțăminte-n horă

Aprind scântei a nemurire,

În veacuri petrecute-n fire.

Femeie, tu, parfum de tei,

Cer și pământ, dacă le vrei,

Apus și răsărit, lună și soare,

Viața care în veci nu moare.

© Gheorghe A. Stroia

Bacău, 8 Martie

Ascultați cu atenție fișierul audio. Poezia a fost recompensată cu marele Premiu al Festivalului Internațional ART FOR LIFE la Kyoto în Japonia.

Publicitate

IOAN MICLĂU-GEPIANU:DIN MITOLOGIILE LUMII!

CRONOS ÎL ÎNLĂTURĂ PE URANUS!

(Revăzută și adăugită

”…După ce Cronos il înlătură pe Uranus și devine el liderul Titanilor uriași, acesta își ia de nevastă pe sora lui, Rhea, care va naște cinci copii: Hestia, Hera, Demeter, Hades, Poseidon.

Rhea este din nou însărcinată, dar, din cauza lui Cronos, care asemenea lui Uranus, își devora fii din gelozie pentru a nu-și pierde întâietatea lui la supremație, aceasta se retrage pe Insula Creta, pentru a-l naște pe următorul ei fiu, Zeus. Ca zeitate supremă, Cronos era desigur peste tot, deci fără îndoială că Rhea nu avea cum se ascunde de bărbatul ei!

Ce este interesant însă ca să observăm, ar fi acele deosebiri de nume date zeităților! S-au făcut deseori multe confuzii, așa se face că și acest zeu Cronos, să mai fie găsit cu numele de Cronus. M-a lămurit cartea lui D.J. Conway, Magical, Mistical Creatures, unde îl găsim pe Cronus cu nevasta lui, frumoasa nymfă de Mare, Philyra, din care s-a născut încă o grupă de Centauri, printre care Centaurul Nessus, care era cel mai vestit și pârdalnic iubitor de femei. Acesta a răpit-o chiar pe Deianira, nevasta lui Hercule, la trecerea unui râu cu val volburos, numai că acest act i-a fost de sfârșit zeului. Herrcule, cu o săgeată otrăvită îl omoară! Uneori Cronos este numit și Saturn. La alte popoare poartă alt nume, desigur, după specificul limbilor vorbite de acestea.

Hercule mai este numit în alte legende Heracle!

A doua zeitate, întradevăr interesantă, este însăși Rhea, cea care îl naște pe Zeus, care va locui în Olimp. O mai găsim pe Rhea zeitate dar și preoteasă la Mânăstirea Vestei, din muntele Ares, despre care Cassius Dio în cartea sa: Istoria Romană-I, o numește fiica regelui Numitor și mama lui Romulus și Remus. Se mai spune despre această Rhea, că îi purta drag chiar Marte, zeul

războiului, dar și Ares era zeul războiului, fapt ce probabil ne aduce la vremea când se apropiau și se contopeau culturile străvechi greco-romane! Oricum, faptul dovedește, că încă mai sunt multe de descoperit în mitologiile lumii!

Și acum să revenim la o nouă notare făcută tot de Cassius Dio, fost Consul și istoric roman, chiar trimis al Senatului Roman în Panonia Daciei, la Turnu Severin și în alte părți ale lumii. El descrie cu această ocazie și din istoricul Podului lui Traian, ridicat de romani, dar tot de romani fiind distrusă partea de sus a podului, (de Hadrian), din frica de a nu năvăli acum dacii peste romani, știută fiind iscusința lui Decebal în războaie!

Dar, iată ce ne mai spune în, Istoria Romană-I, la pagina 36. B6, tot Cassio Dio: ”un oarecare erou Ianus, din timpurile de demult, ca preț pentru felul cum l-a primit și ospețit pe Cronos, a primit darul de a cunoaște viitorul și trecutul. Iată pentru ce romanii îl plăsmuiesc cu două chipuri. După acest erou, ei au numit luna Ianuarie și socot că anul începe cu această lună”.

Adică, zeul Ianus are două chipuri, fețe opuse, cu una privește înspre trecut și cu cealaltă înspre viitor. El mai este și zeul porților, ușilor, al arcadelor. Astfel, Romanii deschideau și închideau porțile cetății, avându-l pe Ianus sculptat la intrări.

Când erau vremuri de război, romanii deschideau porțile, iar în vreme de pace erau închise. Zeul era numit și ”Ianus Pater”, iar Romanii îl mai asociază cu zeitatea etruscă Ani. Se afirmă despre acest Ianus (după Macrobius și Cicero) a fi zeul cel mai important al Pantheonului arhaic roman. Era întotdeauna alături de Jupiter. Auzim tot de la aceste surse despre Ianus și Jana(Diana), ca fiind o pereche divină, care se închină la Soare și la Lună. (deci atenție la Sarmise, regele Soare, la Daci). Diana era zeitate romană, purta întotdeauna un arc de vânătoare. Ea era soră cu Apollo al Troiei. În mitologia Greacă, Diana era numită și Artemis. Dar Ianus era zeul cu cele mai multe nume și asocieri! Aceste tradiții străvechi, cu închisul și deschisul porților, constituiau principalele momente ale multor festivități și sărbători. Despre Porțile Împărătești, despre Porțile Raiului, vorbesc și până în ziua de azi credințele și au vorbit mitologiile lumii. Uimitor de observat, că în România, până în ziua de azi, auzim de ”Sărbătoarea porților”. Originea obiceiului poate veni din acele vremi îndepărtate, dacă privim arhitectura rotundă a Cetății Sarmizegetuzei!

Reține și mitologia greacă un erou, pe ”Iason”, cel legat de legenda argonauților plecați în căutarea ”lânii de aur”, dar desigur, fiind unul diferit de ”eroul Ianus” amintit de Dio Cassius.

Dar, să revenim la Cronos, Titanul cel tânăr, cel care la cererea Gaiei îl ucide pe Uranus, devenind conducătorul Titanilor-Urieși, în ce împrejurări a fost el ”ospețit” de Ianus al Romanilor, si unde?

Deci cercetătorii, acei harnici hermeneuți, au încă teren destul pentru a fi desțelenit în lumea mitologiilor antice! De notat despre pasărea Phoenix, care exista încă din vremea creării universului, despre Cloșca cu puii de aur,

din istoria României, s.a. m. d.

Având la îndemână publicația ”Berlitz-Travel Guides”, ediția 1988 / 1989, care tocmai Insulei Creta îi făcea reclamă turistică, vorbește despre munții Dikti și Idi, ambii legați de istoria lui Zeus, cel născut de Rhea, nevasta lui Cronos. Aflăm că intr-o peșteră din acest munte Dikti a fost locul de naștere a zeului.

Aici civilizația Minoană era înfloritoare, munții, dealurile, șesurile Cretei erau surse de mari bogății. Orașele Cnosos, Iraclion, Sitia, și altele aveau legături comerciale cu cele două continente, între care se afla așezată. Palatele Minoane erau adevărate frumuseți arhitectonice, cum era palatul Faitos și palatul Cnosos. Mitologia minotaurului din Creta începe chiar din legenda regelui Minos și al reginei sale Pasiphaie, care a născut acel monstru, jumate om, jumate bou! Minos îl pune pe arhitectul său Daedalus să-i construiască acel labirint, în care să țină această creatură. Se organizau lupte cu minotaurul, dar pe care nu-l putea învinge nimeni. Atunci veni Theseu, fiul regelui Atenei, de care se îndrăgostește fiica lui Minos, și care îi dădu lui Theseu câteva sfaturi, astfel că acesta reușește să ucidă minotaurul și să iasă teafăr din acel labirint.

Mitologiile sunt asemenea unui lanț legat din inel în inel, formând un lung șir de evenimente, ce au umplut timpul și spațiul multe milenii desigur, de fapt o istorie a culturii omenirii acelor vremi!

Adevărul este că mitologiile sunt adevărate surse de studii istorice, principale surse care, pot fi tangibile cunoașterii evoluției, o fereastră prin care putem să privim lumea și locuitorii acesteea în străvechile lor vremuri, în cultura și preistoria lor imemorială în timp și spațiu.

Diplomă de merit

Distinse Domn și Bun Frate Român GHEORGHE A STROIA
Există Un Dumnezeu în Ceruri și Un Eminescu printre Români.
Nu găsesc Cuvintele, superlativele ce trebuie să-mi izvorască acum din
toată ființa mea, și încă nu vor acoperi beneficiul efectului extraordinar venit
cu acest Premiu Internațional ”Laudatio Princeps” dăruit mie, de Domnia
Voastră prin Instituția de Cultură ”Armonii Culturale”, al cărui ziditor sunte-ți
Domnia Voastră.
Trebuie să mă reculeg din învelișul universalei mele imaginații, în care plutesc
încă; o fi întradevăr ori visez eu, ca întotdeauna!
O asemenea onoare, nu poate fi decât o îngăduință de la lumina Dumnezeească
al Divinului Universal – Dumnezeu!
VĂ MULȚUMESC FOARTE MULT, CU CEL MAI PROFUND RESPECT ȘI
ALEASĂ PREȚUIRE!
Ioan Miclău-Gepianu
Australia

DUHUL LUI MIHAI EMINESCU

Ioan Miclău-Gepianu: ”DUHUL LUI MIHAI EMINESCU”

Dedicație specială închinată Poetului geniu

Mihai Eminescu,

la-173 de ani de la nașterea sa – 15 Ianuarie, 1850 –

și 134 de ani de la moartea și învierea sa (1889 -2023),

in veșnicia culturii neamului său românesc.

DUHUL LUI MIHAI EMINESCU

“Dintre neguri argintoase o făptură se desprinde,

Ca fantoma peste codrii și ca aburul se-ntinde,

De se plec codrii Moldovei este umbra lui Ștefan,

Dar de luna si izvorul îngân șoapte de alean,

Atunci veșnicia-aduce din basmul lui Ispirescu,

Peste codrii de aramă geniul Mihai Eminescu!”

Căci din dorul multor vise ce-au trecut înspre morminte,

Reînvie Duhul geniu cu chip candid și cuminte!

“Auziți foșnete-n codru, genii melodii eterne?

Este Codrul ce în taină un altar duios așterne!”

“Auziți clipotul dulce al izvoarelor ce murmur

Pe când raza lunei blonde vălurelele le tulbur?”

“Oh, acum ascultați șoapta cea de noapte ca un șuier,

Pare-a fi cornul lui Tepeș sau a Iancului viu fluier!

Fâlfâit de aripi multe bat in aier născând duh;

Da! priviți cum pe o rază se coboară din văzduh,

Blândul si etern Luceafăr în izvor să se privească!

Pare trist cuprins în neguri, însă ochii-i sunt de foc,

Iar pe buze ca marmora versul își săpase loc!

Codrul cetina și-o pleacă cu frunza pân-la pământ,

Doar știa bătrânul Codru a lui Eminescu , Cânt”.

Duhul luând chipul lui Eminescu, zise:

“…Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?”

Codrul răspunde:

“De ce nu m-aș legăna,

Daca trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea crește,

Si frunzișul mi-l rărește!

Bate vântul frunza-n dungă,

Cântăreții mi-i alungă;

Bate vântul dintr-o parte,

Iarna-i ici, vara-i departe!”

“Vuiet lung purtat pe măguri duc ecourilor vești,

Trezind codrii ce-mpresoară un sătuc, la Ipotești!

Apoi spre Ardeal dau semne să-l anunțe pe Vulcan,

Ce domnește peste Crișuri și în sângele-ardelean!

Marea valurile-si umflă, iar oglinda lor albastră,

Zugrăvea blândul Luceafăr, sfânt în poezia noastră!

Pe al Crișului mal verde răsări un monument!

Putna-n clopotul de-aramă îl vesti într-un moment!

Iar Suceava se trezește la a Codrului chemare,

Presimțind mărimea clipei ce străfulgera prin zare!”

Cerul stelele-și aprinde ca-n vremi de odinioară,

Luna după brazi si-arată chipu-i alb ca de fecioară,

Văile-și revarsă ceața și-o întind peste câmpie,

Pregătind-o pentru Soare, s-o prefacă-argintărie!

Însfârșit, Codrul întreabă cu-a lui veșnică mărire:

“…Spune Duh frumos, în versuri, cea mai dulce amintire!”

Duhul lui Mihai Eminescu șoptește:

“Fiind băiet păduri cutreeram,

Și mă culcam ades lângă izvor,

S-aud cum apa sună-ncetișor;

Un freamăt lin trecea din ram in ram,

Și un miros venea adormitor.

Astfel adesea eu nopți întregi am mas’

Blând îngânat de-al valurilor glas”.

*

În poieni izvoare susur cu-al lor glas chemând simbolic,

Pe când cântul unei mierle suna grav si melancolic!

O priveliște de noapte când doar îngerii și duhuri,

Se desfat l-al lunei raze prin înaltele văzduhuri,

Căci Poetul nostru geniu un Luceafăr v-a rămâne;

Iată! Duhul se îndreaptă spre știutul izvor tainic!

Ajuns lângă izvor, Duhul întreabă:

“Ce șoptești atât de tainic,

Tu izvor de cânturi dulci,

Repezind bălaia undă,

Floarea țărmului o smulgi;

Și o duci, o duci cu tine,

Vâjâind încet pe prund;

Ale tale unde floarea,

Cine știe unde-o ascund?”

Tacere. Duhul lui Eminescu zice iar:

“Se bate miezul nopții în clopot de aramă,

Și somnul vameș vieții nu vrea să-mi ieie vamă,

Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,

S-asamăn într-olaltă viață și cu moarte,

Și cumpăna gândirii și azi nu se mai schimbă,

Căci între amândouă stă neclintita limbă”.

Izvorul raspunde:

“Tu niciodată n-ai lipsit, ca luna ce lucește,

Lumini in noapte aducând prin albele ferestre,

De vrei aminte să-ți aduci, -ci știu că n-ai uitat-,

Mai spune-mi versul tău frumos ce eu l-am ascultat”.

Duhul lui Mihai Eminescu, cutremurandu-se:

“Când amintirile-n trecut,

Încearcă să mă cheme,

Pe drumul lung și cunoscut,

Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies

Și azi aceleași stele,

Ce-au luminat atât de des,

Înduioșării mele.

Și peste arbori răsfirați,

Răsare blânda lună,

Ce ne găsea îmbrțtișați,

Șoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi își jurau,

Credință pe toți vecii,

Când pe cărări se scuturau

De floare liliecii.

Putut-au, oare, atâta dor,

În noapte să se stingă,

Când valurile din izvor

N-au încetat să plângă?

Când luna trece prin stejari,

Urmând mereu în cale-și,

Când ochii tăi, tot încă mari,

Se uită dulci și galeși?

Poezia, in chip de Porumbiță:

“Oh, simt codru cum învie, văile-s de farmec pline,

Zarea-i înmuiată-n farmec și-n parfumuri de sulfine,

Râuri și izvoare picur cercând marea simfonie,

Pregătind divina orgă a maestrului ce-nvie,

Căci asemenea luminii stelei cea de mult apusă,

Azi ajunge, se răsfrânge trezind romaneasca muză!

Tu, Luceafăr, ce lăsat-ai viața l-al meu sân să steie,

Veșnic peste Țara-ți dragă ca lumina să scânteie,

Hai, arată-te-n mărire, să-ți privesc ochii tăi mari,

Spune-ne povești cu zâne, cu păr blond și buze tari;

Cu averi ce măcinară multe suflete hoinare,

Când nebuna și trudita viața omului dispare!

Apoi, de la Nistru mare pân-la Tisa cea română,

Neamul nostru să se țină strășnicește mână-n mână!

Iar ceasornicul urmându-și lung a timpului cărare,

Tu, cu gene ostenite sufla-i seara-n lumânare,

Și dormeai la sânu-mi dulce ca-n câmpii la Ipotești,

Visând versul, ochi albaștrii ca și stelele cerești.

In poem dăltuiai boiul cel mlădiu ca de fecioară,

De-am rămas și azi întocmai cum eram odinioară!

”Hai, șoptește-mi, că mi-e sete și de dorul tău mă pierd,

Tu să-mi spui povești cu zâne și eu fruntea să-ți dezmierd!”

Duhul lui Mihai Eminescu raspunde:

“O, dulce înger blând,

Cu ochi uimiți de mari,

La ce mai reapari,

Să-ngreui al meu gând?

Că no-i mai auzi,

Că-mi amintești v’o zi,

Din viața mea de sat!

Mai poți să-ți amintești,

Cum noi îmblam desculți

Și tu stăteai s-asculți,

Duioasele povești?

Spuneam cum au umblat,

Frumos fecior de crai,

În lume noua ai,

Iubita de-au aflat.

V

Dar azi, când se părea,

Că-n veci eu te-am uitat,

Tu iar te-ai arătat,

Ca-n tinerețea mea,

Suflarea ta ușor,

Zburat-au răcorind,

Si reântinerind,

Întaiul meu amor”.

*

In argintul dimineții auroase raze scapăr,

Tremurând de dor se urcă înspre cer blândul Luceafăr,

El privind cu nostalgie cum străluce valul Mării,

Reâncepe melancolic, genial versul Cântării:

“A fost odată ca-n povești,

A fost ca niciodată,

Din rude mari împărătești,

O prea frumoasă fată;

Și era una la părinți,

Și mândră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinți,

Și luna între stele.

Din umbra falnicelor bolți,

Ea pasul și-l îndreaptă,

Lângă fereasta, unde-n colț,

Luceafărul așteaptă.

Privea in zare cum pe mări,

Răsare si străluce,

Pe mișcătoarele cărări,

Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâni,

Astfel dorința-i gata,

El iar, privind de săptămâni,

Ii cade dragă fata.

Cum ea pe coate-și răzima,

Visând ale ei tâmple,

De dorul lui și inima,

Și sufletu-i se umple!”

Pentru cititor:

Toate versurile cu care “Duhul lui Mihai Eminescu

raspunde, sunt versuri reale ale Poetului

Mihai Eminescu.

Dedicație specială –

Ioan Miclău-Gepianu

Australia

IOAN MICLĂU_GEPIANU : Preot Prof. Dr. Al.STĂNCIULESCU-BÂRDA, OMUL CARE ȘI_A DEDICAT ÎNTREAGA VIAȚĂ CREDINȚEI ȘI BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

(Scrisoare scrisă la data de 4 octombrie, 2012)

Preaiubite Părinte Pr. Prof. Dr. AL.Stănciulescu-Bârda,

Bună Dimineața din Australia!

Cu multă plăcere, și încă mă grăbesc, să confirm primirea publicației ”Scrisoare Pastorală”, nr. 138, deoarece aduce un optimism și o vie credință în ceea ce înseamnă să ne adresăm prin Rugăciune pentru ajutor Dumnezeului cel Atotputernic.

Întregul conținut al Publicației este un însemn al realității și harului dumnezeesc prin care lucrați, deschis, și fără amenințări la adresa nimănui.

Mare adevăr se poate câștiga din studiul pe care cu atâta credință, simplitate, limbă cultă deasemenea, uneori și folclorică, ideile binelui, a moralei creștine, a sănătății sufletului, care toate laolaltă, îl orientează pe cititor înspre cele mai bune și câștigătoare căi în viața asta pământească, scurtă, dar care merită a fi trăită frumos.

Iubite Părinte, numai câteva exemple pe care eu le găsesc excepțional de bine venite, și pe care le-am gustat cu tot sufletul: ”Da, dacă o comună simplă, cu un Preot dăruit, și un Primar credincios pot dovedi puterea voinței de a păstra și îmbogăți fundamentul străbun al Neamului: cultura, munca și bunăstarea cetățenilor comulei Dumneavoastră, înseamnă că România întreagă are și trebuie să aibă voința acestei energii de ridicare din starea în care a ajuns.(de fapt o întreagă lume.)

Apoi prea frumos glăsuiește sufletul publicației ”Scrisoare Pastorală”, căci nu ”cârciumile” sunt aducătoare de bine și sănătate. Acestea aduc stricarea sănătății și a familiei, aduc moartea individului.

Cântau și părinții noștrii, bunicii, la cârciume, dar veneau cu păhăruțul lor de acasă și se reântorceau cu păhăruțul acasă, fiindcă le trebuia și data viitoare, dar niciodată nu puneau cârciuma înaintea Bisericii.

Cum iubesc întotdeauna folclorul, de fapt aci găsesc eu liantul cu ființa acestui neam românesc, simplu și harnic, deseori împilat nu atât de străini cât și de codoșii nostri, dornici de huzur, bani și aur, dar pe cât se poate muncă deloc! Deci știa de veacuri și veacuri omul nostru din popor, când punea în proverbe și zicale acele comparații/metafore,satire, atribuite obrăzniciei omenești când, ”nasul devenea flit”. Că doar se cunoștea bine care anume animal purta acest nas!

Întotdeauna prin felul fericit în care ființa mea privește și înțelege lumea din jur, am convingerea (asta ca o mărturisire), că numai un înger bun mă ocrotește și de fapt zilnic sfătuiește!

Amintindu-mi și de ”Scrisoarea Pastorală” nr.137, Vă scriam că mă simțeam întristat și eu aici în Australia de acea penibilă hotărâre de a vi se lua Catedra de religie pentru copii; dar se vede iar puterea Rugăciunii celui nedreptățit, căci Dumnezeu a pus dragoste și înțelegere în inimile celor ce hotărăsc mersul zilei, și v-a revenit Catedra de religie.

Despre mine, ce să zic, acum sunt bucuros, mergându-mi bine cu recolta din grădină, zămbind fericit poeziei care mă tot bântuie cu rimele ei, dar cum zisei mai sus, ”mă și grăbesc” să Vă răspund de primirea ”Scrisorii Pastorale” nr.138.

Timpul trece ca un vis, iar azi, primii încă o !Scrisoare Pastorală” dar cu Nr.482. Deci nu-i modru și nici vremuri, care să încetinească această voință a Preotului comunei MALOVĂȚ – Pr. Al. Stănciulescu-Bârda de a fi ”Slujitorul” Lui Dumnezeu, al Biseicii și Credincioșilor Ortodocși Români.

MIHAI EMINESCU: COLINDE, COLINDE

MIHAI EMINESCU: COLINDE, COLINDE

Colinde, colinde!

E vremea colindelor,

Căci gheața se-ntinde,

Asemeni oglinzilor

Și tremură brazii

Mișcând rămurelele,

Căci noaptea- de azi-i

Când scânteie stelele.

Se bucur copiii,

Copiii și fetele,

De dragul Mariei

Își piaptănă pletele,

De dragul Mariei

Ș-a Mântuitorului

Lucește pe ceruri

O stea călătorului

*

ÎNVIEREA

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,

Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;

Un singur glas îngână cuvintele de miere,

Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâini moșneagul cu barba ca zăpada,

Din cărți cu file unse norodul îl învață

Că moartea e în luptă cu vecinica viață,

Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

O muzică adâncă și plină de blândețe

Pătrunde tânguioasă puternicele bolți :

”Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,

Înveninând pre însuți izvorul de viețe.

Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,

Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,

În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase

A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg”.

Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială

Și negrul întuneric se sperie de șoapte…

Douăsprezece ceasuri răsună…miez de noapte…

De-odată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…

Colo-n altar se uită și proți și popor,

Cum din mormânt răsare Christos învingător,

Iar inimile toate s-unesc în armonie:

”Cântări și laude-nălțăm

Noi, șie, unuia,

Primindu-l cu psalme și ramuri,

Plecați-vă, neamuri,

Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morți,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o,

Lumina ducând-o

Celor din morminte !”

*

RUGĂCIUNE

Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,

Înalță-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie;

Fii scut de întărire

Și zid de mântuire,

Privirea-ți adorată

Asupră-ne coboară,

O, maică prea curată,

Și pururea fecioară,

Marie!

Noi, cei din mila sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor,

Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumină dulce clară,

O, maică prea curată,

Și pururea fecioară,

Marie!

*

RĂSAI ASUPRA MEA…

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;

O, maică sfântă, pururea fecioară,

Ân noaptea gândurilor mele vină.

Speranța mea tu n-o lăsa să moară

Deși al meu e un noian de vină;

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toți, pierdut în suferința

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic și n-am tărie,

Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credinșa

Și reapari din cerul tău cu stele:

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Bibliografie:

De la Biblioteca ”Mihai Eminescu” Australia- Trimite: Ioan Miclău-Gepianu

***

Motto:

”…Nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură

nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui

Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”.

(Romani 8, 39.)

IOAN MICLĂU-GEPIANU: GENIU DACOROMÂN*

sau

Lumini adunate în subconștientul Neamului

Dupa mii de ani de plângeri Demiurgul se îndură,

Pe Zamolxe îl trimite dându-i strașnica măsură:

“După raza de lumină să te ții și-apoi să faci,

Dela Pont până-n Apus semn de vatră pentru Daci,

Dar întâi să ridici Marea din străvechea ei albie,

Să le faci din fund de Mare roditoarea lor câmpie!”

Adu Traco-Daco-Geții ce-s nemuritori ca mine,

Cheamă-i de prin peșteri arse, să le-arăți Moșia bine,

Muntele să le dea umbră, apărare și iubire,

Iar câmpia cea mănoasă grâne pentru viețuire;

Când s-o rupe-a lumii pânze prinse-n cosmica schimbare,

Iar istoriile serbezi curge-or iar în dezmățare –

Ei sa aibă mărturie, a lor vatră nu-i furată,

Ci de Dumnezeu din ceruri, de El însuși măsurată,

Pe când încă alte neamuri nu găsiră strunga lumii,

De-alergau izbite-n vremuri prin vârtejele furtunii!

Marea-n Mare când s-o trage să lase Dunării mal,

Moșul Mare de pe munte să-l cheme pe Decebal!”

Au fost vremuri de acelea ce-am vrea veșnicii să ție,

Dar și vremuri fost-au încă ce n-am vrea ca să mai fie!

Cine dară le disturbă? Cine val și nori alungă,

Răsucind tot Universul când pe-o față, cand pe-o dungă?

Moșul Mare de pe munte cu-a lui ochi rotiți în zare,

Cercetează când spre-Apusuri, când spre tulburata Mare!

Și privind, el înțelege că-s iar vremi ce-aduc omor,

Insă stând pe talpa-i lată falnic si fremătător,

Muntele-i vestea viață, veșnicie și iubire:

“Ce-i tristețea, când din ceruri zilnică-i a ta sfințire?

Răul arde unde șade, cine-l poartă se dărâmă,

Dar tu geniu Dacromân esti un Duh, nu ești țărână!!”

* Eminescu: “In Romania totul trebuie dacizat”.

(Dacia Revival)

Ioan MICLAU-GEPIANU 

O ZI LA BIBLIOTECA ”MIHAI EMINESCU” 11 iunie, 2004

”…Această dimineață frumoasă de Cireșar, luna cireșelor și bucuria copiilor, era pentru mine începutul unei zile încărcate de evenimenta. Ziua de 11 iunie, cădea tocmai de sărbătoarea Sfinților Apostoli Vartolomeu și Varnava, era zi de vineri, dată anunțată de un grup de cititoare românce din Sydney, pentru o vizită la biblioteca ”Mihai Eminescu”.

Era și este în obiceiul meu de a mă trezi devreme și a-mi pune în ordine treburile prin gospodărie, dar acum se anunța o zi cu totul specială. Cititoarele aveau să sosească cu mașina, iar după cum era și de înțeles, dădură dumnealor telefon cu o zi înainte, dar ora sosirii nu putea fi dată cu precizie. Doamna Cornelia Toma, proprietara mașinii, m-a asigurat că între orele 9 și 10 dimineața, cu siguranță vor ajunge. Oricum un drum de 100km ce era de parcurs, dovedea cu prisosință dragostea româncelor noastre pentru o carte românească!

Mă uit la ceas, mă uit în susul străzii! Hmm. E ora 10 trecut! Nimeni. Sună telefonul. Alerg, ridic receptorul, răspund : ”Daa, eu sunt. Oo! Nici un necaz, se întâmplă, și eu mai greșesc străzile uneori mergând la Sydney. Dar unde sunteți? O.K. , lângă firma Brambles. Stați pe loc, vin imediat acolo”.

Mi-am scos mașina din garaj și în câteva minute am fost la locul respectiv. Întradevăr o mare bucurie și fericită întâlnire. În spațiul firmei Brambles, mă așteptau cele 4 românce, frumușele ca niște cireșe din luna Cireșar. M-am prezentat: Ioan Miclău, bibliotecarul. S-au prezentat și dumnealor: Cornelia Toma, Dorina Bugariu Petre, Livia Rus Iancu, Victoria Subțirică. Le-am rostit mulțumirile de rigoare, după care pornirăm, eu în fașă, urmat de dumnealor foarte aproape. În câteva minute ajunserăm la biblioteca ”Mihai Eminescu”. Dumnealor așteptau cu nerăbdare să vadă minunea din Cringila. Eu, în fine, deschisei poarta larg, invitându-mi vizitatorii,începui a mă grozăvi, cum că odată intrate în această proprietate, aici totul este românesc, și florile și limba. Veni în întâmpinare și nevastă-mea Florica. Astfel, incepea o zi de carte românească.

Între timp, probabil de emoții, uitai să închid poarta. Imediat, doamna Livia Rus Iancu mi se adresă plină de haz: ”Ia închide dumita poarta, dacă suntem numai români, să nu mai vină nimeni după noi”.

A fost un moment vesel, iar eu am închis poarta.

Urcăm treptele, cam multe, fiind clădirea bibliotecii separată, înconjurată de flori și verdeață, cărora ce-i drept, Florica le acordă multă atenție, mai ales să fie udate la timp.

A fost acum rândul doamnelor din Sydney să-și exprime aprecierile cuvenite, mie și cărților, fapt ce pot spune că mi-au priit. Deci, munca mea nu era chiar fără nici un folos. Prima impresie a doamnelor a fost cât se poate de pozitivă. În ceea ce mă privea pemine, recepția era clară : După titlul cărților dorite de dumnealor, înțelesei repede, că am în bibliotecă nu orice simple cititoare, ci românce culte, cu diplome universitare, profesoare și artiste. Istoria unei biblioteci se adună și în acel ”Registru de vizite”, în care semnează vizitatorii și împrumutătorii de cărți. Așa că, spre satisfacția cititorului meu, voi reda textual notările de azi, date de cititoarele românce din Sydney. Colegele o invitară pe doamna Dorina Bugariu Petre, să scrie prima o apreciere și să semneze în registru de vizite. Dorina este o pictoriță profesională, dar și o absolventă a două Universități, deci, o valoare, mulțumi că I se oferi întâietatea!

11 iunie, 2004

După un drum lung, cu proiecte vechi de a veni la Cringila, la Biblioteca ”Mihai Eminescu”, și nu în ultimul rând de o vizită la familia Miclău, mă aflu aici împreună cu un grup de românce dornice să vadă cărțile și oamenii cărților!

Ne bucurăm de ospitalitate, de căldură și cărți. Așezarea printre coline a casei ne odihnește, ne bucură. Ne bucură simplitatea lucrurilor, verva și omenia gazdelor. Ne bucură realizările lor, aspirațiile, înțelepciunea și hărnicia lor. Ne bucură bucuriile lor, devotamentul pentru litere și spiritul cărților, nevoia de împărtășire… Ce poate fi mai împlinitor? Scântei de viață topite într-o flacără românească la Cringila! Cu prețuire

Dorina Bugariu Petre

Dragostea și ospitalitatea cu care am fost primite de familia Miclău în mica lor bibliotecă în limba Română, dar mare prin valoarea ei literară m-a impresionat enorm.

Vă doresc multă sănătate să puteți continua această activitate de promovare a limbii Ro,âne în Australia. Cu multă dragoste

Cornelia Toma

Cu multă plăcere, am reușit să ântâlnesc o familie de români ân acest colț frumos de țară, români ce ne-au oferit o ospitalitate de care aproape am uitat de când ne-am strămutat pe altă emisferă.

Mulțumesc pentru primirea făcută, pentru cărțile pe care am putut să le împrumut, pentru momentele petrecute împreună. Cu drag

Victoria Subțirică

sunt așa de departe de țara mea, de satul meu Mureșenii-Bergăului, jud.Bistrița Năsăud, și adesea îmi vine dorul, mare dor…!

Azi, 11 iunie, 2004, în câteva ore, stând la această familie minunată Miclău, mi-am mai trecut dorul, mi-am mai alinat durerea singurătății din singurătate. Este așa de plăcut să întâlnești iar români de mare omenie. Am întâlnit aici oameni care își onorează neamul, își cinstește și onorează existența.

Admirație, respect și cele mai sincere urări de sănătate șiputere de-a ține locul acesta cât mai bogat ân trăire și viață românească. Cu iubire

Livia Rus Iancu

Le-am mulțumit cordial distinselor Românce, dorindu-le și noi la rândul nostru, multă sănătate, bucurii, fericire și împlinirea tuturor dorințelor prin sucesele cele mai frumoase!

OMUL ȘI STÂNCA – Arsenie Boca –

Un om dormea în coliba lui, când dintr-odată, într-o noapte, camera s-a umplut de Lumina și i-a apărut Dumnezeu.

Domnul i-a cerut să facă o munca pentru el și i-a arătat o stâncă mare din fața colibei.

I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a și făcut.

Mulți ani a muncit din greu, de la răsăritul la apusul soarelui, împingea din toate puterile, cu umerii proptiți pe suprafața masivă și rece a stâncii de neclintit.

În fiecare noapte bărbatul se întorcea trist și istovit în coliba lui, simțind că întreaga zi a irosit-o degeaba.

Tocmai când bărbatul era mai descurajat, “adversarul” (Satana) a decis să-și facă apariția în gândurile plictisite ale acestuia :

– De atâta timp împingi piatra și ea nici nu s-a clintit.

Așa încât omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat și că toată munca lui va fi un eșec.

Aceste idei l-au deprimat și descurajat pe bărbat.

“Adversarul” i-a spus:

– De ce te distrugi singur pentru asta? Petrece-ți timpul făcând doar un efort minim și te vei simți mai bine.

Bărbatul ostenit tocmai așa își propusese să facă, dar înainte de asta a decis să se roage și să-și spună păsul lui, Domnului.

– Doamne, a spus, am muncit mult și greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ce mi-ai cerut. Acuma, după atâta timp, nu am reușit să mișc piatra nici cu jumătate de milimetru. Cu ce am greșit? De ce am eșuat?”

Domnul i-a răspuns înțelegător:

– Prietene, când ți-am cerut să-mi slujești și tu ai acceptat, ți-am spus că sarcina ta era să împingi cu toate puterile în stâncă, ceea ce ai și făcut. Niciodată nu am spus că aștept ca tu să o miști. Sarcina ta era doar să împingi.  Și acum vii la Mine obosit spunând că ai eșuat. Dar chiar asta e realitatea??? Privește la tine…Brațele îți sunt puternice și musculoase, spatele e vânjos și bronzat, mâinile iți sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ți-au devenit solide și puternice. Te-ai dezvoltat mult și capacitățile tale sunt peste ce te-ai fi putut aștepta să ai. Adevărat, nu ai mișcat stânca. Dar vocația ta a fost să mă asculți și să împingi, ca să-ți pui la încercare credința și încrederea în înțelepciunea Mea. Ceea ce ai și făcut. Acum Eu, prietene, voi muta stânca!

 Câteodată, când auzim cuvântul lui Dumnezeu, avem tendința să ne folosim gândirea pentru a descifra ce vrea El, când, de obicei, El nu ne cere decât simpla ascultare și încredere în El.

Cu toate ca noi credem că prin credință mutăm munții, de fapt tot Dumnezeu este cel care îi mută din loc.

“Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.”

CÂNTEC DE LEAGĂN

(Dedic aceste versuri soției mele Florica,

în Anii Domnului, 2022, la 57 ani de când ne-am unit viața.)

CÂNTEC DE LEAGĂN

O! nani, nani, floricea,

Tu ești a noastră mică stea,

Nu plânge, tu, iubirea mea!”

De-un blestem dulce-am fost legat

De când eram copil în sat!

Știți cum? Vă spun acum, acum:

Cu alți copii sculptam praful din drum,

Când dintr-un geam aud arar:

Ioane, tu n-ai nici habar,

Că-n leagăn plânge fata mea?

Ți-am spus doar să-ngrijești de ea!”

Eu speriat, intrai în curte:

O! nani, nani, floricea

Tu ești a noastră mică stea,

Nu plânge, tu iubirea mea!”

Dar prea jucai leagănul mic,

Eram și eu pe-atunci pitic,

Cu susu-n jos se-ntoarse dar,

Iar dedesubt, steluța cu amar

Plângea de să ridice satul;

Iar mama ei lăsându-și aluatul:

Tu vrei să îmi omori fetița?

O! pupe-i mama ochii și gurița”.

Și-mi zise iar: ”Să ai grijă mai bine”.

Și-n grijă-o am și astăzi lângă mine!

O! nani, nani Floricea

Tu ești a noastră mică stea,

Nu plânge, tu, iubirea mea!”

*

FLORICA

Pe o stradă ce sfârșește,

Drept în fundul unei văi,

Locuia cândva Florica

Pentru-a cărui ochi și buze,

Așternut-am multe căi.

Apoi, câte-s azi sub soare,

Lumi de basme și minuni,

Toate-am zis că-s ale mele

Și-mpletindu-le cununi,

Le-am depus la a ei picioare!

Ea zâmbea ca zâna albă,

Iar eu adunam din cer,

Stelele și doi luceferi,

Să le-nșir ca pe mărgele,

Lăsând lumea-n frig și ger.

Indfârșit, n-a fost degeaba,

Dacă aceste sfinte versuri

Le-nchin nuntei de argint,

Ei, soției cu trei fete,

Cu-n buchet de flori din șesuri!

O! zici poate că nu-s multe,

Din câte aștepta ea,

Dar, vă jur, căci pe vecie,

Eu i-am dat inima mea

Și trei fete Dumnezeu!

*

MÂNDRA MEA-I CU OCHELARI!

Mândra mea, când erai mândră,

Erai roză pe răzor,

Erai dulce, erai blândă,

Tinerică și cu dor.

Eu am pletele albite,

Tu în păr fulgi de zăpadă,

Dar cu inimi oțelite,

Ce n-au gând încă să cadă.

Mândra mea-i cu ochelari,

Eu cu genele albite,

Dar ni-s sufletele mari,

Nesupuse, ne-nrobite.

Și ne tot răsar nepoții,

Celor trei fiice ce-i seamăn,

Iisus e cu noi cu toții,

Cîci românu-i sfânt din leagăn,

Nici nu s-a născut vreodată,

Așa ochi cu raze tari,

Dar, cu timpul nu-i de șagă,

Mândra mea-i cu ochelari”.

Cu multă dragoste,

Ionica

Ioan Miclău-Gepianu: POEZIA DIN ORIGINI GEAMĂNĂ-I CU MUZICA

Photo by Joel Holland on Unsplash

(Dedicație Revistei ARMONII CULTURALE)

Ce frumoasă-i Primăvara:

S-auzi cântul Ciocârliei,

Să simți farmecul Naturii,

Când culorile pictează

Haina gliei”.

S-auzi glas de val ce-aduce

Vestea blândului izvor:

Ritm armonios de versuri

De viață și de dor –

Sfânt odor”.

Prin divinitatea noastră,

Poezia-i scumpă floare,

Din origini e îngemănată

Cu a muzicii cântare,

Și înfiorare”.

Armonii ce ne ridică

În gândire și simțire,

Nobilând ființa noastră,

A familiei iubire –

Fericire”.

Cu multă prețuire

I.M.Gepianu

2022