Despre T.F.Walsh

I've been writing for as long as I can remember; from poems and lyrics through to short stories and novels. I write in most genres but have a particular fondness for dark fantasy and horror. When I'm not writing, you can find me lingering through book stores, reading and plotting my next story. Born in Romania, I moved to Australia with my family at the age of eight. I now live in a beautiful coastal town, an hour south of Sydney with my husband and two cats. The sea is practically at my front door and the mountains out the back. I work in during the day, and write whenever I can find the time. Following in my father's footsteps, I hope to achieve my dream and become a full time author. Some of my favourite authors are Richard Laymond, George R R Martin, Laurell Hamilton and Robert Jordan.

FETE  LA TÂRG LA INEU 

Photo by Utku Özen | @theutkuozen on Unsplash

FETE LA TÂRG LA INEU
Frescă ,,trăită” în 1935
De Melania Rusu Caragioiu


Duminica la tărg e sărbătoare;
Vin carele cu vin mirositor
Și cu bălaie fete-n vârf de care
Gătite-n strai frumos și tricolor.

Codane, delicate, pârguite,
Cu plete despletite, ondulate,
În șiruri de mărgele-nlănțuite,
Cu șaluri mătăsoase și bogate.

Pliu lângă pliu de-nfoaie fusta toată,
Fug florile pe ele-nveselite,
Catrințe cu volane își pun roată,
Și cizme roșii – oglindă lustruite.

Obrajii rumeni le sunt ca bujorii,
Ochi luminoși în genele răsfrânte;
Privesc furiș cum merg în grup feciorii;
Săgeți de dor se întretaie frânte.

În coșuri cară ouă și smântănă
Și poame roșii și boboci și flori;
Tot ce le prisosește-n săptămână
Aduc duminica la târg, în zori.

În traista nouă-n ciucuri măiestrită,
Țesută-n zeci de forme și culori,
Țin în secret, brodată și-nflorită
Batista „de credință” la feciori.

Vând tot și leagă banii în batistă;
Au planuri mari, zestre de adunat,
În minte își înseamnă pe o listă
Tot ce le-a mai rămas de cumpărat.

Acasă, rânduite-s toate-n ladă:
Ștergare, pânze, fețele cu flori,
„Dunele” mari, pernele să se vadă,
Sau stivă, până-n grindă, saci de nori…

Tărgul se-ncheie lângă ringhișpil;
Se suie toate-n scaunele înalte,
Se veselesc cu râset de copil,
O clipă au uitat de celelalte…

Se-adună la înghețată cu feciorii,
Vorbesc, te miri ce, timpul să le treacă…
La fotograf de duc în dâmbul morii,
Unii se „chipuiesc” și gata, pleacă…

Fata are în coș o turtă dulce,
Mărgele roz de zahăr sau păpușă,
Un „puiu târgului” cuiva îl duce:
Privirea o trădează, jucăușă…

Scrisoare pastorală

Foaie periodică,  gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XXII(2022),  nr. 471(1 – 15 Iunie)

Photo by Aaron Burden on Unsplash

Dragii mei enoriași!

Neam ales. Din istoria omenirii cunoaștem un singur neam ales de Dumnezeu în vederea împlinirii unui plan divin: neamul lui Israel. L-a ales pe bătrânul Avraam să-i fie strămoș, ca om credincios, plin de omenie, îndelung rugător, ospitalier, ascultător de Dumnezeu. Din omul acela, care nu-și dorea altceva decât un copil și pentru asta se ruga stăruitor împreună cu soția, Sara, Dumnezeu a făcut întâiul pământean, care a găzduit și a ospătat persoanele Sfintei Treimi deghizate în călători. I-a împlinit rugăciunea și, când credea că fericirea a poposit în casa lui, iar copilul creștea frumos și înțelept, de ți-era mai mare dragul să te uiți la el, a venit marea încercare a ascultării. Copilul trebuia adus jertfă, adică trebuia ucis și trupul lui ars pe grămada de lemne. Ce-o fi fost în sufletul omului aceluia, când mergea cu copilul spre altarul de jertfă; ce-o fi fost în sufletul lui, când a ridicat cuțitul ca să-l împlânte în trupșorul copilului? Totuși, porunca lui Dumnezeu era poruncă și ea trebuia împlinită cu orice preț! M-am întrebat mereu, de câte ori mi-am amintit de această scenă, câți dintre noi cei de azi am avea puterea să facem același lucru cu propriul nostru copil?!

Dumnezeu nu l-a lăsat pe Avraam să ducă până la capăt ascultarea, dar pentru ceea ce voia să facă pentru a-L asculta pe Dumnezeu, a hotărât să ridice din el un popor numeros, un popor ,,câtă frunză și iarbă”, un popor din care avea să se nască Însuși Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos. Dumnezeiască răsplată!

Promisiunea s-a împlinit întocmai, dar poporul ce s-a ridicat din urmașii lui Avraam nu a fost întotdeauna pe măsura așteptărilor divine. Pedepsele nu au întârziat să vină. Să ne amintim, spre exemplu, de robia egipteană, de cea asiriană, de cea babiloniană, de cea romană și multe altele, culminând cu holocaustul nazist. Astăzi urmașii lui Avraam sunt răspândiți în lumea întreagă. Nu o stăpânesc politic, așa cum și-ar dori, ci sub alte aspecte: financiar, științific, artistic etc. Cu toate acestea, nici azi, după mai bine de două mii de ani, ei nu recunosc că Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii și tot Îl mai așteaptă. În mijlocul acestui popor S-a născut Mântuitorul, în mijlocul lui a făcut nenumărate minuni asupra oamenilor, asupra naturii și asupra Lui Însuși, în mijlocul lui a învățat timp de trei ani și jumătate, întemeind o nouă religie, dar degeaba. Acel popor L-a judecat, L-a condamnat, L-a batjocorit și L-a răstignit pe Împăratul lumii. Atâta nerecunoștință….!

Au fost întotdeauna în lume numeroase alte popoare, mai mari, mai mici. Fiecare popor a avut particularitățile sale, specificul său, asemenea oamenilor. Nu găsești doi oameni identici. Poate asemănători, fizic, cum este cazul gemenilor, dar deosebiți între ei sub aspect spiritual, intelectual, moral etc. Fiecare suntem un unicat în existență. În fața lui Dumnezeu și popoarele sunt ca niște ființe vii. Nu sunt adunături, turme. Fiecare popor se naște, se dezvoltă, își împlinește sau nu misiunea ce i-a fost încredințată de Dumnezeu și apoi dispare de pe scena istoriei. Nu toate și-au împlinit misiunea. Setea de putere a unor conducători a făcut ca unele popoare să pornească războaie crunte asupra altor popoare, să treacă totul prin foc și sabie și să-și extindă teritoriile. Pământul a fost scăldat în sânge și lacrimi, a fost presărat de mii și mii de trupuri ale celor uciși, au fost distruse valori economice, culturale, istorice. Nu a contat. Pofta mai marilor zilei trebuia împlinită. Iar aceasta creștea de la o zi la alta. Așa s-a ajuns la imperii imense, care au stăpânit o bună parte din suprafața Pământului. Au dispărut popoare mici, fiind zdrobite de coloșii ocupanți. Nu a fost aceasta voia lui Dumnezeu, în nici un caz! La judecata universală de la sfârșitul lumii vor fi judecați oamenii ca indivizi, dar și popoarele.

Această conștiință au avut-o românii dintotdeauna. Au primit Cuvântul lui Dumnezeu încă din veacul apostolic, românii fiind unul dintre puținele popoare ale lumii, care a primit creștinismul direct de la un apostol, Sfântul Andrei. Au răspândit repede învățătura Mântuitorului, dovadă că în secolul al IV-lea, la sinodul I ecumenic de la Niceea din 325, noi eram reprezentați de un episcop, Teotim al Tomisului, iar pământul românesc este plin de urme care dovedesc existența unor biserici și mănăstiri încă din primele veacuri. L-am primit pe Domnul Hristos în sufletul nostru, – ca oameni și ca neam -, și El ne-a fost aliatul cel mai de nădejde în toate momentele de cumpănă prin care am trecut. Nu ne-a fost ușor, fiindcă am fost un popor mic, iar în jurul nostru mereu s-au ivit uriași care mai de care mai puternici și mai fioroși. Toți, dar absolut toți, fie că au fost goți, huni, pecenegi, cumani, slavi, bizantini, unguri, turci, tătari, polonezi, cazaci, ruși, nemți și alții, pe care numai Dumnezeu îi mai știe, au venit să ne ceară, vorba Poetului, ,,pământ și apă!” Am încercat, de fiecare dată, s-o luăm cu binișorul și le-am dat bani, aur, argint, bucate, vite, lemne, alte bunuri și bunătăți, ba chiar și copii. Dacă nu s-au mulțumit, am încercat să-i convingem cu înțelepciunea diplomaților noștri că nu avem pământ de dat. Dacă n-au înțeles nici așa și nici așa, am pus mâna pe securi, pe coase și topoare, pe sulițe și arcuri, pe puști și pe tunuri și am înscris pagini nemuritoare în istoria noastră și a lumii.

Când nimeni nu credea că românii vor rezista în calea invadatorilor, când raportul de forțe era categoric în favoarea dușmanilor, a rânduit Dumnezeu ca oștile noastre să dea dovadă de vitejie fără seamăn. Locuri de sfântă aducere aminte, precum Posada, Rovine, Podul Înalt, Codrii Cosminului, Călugăreni, Guruslău, Șelimbăr, Plevna, Mărășești, Mărăști, Oituz și multe altele, în care românii au ieșit biruitori, schimbând, de multe ori, nu numai  cursul  istoriei lor, ci și a Europei.

Este un miracol istoric, ca un popor atât de mic să supraviețuiască mai bine de două mii de ani, să fie în calea tuturor puhoaielor și ,,tuturor blestemățiilor”, vorba cronicarului, și, totuși, să reziste. Furtunile au trecut, pohoaiele s-au potolit, dar noi am rămas, ,,noi locului ne ținem,/Cum am fost așa rămânem!” Uriașii s-au topit ca ceara de la fața focului, ca fumul în vânt, dar noi am rămas aici, statornici ca stâncile Carpaților. Nu ne-a trebuit pământul altora, ci ne-am mulțumit cu ce ne-a dat Dumnezeu. Alții ne-au smuls din ce am avut, dar noi n-am răpit de la alții. Așa am învățat noi, din moși-strămoși, așa ne-a învățat Scriptura.

Am fost conștienți întotdeauna că rânduiala lui Dumnezeu a fost așa, ca noi să nu pierim sub copitele invadatorilor. Tocmai de aceea nu a fost zi în care să nu-I înălțăm rugăciuni și cântări lui Dumnezeu, să oficiem  slujbe și mai ales Sfânta Liturghie în altarele bisericilor și mănăstirilor. Nu a fost localitate în care să nu înălțăm una sau mai multe ,,case” lui Dumnezeu, ca El să poposească în mijlocul nostru și să rămână cu noi. Sfânta Cruce, simbolul legăturii noastre cu Dumnezeu, am așezat-o pe biserici, pe mănăstiri, în case, la răscruci și la hotare, pe morminte, pe fântâni, am purtat-o la gât sau la piept ca pe un legământ sfânt. Ne-am închinat și ne-am rugat dimineața și seara, în noapte și în zi, în duminici și sărbători și ori de câte ori am simțit nevoia să vorbim cu Dumnezeu; ne-am închinat și ne-am rugat la început și la sfârșit de drum, la început și la sfârșit de lucru, la masă, la culcare și la sculare; ne-am rugat în biserici, în mănăstiri, acasă, pe drum, pe câmp, la răscruci și la hotare, aproape și departe și oriunde am simțit nevoia să-L avem pe Dumnezeu aproape și să-L chemăm în ajutor.  Am postit zile și perioade, ne-am spovedit și ne-am împărtășit, încercând să fim mereu pregătiți pentru Marea Întâlnire cu Dumnezeu.

Am avut întotdeauna conștiința că Dumnezeu ne este  ocrotitor și ajutător și când ne-au lovit mai tare furtunile, le-am socotit nimic altceva decât ,,biciul lui Dumnezeu” slobozit pentru păcatele noastre. Le-am socotit ca pe un semn că lui Dumnezeu nu-I suntem indiferenți, că El ne iubește și tocmai de aceea ne mai dă, din când în când, câte o pălmuță. Nu am fost noi poporul ales al lui Dumnezeu, dar cu siguranță că și noi intrăm în planul Lui, și tocmai de aceea nu ne lasă ca să pierim, fiindcă avem o misiune sacră în lume. Când cântăm ,,Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu!” o facem cu toate convingerea, credința și nădejdea, fiindcă știm noi ce știm! Avem misiune dată de Dumnezeu!

Dumnezeu să ne ajute să ne-o împlinim!

*

Cuvinte părintești. Din scrierile Sfântului Nectarie al Eghinei redăm un fragment care se referă la Cuvânt. Iată-l: ,,Cuvântul rostit este una dintre trăsăturile specifice omului; prin intermediul acestuia el își exteriorizează sentimentele și gândurile și își dezvoltă toate puterile spirituale pe care și le extrage din starea lor potențiala și le actualizează; pune bazele progresului, dezvoltării și evoluției sale și ajunge la perfecțiunea prin care se distinge. Cuvântul rostit, primul cuvânt ieșit de pe buzele sale, a marcat definitiv primul capitol al istoriei sale de pe pământ și a fost primul impuls spre progres, iar abandonarea stadiului în care se află a însemnat pecetluirea testamentului în care era scris destinul omului pe pământ. Cuvântul oral este mijlocul prin care sufletul se prezintă în lume; este chipul sensibil al sufletului sau trupul ideal al lui. Dezvoltarea cuvântului reprezintă dezvoltarea forțelor sufletului.

DUHUL LUI MIHAI EMINESCU

Ioan Miclău-Gepianu: ”DUHUL LUI MIHAI EMINESCU”

Dedicație specială închinată Poetului geniu

Mihai Eminesecu,

la-172 ani de la nașterea sa, și 133 de la moartea și învierea sa

în veșnicia Neamului Românesc. 2022 –

~

“Dintre neguri argintoase o făptură se desprinde,

Ca fantoma peste codrii și ca aburul se-ntinde,

De se plec codrii Moldovei este umbra lui Ștefan,

Dar de luna si izvorul îngân șoapte de alean,

Atunci veșnicia-aduce din basmul lui Ispirescu,

Peste codrii de aramă geniul Mihai Eminescu!”

Căci din dorul multor vise ce-au trecut înspre morminte,

Reînvie Duhul geniu cu chip candid și cuminte!

“Auziți foșnete-n codru, genii melodii eterne?

Este Codrul ce în taină un altar duios așterne!”

“Auziți clipotul dulce al izvoarelor ce murmur

Pe când raza lunei blonde vălurelele le tulbur?”

“Oh, acum ascultați șoapta cea de noapte ca un șuier,

Pare-a fi cornul lui Tepeș sau a Iancului viu fluier!

Fâlfâit de aripi multe bat in aier născând duh;

Da! priviți cum pe o rază se coboară din văzduh,

Blândul si etern Luceafăr în izvor să se privească!

Pare trist cuprins în neguri, însă ochii-i sunt de foc,

Iar pe buze ca marmora versul își săpase loc!

Codrul cetina și-o pleacă cu frunza pân-la pământ,

Doar știa bătrânul Codru a lui Eminescu , Cânt”.

Duhul luând chipul lui Eminescu, zise:

“…Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?”

Codrul răspunde:

“De ce nu m-aș legăna,

Daca trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea crește,

Si frunzișul mi-l rărește!

Bate vântul frunza-n dungă,

Cântăreții mi-i alungă;

Bate vântul dintr-o parte,

Iarna-i ici, vara-i departe!”

“Vuiet lung purtat pe măguri duc ecourilor vești,

Trezind codrii ce-mpresoară un sătuc, la Ipotești!

Apoi spre Ardeal dau semne să-l anunțe pe Vulcan,

Ce domnește peste Crișuri și în sângele-ardelean!

Marea valurile-si umflă, iar oglinda lor albastră,

Zugrăvea blândul Luceafăr, sfânt în poezia noastră!

Pe al Crișului mal verde răsări un monument!

Putna-n clopotul de-aramă îl vesti într-un moment!

Iar Suceava se trezește la a Codrului chemare,

Presimțind mărimea clipei ce străfulgera prin zare!”

Cerul stelele-și aprinde ca-n vremi de odinioară,

Luna după brazi si-arată chipu-i alb ca de fecioară,

Văile-și revarsă ceața și-o întind peste câmpie,

Pregătind-o pentru Soare, s-o prefacă-argintărie!

Însfârșit, Codrul întreabă cu-a lui veșnică mărire:

“…Spune Duh frumos, în versuri, cea mai dulce amintire!”

Duhul lui Mihai Eminescu șoptește:

“Fiind băiet păduri cutreeram,

Și mă culcam ades lângă izvor,

S-aud cum apa sună-ncetișor;

Un freamăt lin trecea din ram in ram,

Și un miros venea adormitor.

Astfel adesea eu nopți întregi am mas’

Blând îngânat de-al valurilor glas”.

*

În poieni izvoare susur cu-al lor glas chemând simbolic,

Pe când cântul unei mierle suna grav si melancolic!

O priveliște de noapte când doar îngerii și duhuri,

Se desfat l-al lunei raze prin înaltele văzduhuri,

Căci Poetul nostru geniu un Luceafăr v-a rămâne;

Iată! Duhul se îndreaptă spre știutul izvor tainic!

Ajuns lângă izvor, Duhul întreabă:

“Ce șoptești atât de tainic,

Tu izvor de cânturi dulci,

Repezind bălaia undă,

Floarea țărmului o smulgi;

Și o duci, o duci cu tine,

Vâjâind încet pe prund;

Ale tale unde floarea,

Cine știe unde-o ascund?”

Tacere. Duhul lui Eminescu zice iar:

“Se bate miezul nopții în clopot de aramă,

Și somnul vameș vieții nu vrea să-mi ieie vamă,

Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,

S-asamăn într-olaltă viață și cu moarte,

Și cumpăna gândirii și azi nu se mai schimbă,

Căci între amândouă stă neclintita limbă”.

Izvorul raspunde:

“Tu niciodată n-ai lipsit, ca luna ce lucește,

Lumini in noapte aducând prin albele ferestre,

De vrei aminte să-ți aduci, -ci știu că n-ai uitat-,

Mai spune-mi versul tău frumos ce eu l-am ascultat”.

Duhul lui Mihai Eminescu, cutremurandu-se:

“Când amintirile-n trecut,

Încearcă să mă cheme,

Pe drumul lung și cunoscut,

Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies

Și azi aceleași stele,

Ce-au luminat atât de des,

Înduioșării mele.

Și peste arbori răsfirați,

Răsare blânda lună,

Ce ne găsea îmbrțtișați,

Șoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi își jurau,

Credință pe toți vecii,

Când pe cărări se scuturau

De floare liliecii.

Putut-au, oare, atâta dor,

În noapte să se stingă,

Când valurile din izvor

N-au încetat să plângă?

Când luna trece prin stejari,

Urmând mereu în cale-și,

Când ochii tăi, tot încă mari,

Se uită dulci și galeși?

Poezia, in chip de Porumbiță:

“Oh, simt codru cum învie, văile-s de farmec pline,

Zarea-i înmuiată-n farmec și-n parfumuri de sulfine,

Râuri și izvoare picur cercând marea simfonie,

Pregătind divina orgă a maestrului ce-nvie,

Căci asemenea luminii stelei cea de mult apusă,

Azi ajunge, se răsfrânge trezind romaneasca muză!

Tu, Luceafăr, ce lăsat-ai viața l-al meu sân să steie,

Veșnic peste Țara-ți dragă ca lumina să scânteie,

Hai, arată-te-n mărire, să-ți privesc ochii tăi mari,

Spune-ne povești cu zâne, cu păr blond și buze tari;

Cu averi ce măcinară multe suflete hoinare,

Când nebuna și trudita viața omului dispare!

Apoi, de la Nistru mare pân-la Tisa cea română,

Neamul nostru să se țină strășnicește mână-n mână!

Iar ceasornicul urmându-și lung a timpului cărare,

Tu, cu gene ostenite sufla-i seara-n lumânare,

Și dormeai la sânu-mi dulce ca-n câmpii la Ipotești,

Visând versul, ochi albaștrii ca și stelele cerești.

In poem dăltuiai boiul cel mlădiu ca de fecioară,

De-am rămas și azi întocmai cum eram odinioară!

”Hai, șoptește-mi, că mi-e sete și de dorul tău mă pierd,

Tu să-mi spui povești cu zâne și eu fruntea să-ți dezmierd!”

Duhul lui Mihai Eminescu raspunde:

“O, dulce înger blând,

Cu ochi uimiți de mari,

La ce mai reapari,

Să-ngreui al meu gând?

Că no-i mai auzi,

Că-mi amintești v’o zi,

Din viața mea de sat!

Mai poți să-ți amintești,

Cum noi îmblam desculți

Și tu stăteai s-asculți,

Duioasele povești?

Spuneam cum au umblat,

Frumos fecior de crai,

În lume noua ai,

Iubita de-au aflat.

V

Dar azi, când se părea,

Că-n veci eu te-am uitat,

Tu iar te-ai arătat,

Ca-n tinerețea mea,

Suflarea ta ușor,

Zburat-au răcorind,

Si reântinerind,

Întaiul meu amor”.

*

In argintul dimineții auroase raze scapăr,

Tremurând de dor se urcă înspre cer blândul Luceafăr,

El privind cu nostalgie cum străluce valul Mării,

Reâncepe melancolic, genial versul Cântării:

“A fost odată ca-n povești,

A fost ca niciodată,

Din rude mari împărătești,

O prea frumoasă fată;

Și era una la părinți,

Și mândră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinți,

Și luna între stele.

Din umbra falnicelor bolți,

Ea pasul și-l îndreaptă,

Lângă fereasta, unde-n colț,

Luceafărul așteaptă.

Privea in zare cum pe mări,

Răsare si străluce,

Pe mișcătoarele cărări,

Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâni,

Astfel dorința-i gata,

El iar, privind de săptămâni,

Ii cade dragă fata.

Cum ea pe coate-și răzima,

Visând ale ei tâmple,

De dorul lui și inima,

Și sufletu-i se umple!”

Pentru cititor:

Toate versurile cu care “Duhul lui Mihai Eminescu

raspunde, sunt versuri reale ale Poetului

Mihai Eminescu.

Dedicație specială –

Ioan Miclău-Gepianu

Australia

Ioan Miclau: ÎN MEMORIAM: LIGYA DIACONESCU

Imagine

Am primit cartea ”În memoriam: Ligya Diaconescu”-

Autori: Diaconescu Victoria Andrada și Mariana Popa Potaisa.

Cartea s-a publicat la Editura ”Olimpias” , 2021

Cuprins: 4 capitole:

-Cuvânt de început

-Capitolul I – Viața și  Crezul

-Capitolu II- Regrete și Lacrimi

-Capitolul III – Festivalul Limbii Române

         Întradevăr, am un motiv să mă simt fericit fiindcă, a ajuns și la noi această carte, pe care de fapt eu o consider o adevărată bijuterie a artei literare românești ce va fi păstrată cu onoare istoriografiei românești.

          Trebuie să recunosc desigur și gestul de bunăvoință a distinsei doamne Melania Rusu Caragioiu, pentru că ne-a trimis și noă în Australia, 2 exemplare din această carte, În memoriam: Ligya Diaconescu Deja aveam convingerea proprie despre valoarea maestrei artiste Ligya, a succesului ei în tot ceea ce își punea in plan, fiind înzestrată natural cu o ingeniozitate de admirat în organizarea și desăvârșirea în excelentă  activităților sale, în genere festivalurile dedicate limbii române.

              Deși era antrenată în responsabilități multiple  cu funcții de conducere în viața ei literară, și pictură – căci avea și acest dar frumos -, era întotdeauna gata a asculta și a da ajutor oricărui apropiat sau prieten cei solicita ajutor.

              Pentru mine, mai ales în ultima vreme, însemna deja o Literă mare în cultura și literatura noastră românească,

               Cuprinsul cărții consistă din cele mai elogioase aprecieri a celora ce au cunoscut-o, sau citindu-i cărțile, erau atrași de calitatea instructivă întru cunoașterea istoriei literaturii române, a frumuseții limbi române în contextul limbilor înternaționale.

               Pentru noi și cu siguranță pentru viitorime Lygia va fi recunoscută ca o adevărată Doamnă a Limbii Române, Și-a câștigat acest drept prin muncă și credință în Dumnezeu.

Dar se pare că și Dumnezeu știe dece avem nevoie, deci își amintește de neamul românesc a-i dăruii din când în când asemenea personalități mari.

              Multă înțelepciune cuprinde antologia – Limba Noastră Cea Română STARPRESS, și este cartea, cred sincer, un botez cu noul nume al Ligyei: Doamna Limbii cea Române.

              Activitățile dânsei cuprind o arie vastă de preocupări, în țară și în străinătate, dar marea grijă îi era mereu păstrarea vie și înălțarea prestigiului limbii române. Așa poate fi explicată continua organizare de Festivaluri  pentru cinstirea limbii  sale, pentru care lăcrima ne povestește fiica ei Andrada Victoria Diaconescu

      Scriitorul Al.Florin Țene a numit-o de la bun început Doamna Limbii Române, Istoricul George Rotaru avea să o numească Doamna Sufletului Românesc, iar eruditul poet și scriitor Gheorghe A Stroia , o descrie drept un Profil de Autor, demn a fi luat exemplu.

Cu o dulce simfonie de cântec românesc-eminescian alinta  inimile participamți la festivalurile limbii române, cântărețul Gheorghe Cărbunescu. Monumentale sentimente pline de dragoste și dor aduce acestei cărți , tot o Doamnă a Limbii Române, poeta, prozatoarea și publicista Ing.Melania Rusu Caragioiu. Fierbinți cuvinte, cu lacrimi multe, scrie despre mama sa, Andadra fiica Ligyei, la fel Mariana Popa Potaisa, prietena Ligyei. Din Australia dl. Ben Todica la fel aduce aprecieri și mulțumiri, drum fericit spre Dumnezeu. Un impresionant număr de apropiați sau mai depărtați au scris elogios despe Doamna Limbii Cea Română.

         Era perioade coronavirusului, iar în propagandistica vremii se înmulțeau vocabulele lingvistice, uneori fiind nu prea limpezi, dacă nu eronate, Doamna Limbii cea Române, era la post, spre a  observa ceea ce nu e potrivit a încărca  lexicul limbii noastre. Era Ligya și un adevărat paznic pentru continua îngrijire a limbii române.

          Apreciam și eu  deseori:: Limba Românească este prețioasa dăruire divină, roditoarea veșnicei reânvieri de Neam dăruită de Dumnezeu.

           Ligya s-a născut la 14 iunie, 1960 in Bicaz. A decedat la 6 martie,2021 la Râmnicul Vâlcea. Dumnezeu a chemat- de tânără, căci a iubit-o. Dumnezeu să o odihnească în liniște și pace.

Ioan Miclău-Gepianu

SFINTELE PAȘTI  –  HRISTOS A ÎNVIAT – ADEVĂRAT A ÎNVIAT REÂNTOARCEREA LA IZVOR (Rugăciune)

       

Doamne, Ție ne destăinuim:
Căci prea-i calea nămoloasă
Prea adeseori greșim
Calea Ta, sfântă, frumoasă!

Doamne, Ție ne destăinuim,
Dă-ne calea spre izvor
Să știm să ne rânduim
Pacea-n lume, viitor!

Ție doar putem a cere
Bunătatea ce-ai creat-o;
Omul vrea bani mulți, avere,
Uitând calea ce ne-ai dat-o;

Calea spre izvorul sfânt și scris –
Spre Cuvântul de pe Munte,
Spre Hristos-Fiul trimis
Veneau mulțimi să asculte;

Darurile vieții noastre le-a adus,
A dat pacea și iubirea,
Pâinea împărțind EL IISUS,
Tuturor dând fericirea!

La acest izvor vrem, Doamne,
Reîntoarcere s-avem
Și la sfintele Icoane
Zilnic să Te revedem!
(i.m.gepianu)

TITINA  NICA  ȚENE: “VERSURI ȘI PROZA”

O prezentare de Ioan Miclau – Australia

Titina Nica Țene, este prin excelență un dăruit autor. Se știe în același timp că
oricare ar fi genul literar iubit de un autor, acesta(genul literar) este forma artistică în care autorul își va aseza tema lucrării, a imaginației, a sentimentului, a realității din jur dupa puterea pătrunderii, simțirii și înțelegerii. Pentru poeta, scriitoarea și
povestitoarea clujeană Titina Nica Țene însă, se pare ca Pronia Cerească a înzestrat-o
cu de toate, cu viziuni adânci, claritate, dar și cu o caldă lirică părintească pe care știe să o împartă copiilor și nepoților ei, familiei, prietenilor, comunității!
Opera dansei este întradevăr prodigioasă deosebit de variate temele alese, șlefuite până la strălucire, fie poezie, proză, povestiri, amintiri, sau eseuri. Și totusi, deși puse
într-o forma cultă prin expresie, autoarea știe a da versului său, rândului întocmit acea limpezime, acea muzicalitate curgătoare care ne transportă pe un tărâm al simplității
încât la un moment dat ai impresia că dispare acea undă dintre universitar si folcloristul popular, găsindu-ne numaidecât în miezul dulcelui grai românesc folosit pe tot spațiul național românesc.
Ași asemui acest stil creator al Titinei cu acel al poetei gălățene Cezarina Adamescu,
la care numai recent am identificat în lexicul folosit de poetă curate expresii din zonele ardelene, fapt ce l-am si semnalat autoarei, bineinteles cu bucurie.
Poezia doamnei Titina are, cum este și natural un specific propriu, de fapt acea lege
pe care o pronunța clasicul B.P.Hasdeu, asemuind literatura română cu o “câmpie” unde e loc suficient pentru fiecare floare cu mirosul și culorile ei. Deci al fiecărui
talent ce va apare pe “câmpia” literaturii române. Asemenea stelelor al căror lumini
luminează cerul universal și frumos. Cât de expressive apar versurile poetei clujene vom vedea imediat, după cum și modelele cosbuciene și blagiene ce-au intrat ca niște liante în fondarea robusteții talentului ei probabil încă din tinerețe!
Iată poezia “A PLECAT MĂICUȚA…”
A plecat măicuța casa e pustie,
poarta e legată cu un lanț de fier,
în gradină-s singuri butucii de vie,
cumpăna fântânii scârțâie de ger.
Nu-i mai umblă pașii prin ogradă,
nu mai strânge neaua cu lopata,
nu mai iese-n prag ca să ne vadă,

pe pridvor s-a stins, demult, mușcata…

Observăm o lirică de atâta profunzime și înduioșare încât parcă fiecare simțim, revenim la propria noastră viată, la părinții noștri  pe care-i avem sau sunt duși demult la ceruri.

Scrierile poetei vin precum margele pe ață, din toate culorile, deci temele alese au o cuprindere din tot ce constituie ansamblul existențial, deosebit de pătrunzătoare și imaginative îi sunt gândirile ce întocmesc actul  creației  doamniei sale.. Poezii ca, “Vremelnicie”, “Singurătate”, “E toamnă”, “A câta toamnă-i asta?” “Iar”, sunt doar câteva titluri  din bogata sa operă. Dar câtă culoare vom descoperi într-un simplu peisaj de toamnă bunaoară, peisaj simțit si zugrăvit de poetă astfel:

“Ce vreme mohorâtă!
Copacii se dezbracă,
o floare ofilită
așteaptă să se treacă.
E vântul plin de frunze,
le-ntoarce, le răstoarnă,
aleargă-n aer gâze,
mă uit in jur: e toamnă!
(poezia “E toamnă”)

In altă poezie, “Vremelnicie”, vom gusta din acea filosofie populară despre rostul
vieții noastre de zi cu zi, îndemnand spre frumos și cumpătare:

“Ce scurtă-i, Doamne, viața pe pământ!
iar dincolo v-om sta o veșnicie,
nu are rost să plângem, să fim triști,
viața aceasta-i doar vremelnicie.
Strângem averi și ne necăjim
și nu privim la soare pe colnic.
Ne ocupăm cu lucruri efemere
și nu privim mai des la stele și la flori,
n-ai înțeles nimic din viața aceasta
și te trezesti că trebuie să mori.
(Vremelnicie)

Ca o adevarată păstrătoare a tradiției și legilor poeziei, observăm aceeași manieră și
cunoaștere al stilului classic, al unei bune poezii cu ritm și rimă așa cum se definește poezia ca gen al artei literare. Bineințeles, că acelaș har va caracteriza și scrierile în proză, povestirile doamnei Titina sunt încărcate de aceleași calde simțăminte; bucuria
nepoților ei îi dau elan și fericire, așa cum observăm în scrierea “Intrebare fără răspuns”, amintind parcă de Delavrancea, însă în stilul ei propriu, și de neconfundat. Iată un pasaj din povestirea amintită:
“…Fântâna arteziană răspândea o răcoare plăcută. De pe iarbă încă nu se ridicase roua. Porumbeii ciuguleau pietricele. Am adunat și eu cinci pietricele cu care să o învățt pe Catinca să se joace așa cum mă jucam eu în copilărie. Ea mă privea cu ochii ei albasșri, nevinovați, iar eu încercam un sentiment de început de viață, amestecat cu toamna. Eram acolo în parc, jucam pietricelele, începutul cu
sfârșitul. Dintrodată Catinca se uită în ochii mei și mă întreabă:

Tu ai mamă?
Nu.
De ce?
A murit!
De ce?
Era batrană.

Catinca rămâne gânditoare și frămanta, în mânuțele mici, pietricelele. Privește în zare cu ochii ei albaștri ca cerul. Se intoarce spre mine:

Și tu murești?

Dintr-un copac din marginea parcului, zboară, cu croncanit puternic, niște ciori. Frunze galbene cad, alene, spre pământ. Semn ca vara e pe sfârșite. Pe aleea parcului
trece, sprijinită de baston, o bătrână. Catinca o privește lung și când ajunge în dreptul nostru zice:
-Titina, vezi, ea e bătrânaă și n-a murit!

Apoi șirul povestirilor cu teme de înțelepciune și bune povețe continua cu lucrările, “Canicula” , “Detectiv voluntar”, “Bucuria intoarceri în timp” s.a.m.d.
Respectul pentru valoarea scrierilor sale, a expresiilor folosite cu multă migală și grijă dovedesc încă o calitate, și anume, scriitoarea clujeancă acorda atenția cuvenită
rostirilor sale, moralului uman, știind că acestea sunt unitățile puse în balanța caracterului oricărui scriitor care se respectă, care scrie pentru înobilarea ființei umane,
devenind ceea ce trebuie să fie un scriitor, adică un luminator al generației sale cât și al celei viitoare. De fapt acestea și sunt principiile care stau la baza trăiniciei în timp
al unei opere literare. Așadar, afirm fără a greși acest adevar: Doamna Titina Nica Țene, știe și păstrează cu rigurozitate aceste aureole ale educației cât și simplității, aureole care au caracterizat dintodeauna pe marii creatori.

Ioan MICLAU – AUSTRALIA
2008

TĂRÂMURI (PARTEA I) de Adrian Botez

Photo by Rod Long on Unsplash

TĂRÂMURI

am făcut neuro-psihiatrie – pe

Valea Ghețurilor – m-am prăbușit sub

Ghețuri – am ascultat – vrăjit – Muzica Tăcerii

Ghețurilor – am văzut – prin

Ghețuri – Lumi : Lumi – Tărâmuri

Luminate și Fără-Sfârșit-Înghețate

m-am bucurat în

Robia Cristalelor – nu i-am văzut – niciodată – pe

Spiriduși – Regii Ghețurilor : nu pot fi

văzuți – pentru că sunt făcuți din

cea mai Eterică dintre

Ghețuri – și au Pantofi de Dans – în loc de

Inimă : da – ei dansează atât de

Amețitor – încât noi – Veniții de peste

Ghețuri – orbim de-atâta

Fericire-Nghețată

…nu vă chem în

Lumea Ghețurilor : ea îmi aparține

Exclusiv – ca și

Bucuria – ca și

Robia – ca și

Muzica Prăbușirilor – în

Tăcerea de Lumină – în

Visul Fantastic – în

Clinchetul Funebru – al

Ghețurilor

…Infinite – Mărăcinoase

Ghețuri : între voi – în sfârșit

nu am Suflet – nu am

Simțire – nici Milă – nici

Lacrimi – ci doar

Orbitoarea Lumină – a

Miezului Nopții de

Gheață


JOCURI LINGVISTICE, ÎN ÎNCHISOARE…

Eu, către bolnavul, întins pe Patul de Fier, al Infirmeriei Închisorii :

-…Și, zi așa, nu vrei să te-nsănătoșești…nu mai vrei să vezi…COPACUL VIEȚII…?

Bolnavul, cu barba crescută sălbatic (…zi cu zi, zi după zi, zi după noapte…noapte după zi…), pe obrazu-i senin, dar năpădit (compensatoriu…!) de un zâmbet amar…hipnotic-visător… – …care, parcă, era acolo, dintotdeauna :

-Mie mi-a fost dat, din Născare, să văd doar…CAPACUL VIEȚII… – …și se învârti, gemând ușor, cu fața la perete… – …plecând, parcă, eliberat și fără de întoarcere, cu bagaje cu tot… – …spre alte lumi…

…Micul ”joc lingvistic”, deci (trebuia să înțeleg, din ”întoarcerea spatelui”, către mine și către Lumea Asta…), încheiase, între noi… – …distrusese, în fiecare dintre noi (cu o luciditate funestă – anticipativă și definitivă !) – orice legătură…orice…”SEMN DE SEMENI”.


MISIUNEA DUHULUI MEU (rubaiyat)

eu am pândit – în Bune – ca și-n Rele

și Parte Dreaptă le-am făcut – din Stele :

am chibzuit Răzbateri – cu Largi Vele

și Scufundarea Tuturor – în Miezul dintre ele…


SĂ NU TE-NVERȘUNEZI ÎN VREUN CUVÂNT (rubaiyat)

să nu te-nverșunezi în vreun cuvânt

căci n-ai – cu unul singur – Jurământ :

tu acordezi – în Armonii Rebèle

Cuvântul de deasupra de Vântrèle !


RUBAIYATUL LĂUTEI TRUVERULUI

numai Acum și Așa am ieșit deasupra de Lume

când nimic din Furtunile Clipei nu m-atinge – pe Strune :

Singur Sunet – pogorât din Durerile-Uitate

întruchìpă – sfințește – o Eternă Cetate !


PRECUM SPRE CRIST (rubaiyat)

să nu te-mpotrivești – să nu te zbați – ca-n Coșmar

când vin Truveri spre tine – -nvolburați Zadar :

tu ești Visata lor Cetate – durată-Nțelepciune

și vin – precum spre Crist : cu Strune Rele – Bune…


SĂLAȘ AL MORȚII ȘI IUBIRII

Sălaș al MORȚII și IUBIRII

iar nu : ”Cămin al FERICIRII” !

…țesu ORFEU – din CÂNT și FRUNTE

o RĂSTIGNIRE – fără MUNTE !

VIAȚA e VAL și-NVERȘUNARE

fără CUNUNI : doar NAVIGARE

spre CER : a LUMII LUMINARE !

VIAȚA e RANĂ – ROUĂ – CRIN !

…așa mi-au spus : de-ACOLO vin

și-ajuns-am să GRĂIESC – și SCRIU :

STELE-s PIROANE : te țin VIU

SUFERINȚI SFINTE și AMARE

ÎNVĂȚĂTURI – la FIECARE !

…de vrei să-nveți de la TRUVERI

fii UCENIC și la DURERI !


TRUVER – COPIL AL NIMĂNUI

TRUVER – COPIL al NIMĂNUI

în LUME ai pornit – HAIHUI :

unii – că-s SURZI – nu te ascultă !

alții – la CÂNTUL tău – fac NUNTĂ !

TRUVER – TRUVER – COPIL de STRUNĂ

ne cânți mereu : ”LUMEA nu-i bună !

dar ascultați și nu uitați :

CÂNT despre CRIST – și OAMENI-FRAȚI !”

IUBIREA e ”SOLOMONIA”

cu cari ne ții GOSPODĂRIA !

…LUNA-i – în CER – mai LUMINATĂ

din STRUNA ta – când e ISCATĂ !

TRUVER – MATROZ : aflași TALAZ

cu care – încă – mă ții TREAZ !

eu salt – pe VALUL RĂSTIGNIRII

și-ajung la tine – -n POALA FIRII !

…TRUVERU-i doldora de HAR !

deci – îl vom pune ca MORAR

acol’ unde se macin’ TOATE :

pe SCOC – s-a scurge-ETERNITATE !


”RĂMAS -BUN” – DE TRUVER (rubaiyat)

ZI s-a sfârșit : c-un CHIOT – RĂMAS-BUN își ia :

a fost LUMINĂ – a fost VARĂ – IARBĂ REA…

…așa sunt ZIUA – VIAȚA : tot ce TRECE !

…TÂLCUL – în urmă – LE-A RĂMAS : ”SĂ NU FII RECE !”


                                                                                  Adrian Botez

Ioan Miclău-Gepianu: OAMENI DE LITERE

”…S-ar preta și azi, asemenea vremii vechilor noștri cronicari,
să valorificăm talentele prozatorilor și poeților noștri, a scrierilor
acestora, în care istoria vieții noastre își găsesc adăpost și păstrare,
izvor de orientare înspre un viitor cât mai vrednic și în care
să trăim civilizați și sănătoși”.
Oamenii de Litere, au fost întotdeauna acei oameni de seamă, care
aveau/au darul și harul a pătrunde în tainele acestei ființe omenești,
în sofisticatele relații ale oamenilor și conducătorilor la nivelul fiecărei
trepte sociale.
Oamenii de Litere nu sunt strict profesioniști, de litere, aceștia vin
prin acel har iubitor de adevăr, vin din variate domenii ale vieții sociale,
a treptelor sociale, ajungând mari prozatori și poeți.
Istoriografia literarurii românești i-a prezentat întotdeauna și întradevăr
cu adevăratele lor calificări de bază: doctori, pictori, țărani, simpli
muncitori și crescători de animale, tâmplari, preoți, zugravi, profesori,
academicieni, muzicieni, sportivi, studenți, e.t.c.; fie specifici unui popor, fie
deveniți recunoscuți internaționali, aceleași valori umane deservesc.
Să-i apreciem, să-i susținem să crească, fiindcă prin roadele înțelepciunii lor
să creștem și noi în societatea asta omenească.
Vin în fața dumneavoastră cu un deosebit om de litere, doctor de
profesie, de talie internațională, poet și scriitor în același timp,
dl. Dimitrie Grama.
Am primit recent de la domnia sa un număr impresionant de poezii, cu specificația
a fi acestea adunate din ultimele sale cărți publicate. Mai exact 25 de poezii. Mi-am adunat/ales și eu câteva dintre acestea pentru a fi redate cititorilor noștri. Urmând și
celelalte poezii, precum timpul ne permite.
Bineînțeles că voi cere și permisiunea autorului D.G, pentru a fi corect și legal,
mulțumind totodată distinsului doctor, scriitor, poet și prieten, mai ales pentru
bunătatea de a scrie o prefață la cartea mea Scrieri în proză-vol.2,
Ed. ”Cuget Românesc”-Bârda, 2007.

JOC
Vino, ți-am spus,
Să vezi primele rândunele
Cum zvâcnesc nervoase
Pe gardul de nuiele
Din fundul grădinii.
Vino, ți-am spus,
să vezi ultima pată pe zăpadă
uitată aprinsă
la poalele muntelui.
Și să vezi norii care
doar primăvara asta
sânt și verzi și portocalii.
După aceea iarăși poți
să intri în casă
și de acolo să mă chemi
pe numele pe care
doar tu îl știi.
Și să ne ascundem
într-un sertar
-două păpuși-
până la toamnă.

DRUM SPRE FERICIRE

Plâng din ce în ce mai mult
Și tu îmi aduni cu grijă
Fiecare lacrimă spunându-mi
Că atunci când plâng
Eu nu le pot prețui.
Îmi spui că așa
Ai făcut întotdeauna
Mi le-ai arătat mai târziu
Să mă bucur de ele.
Dar eu îmi amintesc
Un timp când nu plângeam
Când lacrimile erau doar
Niște stropi întâmplători
De ploaie.
Tu nu ți-l amintești
Umblai turbat atunci
De neliniște și mă loveai
În ochii proști care
Nu înțelegeau ce vrei…
Acum îmi spui că drumul
Nostru spre fericire
N-a fost ușor.

LÂNGĂ MINE PE PRISPĂ CUVINTELE

Lângă mine pe prispă au murit
Cuvintele pe care voiam
Să ți le spun.
Privirea îmi era tulbure
Și mi-e teamă că
Nu te voi recunoaște.
Mîna menită să-ți mîngîie obrazul
Tremură când o ridic
Să-mi pipăi fața
Când mă asigur că exist.
Să știi că uneori îți aud glasul
Deghizat în foșnetul frunzelor
În susurul izvorului și
Mai ales deghizat în tăcere.

Te aștept.
Poate că această după-amiază tîrzie,
Ar fi trebuit să o sacrific rugăciunii
Poate că ar fi trebuit, cu ajutorul
Preoților, să tai păcate:

Știi ce frumos ard păcatele?
Ce mireasmă, Doamne,
Ce mireasmă de rai jefuit…!

VÎRF

Am
mare
respect
față
de
bobul
de
nisip.
Odată
el
a
fost
vârf
glorios
de
munte.

MĂ UIT ÎN OGLINDĂ ȘI TE VĂD

Mă uit în oglindă
Și te văd
Îți ții fruntea aplecată
Și umerii aplecați.
Îmi spui: mi-e rușine!
Am trăit atît
de mult timp,
fără să știu de ce.
Nu, nu-mi spune
Că am avut rostul meu!
Acum e prea tîrziu.
Anotimpul bătrîneții
Este fără de sfîrșit.
Și nu sunt pregătit
să-l înfrunt.

NEBĂGAT ÎN SEAMĂ CU BRAȚELE SCHILODITE

Nebăgat în seamă
cu brațele schilodite,
artrotice,
s-a prăpădit
cel care
o viață întreagă
nu a sculptat
altceva, decât
răstignirea lui Cristos.
La înmormîntare
n-a venit nimeni.
Numai Dumnezeu.

REVOLUȚIE

Revoluție?
O
stare
de
confuzie
generală,
în
care
capetele
tăiate
ale învinșilor,
se
amestecă
pînă la urmă
cu cele
ale
învingătorilor.

ȘTIU, TE CUNOSC PREA BINE ÎȚI SPUI

Știu,
te cunosc prea bine
îți spui,
răsfoind plictisit
cartea vieții.
Ajuns la ultima
pagină,
nu îți amintești
mai nimic
și febril,
atunci,
începi,
să o mai citești odată.

(Nu mi-am permis să schimb ortografia
lui ”Δ în ””, lăsind așa cum autorul
scria la cea vreme” – Ioan Miclău-Gepianu)
*
De la Indexul bibliotecii familiei noastre,
deasemenea în semn de respect, doresc să prezint
titlul cărților dăruite de-alungul anilor
de distinsul Doctor și Poet:
Titlu cărții:
-Bastian și alte confidențe
-Magul
-Versuri
-Ilidia
-Dă-mi mîna ta străine
-Culoarea vântului
-Obsesii comune
-Voi lua cu mine noaptea.
(Sincere recunoștințe pentru autografele puse
pe cărți de autor).

Note bio-bibliografice:
Dimitrie Grama este născut la 25 octombrie, 1947 la Reșița.
A urmat Geologia la Universitatea din Cluj, fiind totodată
component al lotului național de atletism. Cu ocazia unui
Concurs al ”sprinterilor” în Suedia, ”alege libertatea”. La
Stockholm a luat un Masterat of Science la Facultatea de Științe
și apoi a făcut medicina la faimosul Institut ”Karolinska”. După
aceea a lucrat ca doctor chirurg la diverse spitale, unele renumite,
cum ar fi Upsala University Hospital(unde a stat 11 ani), Liverpool
University Hospital, Norfolk&Norwich University Hospital,
King Abdul Aziz Teaching Hospital în Arabia Saudită, etc. În 1985
a publicat câteva poezii în ziarul lui Virgil Ierunca, ”Limite”, la Paris.
Din anul 2000, când a debutat editorial, a publicat: ”Făptura cuvîntului”,
”Pasărea melancoliei”, ”Vînătoarea de umbre”, ”Elegiile depărtării”,
”Suflete atîrnate de catarge”, ”Neguțătorul de imagini”,
”Voi lua cu mine noaptea”, ”Dă-mi mîna ta, străine”, ”Bastian și alte
confidențe”, ”Obesii comune”, ”Versuri”.
Bibliografia: Din cartea ”Ilidia”,Coperta I-a. Autor Dimitrie Grama
( Pe prima filă a cărții autorul scrie autograful: ”Lui Ion Miclău și
Bibliotecii Eminescu – Semnătura.
(Dragă Dimitrie am să-ți mulțumesc până ”voi lua cu mine noaptea”.
Ioan Miclău-Gepianu
Australia, 2022.

Ioan Miclău-Gepianu: Selecții din cartea mea – Cuvinte de Minte

Motto:
”…Artele sunt o expresie fidelă a culturii
și civilizației omenești”. i.m.gepianu

-A intra în poezie înseamnă să ieși afară în universul mare , spre a pîndi
și prinde din realitate visele imaginației proprii; altfel zis, visele pot deveni
realitate atâta vreme cât îmaginația noastră le poate intui.

-Am avut și am întotdeauna grijă mare, să nu mă rătăcesc în propriile
mele gânduri.

-Am întâlnit și oameni simpli, dar cu gură de aur; pe aceștia să-i căutăm
mai adesea.

-Artiștii uneori au lacrimi de ceapă / Urlând de parcă-n haine n-au loc
să mai încapă /.

-Artele care distrug sufletul trebuiesc înlăturate, iar înfăptuitorii acestora
Înlăturați; numai astfel viața se va reînnoi.

-Ascultă-l pe cel în suferință, fiindcă nimeni nu-și știe calea propriei
sorți!

-Arhitecții și constructorii întâi ridică scheletul unei zidiri, apoi pregătesc
ornamentațiile dorite. La fel și despre oameni: mai întâi să li se asigure
înălțarea moralei, apoi să li se dea funcții sociale.

-Banii fac la mulți oameni albeață pe ochi, vinovată fiind și lenea, căci
banii câștigați prin hărnicie aduc și luminarea minții și limpezirea
ochilor.

-Bătrânii fac multă vorbărie, d-aia uneori prind numai calea paralelă,
adică pe lângă minciună dar și pe lângă adevăr.

-Binele fără rău ar fi ca o mâncare grasă fără acritură.

-Birocrație multă și economie slabă, e cum ar fi purecii pe o piele râioasă.

-Blond sau negru e pământul pe care-l călcăm, dar sufletul omenesc este
unul și același Duh dumnezeesc! Nu are culoare.

-Bogăția e bună dacă ai și sănătate! Altfel ți-o folosesc alții aiurea.

-Bogăția furată, nu are durată.

-Bunătatea ta poate încălzi și inima unui dușman.

-Buturugii mici dacă-i pui lumină, carul mare nu se mai răstoarnă.

-Cartea este o viață, iar viața este o carte în scriere.

-Subiectul primei cărți, trece ca un val de râu prin toate cărțile
ce le va mai scrie autorul.

-Când cineva îți va desfășura cultura sa, nesocotind însă morala,
fapta cea bună, fii cu mare băgare de seamă.

-Cândva părinții și moșii noștri, mergând la cârciumă, își aveau paharul
propriu luat de-acasă, cu care întotdeauna se reîntorcea fără să-l spargă,
fiindcă avea nevoie de el și data viitoare.

-Ce ai pierdut să fii bun? Ai grijă însă ca bunătatea ta, să nu fie o
lingușire.

-Ce se cere unui editor? Mai mult ca orișice, el ori ea trebuie să fie în
primul rând un persoaj echilibrat.

-Cea mai crâncenă luptă o am cu mine însumi; și asta numai pentru a
mă opri de la încăierările cu semenii mei!

-Cum sapă apa în malul nămolos, așa și egoismul în caracterul celui
ce îl poartă.

-Dacă cineva vrea bani, atunci să i se dea muncă. Dar dacă vrea muncă,
atunci să i se dea bani.

-De ce plângeți voi de mila Dumnezeului din Ceruri, când ar fi mai bine
să plângeți de mila voastră!

-Educația tinerilor se face nu dându-le bani, ci arătându-le calea prin care
se câștigă banii.

-Evenimentul cel mai măreț îl realizează o mamă, dând viață altei vieți.

-Fără rău e și mai rău, zice proverbul, dar fără rău ar fi mai bine.

-Iarna se cunosc gospodarii cei buni.

-Inteligența noastră a creat thnologiile, iar acestea subordonarea noastră.

-Lemnul și uscat să fie, folosotor tot se știe!

-Marea slugă între leneși si află.
-Nimeni nu te vorbește de bine sau de rău, dacă nu te dai singur în gura lumii.

-Nu este vina celui fără caracter că stă unde nu trebuie, ci toate astea aparțin celor
ce l-au pus, folosindu-se de slăbiciunile acestuia, spre a scormoni jeraticul cu
mâinele altora.

-Nu-mi trebuie gloria lumii, dar la corectitudinea mea țin ca la cea mai mare glorie
posibilă.

-O căsuță mică, dragălașă și curată, plină de iubire, valorează mai mult decât un
castel ros de vicii și certuri

-”Omul sfințește locul”, este un proverb care ne mai spune un adevăr: nimeni nu ne va
da un loc sfințit fără truda noastră!”

Mărgăritarele spiritului omenesc   (O dedicație aleasă)

Strâmtorat dar tot răsare
Astei lumi câte un geniu,
Ce prin gena părintească
I se dă hristicul premiu,

De îl poartă-n a sa fire
Sumă de mărgăritare,
Talisman de fericire
Și de hristică chemare.

Strâmtorat dar tot răsare
Câte-o frunte luminată,
Care prin lumini celeste
Știe lumea s-o străbată.

E ca mărul ce desface
Florilor petale albe,
Și în care crește fructul:
”Astfel a iubirii salbe

Natural și-n simplitate,
Germinează ochiul minții
Spiritului omenesc,
Grămădind în dosul frunții

Buchet de mărgăritare,
Ce cresc cu ziua, cu anu”.
Eu le regăsesc în Omul –
Alexandru Cetățeanu.

Cu ales respect
Ioan Miclău-Gepianu