Știri Editoriale Australiene Australian Editorial News

 ”…O plăcută surpriză ne-a oferit zilele acestea scriitoarea australiană Sidney Valentine, dăruindu-ne o nouă carte a domniei sale, ”Taming a Jackoroo”, publicată în Australia, 2017, la Editura ”Hot Tree Publishing”. Cu o copertă excelentă realizată de Claire Smith,
dă cărții un aspect foarte frumos. Însăși titlu amintește despre acei ”cowboys” din folclorul, istoria și viața la fermele de vite(cattle stations), despre care ne-a lăsat atâtea scrieri prolificul scriitor și poet clasic Henry Lawson.
Autoarea Sidney Valentine are dragul a mai mărturisi în același timp că are și a avut întotdeauna afecțiunea ei bună pentru români.
I-am mulțumit!
Deschizând cartea ei, un adânc și emoțional sentiment, părintesc chiar, mi-a creat însăși dedicația scrisă de autoare pentru cartea ei:
”To my dad for your inspiration, your endless support, and your entuhsiasm. I love you so much”.
Nu am lăsat cartea până nu am citit-o în întregime. Cele 260 de pagini scrise și cuprinse în cele 28 de capitole, adună o largă tematică din domeniul ecologiei, a folclorului australian legat de aceasta, astfel cartea pare a fi chiar de ficțiune, dar de realitate. Însăși autoarea recunoaște căci personajele alese sunt imaginare, deci fără referiri directe la personalități
reale, dar valoarea cărții stă in valorile ecologice exprimate, cum ar fi îngrijirea sănătății mediului, a sănătății ființelor umane și animale, a însăși vieții în general pe această frumoasă planeta/stea Pământul. Pare a fi o carte destul de necesară educației, a atenționării factorilor responsabili de îngrijirea mediului nostru planetar și universal în același timp.
Ceea ce aduce un farmec deosebit, de fapt simțit în tot cuprinsul cărții, așa cum am arătat mai sus, este prezența fenomenelor folclorice australiene, specifice epocilor începătoare ale istoriei moderne ale australienilor.
Culorile vremurilor, preocupările și viața crescătorilor de mari turme de vite, relatiile lor, deplasările în aceste zone aride, necontenitele frământări pentru supraviețuire și dezvoltare. Tema principală a cărții este expresivă si prin relațiile dintre proprietarii de ferme și unele companii de foraj, care in descoperirea de gaz, și alte bogății naturale, doreau să cumpere proprietăți ce aparțineau din tată in fiu, fermierilor! Se iscau și certuri deoarece părerile și interesele unor fermieri erau diferite. Companiile insistau, deseori folosind promisiuni, astfel forând fântîni chiar înainte de obținerea complectă a aprobărilor legale. Deseori părăseau
lucrările lor, lăsând gropi primejdioase pentru oameni și animale. Ceea ce dăuna desigur sistemului ecologic, fapt pentru care fermierii cereau investigare din partea serviciilor geologice din zonă. Propietarul fermei de vite, personaj în această carte, spera însă la o viață mai orășenească, chiar voia să vândă terenul fermei la o companie de foraj. Fratele lui se opune, lucrurile se complică astfel curiozitatea cititorului crește odată cu desfășurarea acțiunilor.
Serviciile geologice se implică, trimițând un reprezentant care să învestigheze stările de fapt, dar și cu ideea de a nu se vinde ferma și teritoriul.
Ferma cu zeci de mii de vite era dată moștenire celor trei fii ai săi, de tatăl lor, când acesta deceda. Dar, să nu mă grăbesc eu acum, las cititorului dragul a citi această atractivă carte, care, întradevăr este o fărâmă valoroasă din minunata istorie a australienilor, ajunși azi la o magnifică admirație intre celelalte neamuri ale Terrei.

Cartea poate fi găsită la Biblioteca ”Mihai Eminescu”,
Pentru mai multe înformații la: http://www.hottreepublishing.com,

Ioan Miclău-Gepianul

*

O Scrisoare de zile mari!
1 Iulie,2017.

Iubite Domnule Prof.Dr. ADRIAN BOTEZ

Vestea cea bună: ”Am primit Revista ”Contraatac” Nr.38, iunie 2017.
Vă mulțumesc din suflet și conștiință pentru acest dar, întradevăr valoros
prin tot ceea ce cuprinde tematica articolelor Revistei domniei voastre.
În poziția mea de cititor, constat cum fără să gândești, te vezi întinerind
aflând atâtea, idei, învățături, adevăruri, pentru fiecine în parte de fapt,
fiindcă toți cititorii avem o educație, dar probabil pe filiera luminilor de la
care ne-am format! Mie îmi place mult de exemplu acel conținut esențial prins
în versurile dlui. Ion Pachia Tatomirescu: ”…/și să mai încântecesc o dată:/
microcosmos,macrocosmos/taina lumii este-n Logos”/(poezia: ”Mi-am irosit
vulturii tainei mari…) Deci, sâmbure creștinesc: Logos, Cuvânt, Dumnezeu!
Apoi la pagina 68 a revistei: ”IV-Educația, Creștinismul/Ortodoxia și
Mărturisirea Adevărului”, aduce tocmai ce ziceam mai sus, adică, te afli că
întinerești găsind atâtea idei, învățături, adevăruri, cum este cazul în ”Adevărul
despre Pilat”, despre textul ”I.N.R.I.” scris pe Crucea Mântuitorului. Apoi ar fi
o rătăcire să se creadă că Pilat nu la întâlnit pe Iisus Hristos, când, istoricii antici
lăsau manuscrise ale ale lui Pilat către Tiberius-împăratul roman, descriindu-L
pe Hristos, ca pe o personalitate atât de pură și frumoasă, ”încât a rămas înmărmurit
in fața lui”.(Tacitus – istoric roman de origine dacică).
Alchimia Focului/Soarelui/Aurului, sunt lucrări care au fost probabil(totuși sigur),
ascunse de a fi cunoscute. Dar și azi vedem cu ochii cum acea ”Igne Natura Renovatur
Integra”(Prin Foc, Universul se reînoiește, în integralitatea lui”), e tocmai adevărul despre Divinitatea lui Hristos. Curățenia, puritatea solară realizată prin Focul Soarelui, e o alchimie
Universală, prin care alchimiștii încercau transformarea metalelor în Aur, prin mijlocirea
Focului, cunoscândui-se acestuia puterile lui universale, de reînviere prin puritatea arderii!
Sunt copaci care ard la temperaturile mari ale Soarelui, devin carbonizați, dar din aceștia
renasc pe tot bușteanul ars, noi mlădițe si frunze tinere, verzi, reânviind copacul(exemplu în
Australia). Este un fenomen necesar, altfel s-ar ajunge la îmbătrânirea din interior, moare și
nu se știe dacă va mai reînvia. Iisus Hristos nu a îmbătrânit în interior, avea credința apartanenței, de aceea a ReÎnviat.
Deci, și Moartea își are explicația ei, în tot Universul. Daco-Geții noștri aveau idea acestei
Învieri și vieți după moarte: în Duh, din Duh viață, Re-înviere! Puritatea asta ne-a arătat-o
Hristos-Mesia, Crucificat pentru ca și noi să reînviem odată cu EL. Să ne salveze de la moarte
și să nu murim uscați din interior! Cum nici pădurile nu mor, ȘI PECARE TREBUIE SĂ LE
ÎNGRIJIM, LA FEL ȘI SUFLETELE NOASTRE!

Ioan Miclău-Gepianul

MIHAI EMINESCU, Poetul care a reânviat, înfrumusețat și înveșnicit Limba Românească!

Pentru a cinsti memoria lui Mihai Eminescu, se cuvine a fi redate
în primul rând, aprecieri ale unor oameni de seamă, apropiați vremurilor
în care a trăit, păstrători ale adevărurilor vieții poetului, scriitorului și
ziaristului, eminent în toate, astfel să continuăm respectul și
iubirea noastră pentru talentul său de geniu, răsărit parcă anume pentru a
reînvia, înfrumuseța și înveșnici Limba și Neamul său românesc!
Ion Luca Caragiale: ”Era o frumusețe, o figură clasică încadrată de niște plete
mari negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale
sufletului se vedea că cineva este înăuntru: un zâmbet blând și adânc melancolic.
Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană”.
Titu Maiorescu:”Trebuia să devie mai ușor accesibile pentru iubitorii de
literatura noastră toate scrierile poetice, chiar și cele începătoare, ale unui autor,
care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gândiri
într-o frumusețe de forme, sub al cărui farmec limba română pare a primi o nouă
viață”.
Iosif Vulcan:”Înainte cu douzeci de ani în o dimineață de februarie a anului 1866,
Redacțiunea noastră primi o epistolă din Bucovina. Epistola conținea poezii, primele
încercări ale unui tânăr care se subsemna Mihai Eminovici. Comitiva poeziilor ne mai
spunea că autorul lor este de numai 16 ani. Farmecul gingaș al poeziilor, considerând și
etatea tânără a autorului ne îndica un talent adevărat, care avea un viitor frumos în
literatura română”.(…)
George Călinescu: ”…Junimiștii au chemat așadar pe Eminescu, care n-avea nevoie
să-și însușească doctrina politică străină de sine, ca gazetarii de profesiune, numai spre
a-și câștiga existența. Eminescu părea junimist și consevator prin structura, prin cultura,
prin cercul literar căruia îi aparținea…”
Nichita Stănescu: ”Eminescu, nu putea să fie nici înalt, nici scund, nici gras și nici slab,
nici brunet și nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise și rămase nouă. Adevărata statuie al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al Odei în metru antic”.
Este admirabil câtă încărcătură de adevăruri(venind înspre prezent) poartă cuvintele
lui Nichita Stănescu, despre felul cum trebuie recunoscut acest mare geniu al literaturii,
limbii și istoriei noastre românești! Căci pentru acestea s-a sacrificat ”Poetul nepereche”
(considerat de Tudor Arghezi).
Anul 2017, este anul când la 15 Iunie, în întregul Duh al Neamului Românesc, lucește
o stea a timpului vestind 128 de ani de la trecerea în eternitate a lui Mihai Eminescu!
E bine să revedem ceea ce Mircea Eliade, scria la vremea sa despre Eminescu și lumea
românească de pretutindeni, și bineînțeles comparativ cu felul cum alte popoare civilizate își învrednicesc cu respect și neuitare oamenii lor de seamă!
Mircea Eliade: ”Românii din exil comemorează pe Eminescu după puterile lor,
pretutindeni unde i-a aruncat soarta: în Argentina, în Statele Unite, în Canada, în Franța sau în Germania și Elveția.
Nu e deloc de mirare solidaritatea întregii emigrații românești în jurul lui Mihai
Eminescu. Deasupra tuturor gloriilor efemere și deșertăciunilor legate de patimile
noastre omenești, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă
istorică: geniul.
Vechea Eladă a pierit de mult, dar geniul lui Homer, al lui Eschil sau al lui Platon
a supraviețuit tuturor naufragiilor și va supraviețui chiar dacă ultimul descendent al
Greciei clasice va fi șters de pe suprafața pământului. Lumea medievală a dispărut de
mult din istorie, dar opera lui Dante continuă să nutrească viața spirituală a milioane de cititori, din toate colțurile pământului.
Dramele lui Shakespeare vor fi tot atât de proaspete și tot aât de ”adevărate”chiar când
istoria Angliei va fi uitată până și de ultimii descendenți. Orice s-ar întâmpla cu neamul românesc, oricâte dezastre și suferințe ne-au mai fost urzite de Dumnezeu, nici o armată
din lume și nici o poliție, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea șterge ”Luceafărul”lui Eminescu din mintea și din sufletul Românilor. În dragostea neamului românesc pentru
cel mai mare poet al său, se deslușeste setea de nemurire a comunității întregi. Un neam supraviețuiește nu numai prin istoria sa, ci prin creațiile geniilor sale. Dacă vechea Eladă
n-ar fi avut decât istoria sa, și n-ar fi avut și geniile ei, dela Homer și până la Plotin, astăzi
am fi știut despre Heleni cam tot atâta cât știm despre Știți. Elamiți sau Iliri; adică atâta cât suntem obligați să învățăm la școală(evident, presupunând că, fără patrimoniul spiritual helen, ar mai fi fost posibil sistemul european de educație, cea ce e cu totul imposibil).
Istoria este prin definiție devenire, transformare continuă, în cele din urmă deșertăciune. Zadarnic încearcă un rege sau un despot să-și clădească Statul pentru eternitate. O formă istorică, chiar dacă ar fi perfectă, este totdeauna precară: durează un anumit număr de ani, sau de decenii, și apoi lasă locul unei alte forme istorice. Nici un fel de ”eternitate”nu este îngăduită organismelor politice și sociale. Singura ”eternitate” acceptată de istorie este aceea a creațiilor spirituale. Care, bineînțeles, reflectează și am spune, le proiectează în ”eternitate”. Patetica luptă a Heladei cu Perșii este încă actuală pentru lumea modernă, pentrucă a cântat-o Eschil. Au mai fost și alte invazii, de o parte și de alta a Mării Egee, dar despre ele știm foarte puțin, pentrucă n-a existat un Eschil care să le scoată din istorie și să le fixeze în ”eternitate”.
Obscur, dar mai puțin patetic, neamul românesc simte că și-a asigurat dreptul la ”nemurire”, mai ales prin creația lui Mihai Eminescu. Petrolul și aurul nostru pot, într-o
zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească și aiurea. Și s-ar putea ca într-o zi, nu prea
îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziția noastră de
popor de graniță să-și piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate acestea s-ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariția poemelor lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată. Istoria patetică a neamului românesc a fost ”proiectată în eternitate”prin versurile unui poet care a suferit toată viața de sărăcie, uneori chiar de foame, și a murit, omorât de un nebun, într-un ospiciu… Este o lecție de modestie pe care însăși istoria ne-o dă, nouă tuturora…”
(din arhiva bibliotecii Mihai Eminescu, Cringila, N.S.W)
Deci, in ”eternitate este proiectată”afirmația spiritual învietoare a lui Eliade,
afirmând despre acel rol salvator de neam și limbă românească a lui Mihai Eminescu,
suferindu-L, precum Salvatorul lumii Hristos Cel Crucificat și Înviat!

CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE!
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare,mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul,
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra idrei fluture cu vântul,
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricolore,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor,
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viața în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asa ți-o doresc!
1867.

”Despre copilăria, adolescența și maturitatea lui Mihai Eminescu,
lumea românească și nu numai, nu încetează a se informa, a o cunoaște, a o
recunoaște, asemănător interesului omenirii despre viața vreunui Sfânt al omenirii
și al liturghiei cosmice. Și, totuși plămădirea spiritului curat își are leagănul copilăriei
în mijlocul familiei, în atenția părinților asupra educației copilului, dar și în atenția
părinților la propria lor comportare. Eminescu se naște într-o familie cultă, deci cu o
oarecare rigurozitate și chiar severitate, dar nu până acolo încât la maturitate Poetul
ajuns geniu să nu-și amintească cu drag de locurile lui natale și dragi ale Bucovinei.
Tatăl său Gheorghe Eimnovici, nu era numai un administrator, ci și un căminar,
aflăm că el vorbea cursiv 6 limbi, avea o bibliotecă a familiei, la care veneau
mari boieri moldoveni să împrumute cărți, unele mai rar de găsit. Micul Eminescu
era precum eroul din povestea lui Petre Ispirescu: ”Făt-Frumos născut cu cartea în mână”.
Din această bibliotecă el învățase multe, reușind să învețe cititul cu ajutorul mamei sale,
și asta încă din fragedă copilărie. Când ajunse el la biblioteca lui Aron Pumnul din Iași,
nu era chiar un novic, ci era copilul încărcat de vise, de chemări interioare spre creații
poetice, avea cum se spune pe drept, insuflarea dumnezeească ce îi acoperea îmaginația
sa. Frumusețea și duioșenia expresiei, receptate deja din familie, punea amprenta lor
din primele sale încercări de versificare. Vine apoi un al doilea val formator de caractere, acesta fiind al societății, al vieții mature, cu toate frumusețile și nenorocirile aferente, încare tinerimea vremii lui Eminescu înota în fel și chip.Lui Eminescu soarta ia fost hristică, dornic de adevăr și emancipare a neamului său românesc, stări pe care le
observa geniul său ca fiind preocupări principale la statele moderne europene, atunci de
ce neamul său românesc să fie mai prejos? Acesta a fost marele nostru geniu național
Mihai Eminescu. Să-l reânviem în fiecare zi, în fiecare moment!

Ioan Miclău-Gepianul
15.iunie,2017

LUMINA OCHILOR MEI!

Lumina ochilor mei s-a-ngemănat cu zarea,
Privesc pierdut la frumuseți celeste;
Ființa-mi curge prin lumina lor
Precum prin stele chipul a tot cea ce este;
Dezvele munți, câmpii și râuri viforoase,
Apropiind de suflet graiul acelor dulci cuvinte,
Ce ne șoptesc: ”Peste tot este grădina Maicei Sfinte!”
Lumina ochilor mei s-a-ngemănat cu zarea,
Privesc la frumuseți celeste,
La Timp,prin dedesubturi, prin zarea mare, peste,
Același râu al timpului ce-n spațiu se răsfrânge,
Aceeași omenirea ștafetă dând șiroaielor de sânge!
A-mbătrânit și îngerul sperând a omului schimbare!
”Hei, tu Adame, unde ești? ”Aici sunt, Doamne, aici!”
”Te văd, ai rătăcit, îndreaptă-ți calea înspre bine,
Primita-i șapte flori să le sădești în lume!”
”Da, Doamne, dar unele-s prea mari, iar altele prea mici:
Smerenia a-și da-o celor în mari dregătorii,
Iar floarea focului celor prea mulți de jos,
Cea a iubirii am împărțit-o tuturor,
Dar toate se usucă, n-au Doamne nici un spor,
Cea a credinței, rămasa cea mai mică,
Cu rugăciuni o ud, cu lacrimile unui întreg popor,
Dar a rămas se pare, a fi, cea mai încet primită!
Lumina ochilor mei s-a-ngemănat cu zarea,
Privesc pierdut la frumuseți celeste;
O Doamne, trezește-al nostru Duh, căci de la Tine este,
Trezește Doamne omenirea, să nu-și aducă singură,
Pierzarea!

Ioan Miclău-Gepianul
21 Mai, 2017

GLORIE VEȘNICĂ EROILOR ROMÂNI DIN LOCALITATEA GEPIU CĂZUȚI ÎN CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE

Cuvânt către cititor
”O țară fără statui și fără trecut nu are viitor”
Octavian Paler

Pe oriunde ne-ar purta destinul vieții, niciodată nu vom putea uita
casa și vatra unde ne-am născut și am crescut, pe părinții care ne-au
plămădit ființa, ne-au ocrotit și ne-au călăuzit primii pași din copilărie
și ne-au deschis făgașul viitorului, precum nu vom putea uita nici satul
nostru, cu ulițele, casele, hotarele și locuitorii lui, cu datinile și obiceiurile
din străbuni care se încrustează în conștiințele fiecăruia.
Din dorința de a cinsti memoria înaintașilor noștri, din generație în
generație, atât de dragi nouă, de a readuce numele și faptele lor și cele mai
importante evenimente din viața comunității, m-am decis, ca fiu al satului,
să ilustrez în scris și în imagini pentru cei prezenți și pentru cei ce vor veni
după noi, o monografie reprezentativă a localității Gepiu.
Fiind prima lucrare monografică a satului nostru, am dorit ca ea să fie o
oglindă semnificativă a istoriei, a frumuseților locului și peisajului acestei
așezări, a bogăției sufletești a locuitorilor, cu toate furtunile și încercările prin
care au trecut în vremurile stăpânirilor străine și a celor două războaie mondiale,
a tradițiilor locale din cele mai îndepărtate timpuri și până în prezent. Cu ajutorul
lui Dumnezeu, am reușit să dau curs acestei chemări lăuntrice și prin multe eforturi
am reușit să scot la iveală date, documente, fotografii, relatări și mărturii
consemnate în memoria uimitor de vie a bătrânilor consăteni, dar și a celor mai
tineri, care s-au născut, au crescut și au trăit în această străveche localitate
ortodoxă și românească, cu atestare documentară din anul 1323.
Întâiul gând de a statornicii memoria trecutului satului nostru l-am împlinit
în anul 2003, prin ridicarea troiței din lemn întru cinstirea eroilor români căzuți
în luptele războaielor mondiale și la Revoluția din decembrie 1989. Mergând mai
departe pe treptele acestei dorințe, știind că in anul 2014 se împlinește un secol de la
declanșarea primei conflagrații mondiale, am purces la ridicarea unui Monument mai
durabil cu cruce din piatră nobilă, pe marmura căruia s-au gravat numele acestor eroi,
pentru a se înveșnicii jertfele lor în recunoștința tuturor urmașilor.
Încununarea efigiei istorice și comemorative pe care o poartă Monumentul
Satului Gepiu a adus-o Întâistătătorul Eparhiei noastre, Preasfințitul Părinte Dr.Sofronie
Drincec, Episcopul Oradiei, prin sfânta slujbă arhierească de binecuvântare și sfințire ce
s-a săvârșit aici duminică, 18 mai 2014, ora 16, în mijlocul soborului de preoți și diaconi
și cu participarea unor înalte oficialități județene și locale. Prefectul județului Bihor
Dl. Claudiu Pop, Președintele Consiliului Județean Bihor Dl. Cornel Popa, Primarul
Municipiului Oradea Dl.Ilie Bolojan, Viceprimarul Oradiei Dl.Ovidiu Mureșan, Șeful
Inspectoratului de Poliție Bihor Chestor Liviu Popa, Comandantul Garnizoanei Oradea
Colonel Grigore Moraru, însoțit de drapelul unității, garda de onoare, fanfara garnizoanei, ofițeri superiori și subofițeri, corul Asociației Culturale ”General Traian Moșoiu”, condus de prof.Ioan Ștefan Fluieraș, Primarul comunei Gepiu Dl. Ioan Purge, protopopi, primari, preoți și dascăli din satele învecinate, înconjurați de un foarte mare număr de participanți din întreaga comună Gepiu și din comunele dimprejur.
Cititorul care se va îndeletnici cu răsfoirea acestor file din monografia de față se va
face contemporan cu toți înaintașii acestei localități care s-au născut și unii s-au și jertfit
pentru credința strămoșească, pentru demnitatea și libertatea acestui sat românesc de la
granița de vest a României.
Tururor celor care m-au sprijinit, în special Domnului Ioan Purge, primarul comunei
Gepiu, împreună cu toți colaboratorii Domniei Sale, Părintelui paroh Ioan Spătaru, care
mi-a pus la dispoziție toată arhiva parohiei. Părintelui pensionar Teodor Gorea, acum în
vârstă de 94 ani, fost vrednic preot al acestei parohii, care ne-a lăsat o valoroasă cronică
a satului, Doamnei Cristea Voichița,directoarea scolii gimnaziale din localitate, precum și
a multor altora prin bunăvoința cărora am adunat materialul necesar acestei monografii, le aduc sincere și calde mulțumiri, însoțite de diplome de excelență, diplome de onoare și de recunoștință pentru familiile eroilor din localitatea Gepiu și pentru personalitățile și oficialitățile prezente.
Mulțumim Preabunului Dumnezeu că mi-a hărăzit putere și ajutor de sus pentru a
realiza această primă Monografie a Satului ce m-a odrăslit, îngăduiți-mi, prea iubiți
cititori, să o dedic cu toată dragostea și prețuirea mea tuturor fiilor acestei frumoase
localități din Țara Bihorului, familiei mele, precum și tuturor urmașilor noștri din Gepiu,
cu doriri de viață binecuvântată, sănătate și bogate împliniri, însoțite cu rugăciune pentru toți străbunii gepieni adormiți întru Domnul, ca pomenirea lor să rămână din neam în neam.

Preot GHEORGHE NEMEȘ
De praznicul Sfântului Mare Mucenic-Gheorghe, 23 aprilie 2014
(Din Monografia Localității Gepiu, pag.9, cartea a fost publicată la Editura ”Aureo”- Oradea, 2014)

EROILOR DIN GEPIU

Sfinți Eroi,
Au răsărit flori
Din osemintele Voastre,
Țărâna vetrei noastre
Sunt trupurile Voastre!
Sfinți Eroi,
De pe mormintele Voastre,
Se ridică lumină,
Voi sunte-ți fiii noștri,
Dascăli și profeți,
Militari și poeți,
Prin strălucirile Voastre,
Ne dezvăluiți
Arderile vremilor în veșnicul lor mers!
Goarna Îngerului pentru voi
Sfinți Eroi,
Era Iubirea, Cuvântul, Dumnezeu!
Și Neamul,
Și Vatra,
Și Limba,
Și Biserica lui Hristos Cel Crucificat!
La Sânul Lui vă odihniți
Acum! Și-n inimile noastre,
Și-n veșnicia anilor ce vin!
*
MI-E DOR…

Mi-e dor de sat,
Mi-e dor de strada mea cu praf,
Ascunsă de salcâmi în floare;
Poteca cea din lemn de brad,
Se-covoia ușor,
Călcând-o sub picioare!

Mi-e dor de sat,
De oameni simpli, neschimbători,
Din vorba lor cea blândă la rostire,
Înfășurată într-un sincer zâmbet,
Eu regăseam cu drag,
Acea aleasă, prea sinceră simțire!

Mi-e dor să văd,
Țărani mergând la coasă,
Țărănci cu fusta prinsă-n brâu,
Grăbind cu lucru-n casă,
Și-apoi, cu-același sârg,
S-alerge a da sprijin la secerat de grâu!

Mi-e dor să văd,
Duminici după rugăciuni,
Jucând și fratele și sora,
Toți tineri cu obraji arzând,
Iubirei veșnice jurând!
*

VÂRFUL CU DOR

”Bună ziua munților,
Cu cărări din stânci și flori,
Porți deschideți zorilor,
Căci așteaptă un neam mare,
Să se-nalțe către soare!

”Bună ziua crăișor,
Iancule, fecior din munți,
Tu ești acel vârf cu dor,
Ce din fluier chemi în noi,
Duhul bravilor eroi!

”Viitorul deșteptării,
E-al iubirii sfântă rază,
Cu-a lor vârfuri până-n ceruri,
Munții noștri aur poartă,
Iancule, ne-adu aminte,
C-am cerșit din poartă-n poartă!

Și nu vrem să cerșim iar,
Ci pe-a noastră sfântă vatră,
Pe al Patriei altar,
Să zidim o viață bună,
Toți, din suflet și din har!

”Nădejdea: România are Viitor pentru că îl are
Pe Dumnezeu Conducător”.

Ioan Miclău-Gepianul
Cetățean de Onoare al Comunei Gepiu

HRISTOS A ÎNVIAT

Învierea lui Hristos – învierea noastră!

Hristos a înviat! Sfânta Înviere să vină în sufletele și casele
Dvs. cu bucurie, cu pace și înțelegere! Dumnezeu să fie mai
aproape de fiecare dintre noi și cel rău să se depărteze îngrozit!
Hristos a biruit moartea! Să reverse Dumnezeu în sufletul fiecăruia
dintre noi speranța învierii! Noi nu suntem viețuitoare oarecare;
suntem oameni, suntem creația lui Dumnezeu cea mai desăvârșită;
suntem înfiați de Dumnezeu prin jertfa Fiului Său!
Speranța noastră este nezdruncinată! Nu-Și va lăsa Dumnezeu
copiii să se piardă! El ne-a promis aceasta prin gura Fiului Său!
Să ne pregătim fiecare dintre noi, prin participarea la Sfintele Slujbe,
prin post și rugăciune, prin Sfânta Spovedanie, prin Sfânta Împărtășanie,
prin împăcarea cu toți și cu noi înșine, ca să învie Hristos și în sufletele
noastre. A înviat în sânul pământului, va învia și în inima noastră!
Atâta vreme cât Domnul Hristos va fi cu noi, noi nu avem de cine și
dece să ne temem! Cu Dumnezeu înainte și nici moartea nu ne va mai
înspăimânta!
Așa să ne ajute Dumnezeu!

ADEVĂRAT A ÎNVIAT

Pr.Al. Stănciulescu-Bârda
”Scrisoare Pastorală” Vol.III, pag.266.

Emilia Țuțuianu – Ben Todică, Casa din suflet, dincolo de meridiane

Interviu cu scriitorul Ben Todică
Personalitatea scriitorului Ben Todică, un australian cu suflet de român, deși departe de hotarele ţării, contribuie la dezvoltarea culturii româneşti, la promovarea valorilor spirituale ale poporului nostru şi la definirea lor în contextul multicultural al ţării de adopţie.
Pe domnul Ben Todică, l-am cunoscut pe internet, prin intermediul unei bune prietene. Așa am avut și bucuria de a-i edita la Editura Mușatinia trei volume: În două lumi, Între două lumi și Ben Todică – ambasador al românismului, la ultimul fiind și coautoare. Chiar dacă trăiește în Australia, Ben încă simte românește.

– Dragă Ben, viaţa are un urcuş, un urcuş necontenit, în timp. Totul este să nu te opreşti şi să nu o iei înapoi. Tu ai dovedit multă tărie şi curaj, plecând din ţară, într-o perioadă tulbure. Cât de greu ţi-a fost?
– Voi simți românește până mor pentru că așa am venit în astă lume. Cine spune altfel își fură căciula. Oricât de viteaz, de grozav, rus sau american te-ai crede după cetățenie, va sosi momentul când te vei cutremura și o vei striga pe mama ta din leagăn. Eu am plecat în jurul lumii într-o aventură purtat de destin și l-am lăsat, inconștient, să mă pregătească pentru momentul adevărului. De când mă știu, destinul mi-a fost învățătorul. Spun destin pentru că nu am fost un băiat prea silitor la școală și din acest motiv am avut mintea deschisă pentru un alt punct de vedere decât cel al sistemului. Am respectat întotdeauna sistemul și îmi iubesc profesorii, îl iubesc pe aproapele așa cum m-a învățat Iisus, prin părinții mei, însă nu am rezistat mărului Evei. Mi s-a trezit așa, dintr-o dată o poftă de lume și am pornit, precum Onedin, peste mări și țări. Am fost singur printre străini, am rezistat la toate loviturile știindu-i pe părinții mei acasă și prin asta am răspuns la toate mingile servite de destin. Așa s-a născut Ben Todică de azi!
– Dragă Ben, la 20 noiembrie 2012 îți lansam cărțile la Biblioteca din Puiești, Vaslui, acolo unde te-ai născut. A fost emoționant pentru toți cei prezenți să descopere un fiu al satului stabilit în celălalt capăt de lume. La tine mereu a fost depărtarea de locurile natale. Ce ne poți spune despre dorul de casă, cum se manifestă de la cei peste 13 mii de kilometri de locurile natale, în Australia care îți este a doua patrie?
– În fiecare dimineață când mă ridic din pat mă întreb: „Oare ce caut eu aici, atât de departe? Eu n-am nimic în comun cu ei, ei n-au nimic în comun cu mine, ne respectăm și-atât…” și tot eu îmi dau răspunsul: „Ca să mă întreb și să realizez cine sunt și de unde vin. E ca și cum am plecat din sat și acum lucrez la oraș, mai umblat și fără grijile pământului, fără vacă și fără sapă, fără cocoș și fără cuc…” Gândul „să-i fac mândri pe ai mei de acasă” nu a încetat și voi muri cu el. Când am plecat din Italia spre Australia am plănuit să alerg de la Sidney la Melbourne, 1000 de km, ca să-i fac mândri pe români, însă mi-a luat-o un cioban înainte. Petru Velea, un prieten din Banatul sârbesc m-a consolat pe patul morții, spunându-mi că „Domnul are altceva în gând pentru mine, are un alt plan cu mine” și a avut dreptate, pentru că de mai bine de 35 de ani adun firmitură cu firmitură, nu încetez să promovez valori românești și să-i iubesc pe români. De ciobanul australian nu-și mai aduce aminte nimeni azi!
– Cum ți-au fost primii ani când ai sosit în Australia? Ce a fost mai greu, cum te-ai descurcat, ce ți s-a părut mai bine decât în România?
– Ca într-o tabără de vară. Peste tot lumină, magazine pline și acces la tot ce îți dorești, fără a sta la coadă. Nu a fost greu. Australia e o țară specializată în refugiați, în asimilarea și integrarea lor. Este ca la pregătirea militară. În trei luni vorbești engleza, ai serviciu și casă, totul finanțat de stat. Disciplina, ordinea, respectul pentru aproapele, bunăstarea, curățenia și condițiile de viață din cetatea Melbourne nu-ți dau timp să realizezi că exiști. Lupta statului la coadă din România a fost înlocuită cu o altă coadă: o listă lungă a dorințelor de a avea în timp record totul. Aici ești ca un flămând care a dat peste o masă plină de bucate, te minunezi, doar o fracțiune de secundă, apoi înfuleci cu lăcomie. Mai ai timp să analizezi?! Până într-o zi când alergând după un iepure am intrat în câmpia plângerii și mi-am adus aminte de acasă… Și atunci mi-am pus întrebarea: „Oare sunt fericit? E mai bine aici decât acasă?” Realizezi că ești ca și copacul din pădure a cărui cădere nu e auzită de nimeni. Deci, el nu există. Și nicăieri în lume nu e mai simțit acest fenomen ca în Australia, unde vecinii nu se cunosc între ei. Cuvântul PRIVAT e Dumnezeul lor, adică e… gardul izolării!
– Ai lucrat în diferite meserii; ce ne poți spune despre aceasta, cât de greu se câștigă o pâine ca emigrant?
– În Australia nu există fenomenul emigrant decât în „perioada soldatului” din lagărul în care ai fost primit. Odată ieșit din „Hostel”, că așa se cheamă locul în care ești cazat și pregătit pentru Australia, nu mai ești diferit de restul cetățenilor. Toți suntem egali! Gunoierul și doctorul stau în parc, la o friptură fără diferență de clasă.
– Ce ne poți spune despre pasiunea ta pentru film documentar? Ce premii ai obținut?
– Premiile le-am obținut în tinerețe ca o încercare, curiozitate, să văd dacă pot să realizez filme prin care să satisfac dorința șefilor mei. Pentru drumul meu de astăzi nu mai există acel interes pentru premii. Doar descoperire și împărtășire. Premiile sunt pentru agende și orgolii, ori eu sunt prea preocupat cu descoperirea vieții și a adevărului ei. Agendele și orgoliul în sistemul corporatist de azi sunt pușcării care fură viața și dacă le urmărești prea intens te trezești pe patul morții, conștientizând adesea mult prea târziu că, de fapt nici nu ai existat, ci ai fost doar scula cuiva.
– Cum reușești să păstrezi amintirile țării unde te-ai născut? Cum e să trăiești practic în două lumi?
– Eu sunt practic format de eroii locurilor copilăriei, din prima parte a poveștii. Am trăit până la vârsta de 26 de ani în România și nu pot privi viața și lumea decât prin sângele strămoșilor mei. Sunt un român pe pământ străin dar sunt băiatul Auricăi Andrunachi și al lui Gheorghe Todică, din satul Iezer, comuna Puiești, Județul Vaslui. Eu îi privesc pe australieni cu ochi de moldovean, cu dragoste Eminesciană, curajul lui Ștefan și inimă creștină. Îndeplinesc toate condițiile de cetățean liber. Eu nu păstrez amintirile, eu sunt amintirile, eu sunt român și așa voi muri… „puțin mai departe de acasă”. Am fost departe în Ciudanovița, Oravița, am fost departe la Bocșa, am fost departe la Roma și puțin mai departe la Melbourne. Sunt în delegație! Suntem cu toții într-o mare și nedefinită delegație!
– Cum se împarte iubirea de țara natală cu iubirea față de patria de adopție, în cazul tău, Australia?
– Prima dragoste rămâne… prima dragoste! Limba în care ai deschis ochii e cel mai puternic bandaj. Limba în care ai spus prima oară mamă, limba în care ai râs și te-ai bucurat, limba în care ai suspinat și ai plâns este scrisă în codul genetic al fiecăruia. Patria de adopție e ca o stațiune balneară care nu are niciodată nici căldura, nici parfumul și nici seriozitatea casei părintești și a locului natal. Limba natală e un paloș ascuțit, limba de adopție e doar o plasă de prins pește.
– Ileana Costea te numea ,,un român special”. Ce atribute personale are acest român cu care ne mândrim – Ben Todică?
– Prezintă lumea așa cum o vede, fără frică și rețineri. De mic m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să arăt oamenilor lucrurile pe care ei nu vor sau nu pot să le vadă singuri și am realizat că dorința mi s-a împlinit. Soția îmi spune că eu îi prezint pe toți cu fața rotundă și nasul mare și atunci mă întreb, cu durere, de ce nu s-or fi plăcând oamenii așa cum sunt? De ce vor toți să fie actori într-un film Hollywoodian sau mai nou Bollywood-ul indian. Îi compătimesc, și ei pe mine – avem libertatea alegerii.
– Cum vezi cultura română față de cea australiană, felul de a trăi al românului față de traiul într-o țară de emigranți așa cum e Australia? Cum determină standardul de viață atitudinea de zi cu zi a cetățeanului, e mai optimist sau fericit, mai sufletist sau mai indiferent?
– Dacă ar fi să-l întreb pe cetățeanul din vest, atunci nu aș face deosebire între răspunsul lui și al găinilor din fermă. Toți fac același lucru: mănâncă, ies afară și merg la lucru. În România omul își împletește viața încontinuu cu mediul înconjurător, cu pământul, animalele, chiar și cel care lucra într-o fabrică (mă refer la perioada comunistă trăită de mine). Viața e o negociere continuă, o luptă, pe când în vest nu trebuie decât să fii zombi, să fii repetitiv.
– ,,România rămâne Paradisul meu”. Mai sunt de actualitate cuvintele tale? De ce Paradisul văzut în România, un loc de unde mulți români au dorit să plece, au și plecat și vor mai pleca? Ce părere ai despre cei care își părăsesc țara unde s-au născut?
– Vedeți că și în această ipostază mă refer la România anilor mei, a anilor ’60-’70. Eu în România comunistă am avut mai multă libertate decât în vest. După cele șase ore de serviciu, pentru că atâta se lucra la minele de uraniu, mai trăiam o viață. Eram lăsat în pace să visez și să socializez liber în comunitate (oare ce altceva aș fi putut să-mi doresc?!), pe când în vest tot timpul îți este ocupat de supraviețuire și direcționarea înspre persoana ta, spre izolare (mereu acaparezi și tragi de sfori chiar și când dormi). Corporația visează pentru tine! Astăzi omul este redus la instinctul de supraviețuire, nu de înălțare. Suntem hăituiți și controlați prin tentații și contracte. România anilor ’70 rămâne în continuare paradisul meu și dacă ar mai exista azi m-aș întoarce acasă. Chiar cu Ceaușescu în ea.
– Ce personalități ale lumii românești ai avut onoarea de a cunoaște și în ce ocazii?
– Fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, primul român în cosmos, Dumitru Dorin Prunariu, Dan Puric, Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Tamara Buciuceanu, Irina Loghin, Nadia Comăneci, Ilie Năstase, toți ambasadorii și consulii României din 1990 până azi, etc. Profesori, episcopi, preoți, pastori, scriitori etc., toți întâlniți în turnee în Australia, în perioada mea de jurnalist RadioTV Comunitar. Toate aceste personalități au contribuit la conturarea, cristalizarea și concretizarea destinului meu.
– Cum este o zi din viața lui Ben? Câte ore are ziua ta?
– Necondiționat 8 ore serviciu, 5 ore somn, iar restul pentru familie, studiu și muncă creativă în cultură: literatură, film, jurnalistică și împăcarea cu mine însumi. Întotdeauna am avut tentația să cobor în mine, să stau de vorbă cu mine, să caut vise și dorințe neîmplinite sau să descopăr altele noi, apoi să proiectez căi, soluții de materializare. Este un univers fantastic în fiecare dintre noi. Cu cât ne cunoaștem mai bine, cu atât reușim să evoluăm în viață, de ce nu, să influențăm cumva și destinul.
– Există o cheie a succesului?
– Succesul e ceva relativ. Ce e succesul? Pentru mine, înseamnă a găsi, a descoperi, a dărui. Atâta timp cât îmi pot răspunde la întrebări, atât timp cât am aceste întrebări consider un SUCCES și dacă le mai și împărtășesc cu cineva, și dacă mai și primesc câte o confirmare, atunci sunt împlinit. Nu trăiesc fără rost! Dacă realizezi că viața e doar o fereastră spre această lume și ea nu se mai repetă, atunci încearcă să afli de ce ți s-a făcut acest cadou. Nu trăi doar viața dictată. Încearcă să fii tu descoperitorul ei, fără profesori. Eu am descoperit electricitatea băgând o buclă de sârmă în priză. Părinții nu erau acasă. Aveam doar cinci sau șase anișori. Sârma s-a topit, a alunecat pe brațe și mânuțe, arzând pielea, după care instinctiv am alergat la chiuveta, la apă rece să-mi calmez durerea, plângând. Nu le-am spus fapta mea părinților. Când am ajuns la școală, în clasa a șasea și am învățat despre electricitate eram deja nepotul ei – frate cu lumina. Numai eu și Tesla aveam secrete de acuma.
– ,,Fiecare grăunte al acestui munte, plin de întuneric, alcătuieşte o lume” Cum sunt nopţile, cât de lungi sunt departe de ţară? Mai poate singurătatea să fie oblojită, departe de casă?
– Nopțile nu sunt destul de lungi atunci când te visezi acasă. Mereu sunt pe dealurile copilăriei. Dar există o aură cu care te naști în casa părinților, care te învăluie ca un glob: e viața. Restul, care vin din alte locuri, se depun ca foile de ceapă. Oriunde vei fi în viață, fizic vei fi întotdeauna în sfera locului natal, în sfera aurei părinților tăi, bucățica de Românie care te protejează și te ajută să supraviețuiești. Această aură e împletită în tine prin vocea părinților tăi. Este aura istoriei trăite.
– Ce ne poți spune despre soția și familia ta? Există familie ideală?
– Secretul fericirii este atunci când o împarți cu cineva, de aceea familia este primul pas. Soțul și soția se completează precum polii magnetici: sunt diferiți, de aceea se atrag. E o funcționare naturală, universală, în continuă armonie și evoluție în comparație cu cea monopolară a homosexualilor și lesbienelor care sunt în confort, însă nu evoluează. Pentru evoluție e nevoie de contradicție, de diferență. Ei sunt mulțumiți, însă sfârșesc nefericiți și de multe ori singuri, ca zarzavatul în așteptare. Familia ideală luptă până la sfârșit! Eu mă cert adesea cu soția, de aceea ne iubim; iubirea o văd ca un trandafir – o zi simțim doar spinii, alte zile ne bucurăm de parfumul special și mângâierea petalelor catifelate ale florii. Nu creștem în grădină ca două verze care râd în soare, așteptând culesul.
– Crezi în destin?
– Toți avem un destin, însă depinde de tine ca să ieși din el. Trezește-te omule și realizează de ce ești aici! Vei realiza că viața e un cadou unic. Doamne, ce păcăliți suntem de cei ce ne conduc!
Dragă Ben, îţi mulţumesc pentru timpul acordat şi îți doresc din tot sufletul mult succes în tot ceea ce realizezi!
Departe de ţară, Ben Todică şi-a redescoperit ţara, trecând prin experienţe culturale generate de lumi diferite. Acolo a învăţat o altă istorie, o altă dimensiune a valorii, strecurându-se precum „licuriciul prin întuneric” cum a ştiut mai bine, pentru a-şi împlini visele, dar păstrând mereu în suflet dorul de matca străbună…

Președinte al Ligii Scriitorilor Români

Stimate Domnule Președinte al Ligii Scriitorilor Români,
Domnule Al. Florin Țene,
Mulțumesc pentru onorabila Diplomă de Excelență,
acordtă de Juriul Ligii Scriitorilor Români și smnată de
Domnia Voastră.
Am primit-o cu deosebită bucurie, dar și credința în frumusețile
de suflet și caracter atât de specifice cugetului nostru românesc.
Sunt mândru că sunt român!
Dragă Florine, știu că această Diplomă de Excelență, are să-mi
învioreze chemările inspirației artistice creatoare, dar mai știu că
nicăieri izvorul acesta divin nu poate fi mai dulce și curat, decât în
cultura și tradiția neamului căruia-i aparținem- Neamului Românesc!
De acolo vin, în primul rând, energiile adevăratului artist și om de cultură
mândru de neamul, limba și credința în care s-a născut!
Aceasta este convingerea mea la vârsta mea septuagenară!
Mulțumesc Ligii Scriitorilor Români- Cluj-Napoca-România!
Cu drag și ales respect!
Ioan Miclău-Gepianul
Cetățean de Onoare al Comunei GEPIU-Bihor