Diplomă de merit

Distinse Domn și Bun Frate Român GHEORGHE A STROIA
Există Un Dumnezeu în Ceruri și Un Eminescu printre Români.
Nu găsesc Cuvintele, superlativele ce trebuie să-mi izvorască acum din
toată ființa mea, și încă nu vor acoperi beneficiul efectului extraordinar venit
cu acest Premiu Internațional ”Laudatio Princeps” dăruit mie, de Domnia
Voastră prin Instituția de Cultură ”Armonii Culturale”, al cărui ziditor sunte-ți
Domnia Voastră.
Trebuie să mă reculeg din învelișul universalei mele imaginații, în care plutesc
încă; o fi întradevăr ori visez eu, ca întotdeauna!
O asemenea onoare, nu poate fi decât o îngăduință de la lumina Dumnezeească
al Divinului Universal – Dumnezeu!
VĂ MULȚUMESC FOARTE MULT, CU CEL MAI PROFUND RESPECT ȘI
ALEASĂ PREȚUIRE!
Ioan Miclău-Gepianu
Australia

Publicitate

DUHUL LUI MIHAI EMINESCU

Ioan Miclău-Gepianu: ”DUHUL LUI MIHAI EMINESCU”

Dedicație specială închinată Poetului geniu

Mihai Eminescu,

la-173 de ani de la nașterea sa – 15 Ianuarie, 1850 –

și 134 de ani de la moartea și învierea sa (1889 -2023),

in veșnicia culturii neamului său românesc.

DUHUL LUI MIHAI EMINESCU

“Dintre neguri argintoase o făptură se desprinde,

Ca fantoma peste codrii și ca aburul se-ntinde,

De se plec codrii Moldovei este umbra lui Ștefan,

Dar de luna si izvorul îngân șoapte de alean,

Atunci veșnicia-aduce din basmul lui Ispirescu,

Peste codrii de aramă geniul Mihai Eminescu!”

Căci din dorul multor vise ce-au trecut înspre morminte,

Reînvie Duhul geniu cu chip candid și cuminte!

“Auziți foșnete-n codru, genii melodii eterne?

Este Codrul ce în taină un altar duios așterne!”

“Auziți clipotul dulce al izvoarelor ce murmur

Pe când raza lunei blonde vălurelele le tulbur?”

“Oh, acum ascultați șoapta cea de noapte ca un șuier,

Pare-a fi cornul lui Tepeș sau a Iancului viu fluier!

Fâlfâit de aripi multe bat in aier născând duh;

Da! priviți cum pe o rază se coboară din văzduh,

Blândul si etern Luceafăr în izvor să se privească!

Pare trist cuprins în neguri, însă ochii-i sunt de foc,

Iar pe buze ca marmora versul își săpase loc!

Codrul cetina și-o pleacă cu frunza pân-la pământ,

Doar știa bătrânul Codru a lui Eminescu , Cânt”.

Duhul luând chipul lui Eminescu, zise:

“…Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?”

Codrul răspunde:

“De ce nu m-aș legăna,

Daca trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea crește,

Si frunzișul mi-l rărește!

Bate vântul frunza-n dungă,

Cântăreții mi-i alungă;

Bate vântul dintr-o parte,

Iarna-i ici, vara-i departe!”

“Vuiet lung purtat pe măguri duc ecourilor vești,

Trezind codrii ce-mpresoară un sătuc, la Ipotești!

Apoi spre Ardeal dau semne să-l anunțe pe Vulcan,

Ce domnește peste Crișuri și în sângele-ardelean!

Marea valurile-si umflă, iar oglinda lor albastră,

Zugrăvea blândul Luceafăr, sfânt în poezia noastră!

Pe al Crișului mal verde răsări un monument!

Putna-n clopotul de-aramă îl vesti într-un moment!

Iar Suceava se trezește la a Codrului chemare,

Presimțind mărimea clipei ce străfulgera prin zare!”

Cerul stelele-și aprinde ca-n vremi de odinioară,

Luna după brazi si-arată chipu-i alb ca de fecioară,

Văile-și revarsă ceața și-o întind peste câmpie,

Pregătind-o pentru Soare, s-o prefacă-argintărie!

Însfârșit, Codrul întreabă cu-a lui veșnică mărire:

“…Spune Duh frumos, în versuri, cea mai dulce amintire!”

Duhul lui Mihai Eminescu șoptește:

“Fiind băiet păduri cutreeram,

Și mă culcam ades lângă izvor,

S-aud cum apa sună-ncetișor;

Un freamăt lin trecea din ram in ram,

Și un miros venea adormitor.

Astfel adesea eu nopți întregi am mas’

Blând îngânat de-al valurilor glas”.

*

În poieni izvoare susur cu-al lor glas chemând simbolic,

Pe când cântul unei mierle suna grav si melancolic!

O priveliște de noapte când doar îngerii și duhuri,

Se desfat l-al lunei raze prin înaltele văzduhuri,

Căci Poetul nostru geniu un Luceafăr v-a rămâne;

Iată! Duhul se îndreaptă spre știutul izvor tainic!

Ajuns lângă izvor, Duhul întreabă:

“Ce șoptești atât de tainic,

Tu izvor de cânturi dulci,

Repezind bălaia undă,

Floarea țărmului o smulgi;

Și o duci, o duci cu tine,

Vâjâind încet pe prund;

Ale tale unde floarea,

Cine știe unde-o ascund?”

Tacere. Duhul lui Eminescu zice iar:

“Se bate miezul nopții în clopot de aramă,

Și somnul vameș vieții nu vrea să-mi ieie vamă,

Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,

S-asamăn într-olaltă viață și cu moarte,

Și cumpăna gândirii și azi nu se mai schimbă,

Căci între amândouă stă neclintita limbă”.

Izvorul raspunde:

“Tu niciodată n-ai lipsit, ca luna ce lucește,

Lumini in noapte aducând prin albele ferestre,

De vrei aminte să-ți aduci, -ci știu că n-ai uitat-,

Mai spune-mi versul tău frumos ce eu l-am ascultat”.

Duhul lui Mihai Eminescu, cutremurandu-se:

“Când amintirile-n trecut,

Încearcă să mă cheme,

Pe drumul lung și cunoscut,

Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies

Și azi aceleași stele,

Ce-au luminat atât de des,

Înduioșării mele.

Și peste arbori răsfirați,

Răsare blânda lună,

Ce ne găsea îmbrțtișați,

Șoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi își jurau,

Credință pe toți vecii,

Când pe cărări se scuturau

De floare liliecii.

Putut-au, oare, atâta dor,

În noapte să se stingă,

Când valurile din izvor

N-au încetat să plângă?

Când luna trece prin stejari,

Urmând mereu în cale-și,

Când ochii tăi, tot încă mari,

Se uită dulci și galeși?

Poezia, in chip de Porumbiță:

“Oh, simt codru cum învie, văile-s de farmec pline,

Zarea-i înmuiată-n farmec și-n parfumuri de sulfine,

Râuri și izvoare picur cercând marea simfonie,

Pregătind divina orgă a maestrului ce-nvie,

Căci asemenea luminii stelei cea de mult apusă,

Azi ajunge, se răsfrânge trezind romaneasca muză!

Tu, Luceafăr, ce lăsat-ai viața l-al meu sân să steie,

Veșnic peste Țara-ți dragă ca lumina să scânteie,

Hai, arată-te-n mărire, să-ți privesc ochii tăi mari,

Spune-ne povești cu zâne, cu păr blond și buze tari;

Cu averi ce măcinară multe suflete hoinare,

Când nebuna și trudita viața omului dispare!

Apoi, de la Nistru mare pân-la Tisa cea română,

Neamul nostru să se țină strășnicește mână-n mână!

Iar ceasornicul urmându-și lung a timpului cărare,

Tu, cu gene ostenite sufla-i seara-n lumânare,

Și dormeai la sânu-mi dulce ca-n câmpii la Ipotești,

Visând versul, ochi albaștrii ca și stelele cerești.

In poem dăltuiai boiul cel mlădiu ca de fecioară,

De-am rămas și azi întocmai cum eram odinioară!

”Hai, șoptește-mi, că mi-e sete și de dorul tău mă pierd,

Tu să-mi spui povești cu zâne și eu fruntea să-ți dezmierd!”

Duhul lui Mihai Eminescu raspunde:

“O, dulce înger blând,

Cu ochi uimiți de mari,

La ce mai reapari,

Să-ngreui al meu gând?

Că no-i mai auzi,

Că-mi amintești v’o zi,

Din viața mea de sat!

Mai poți să-ți amintești,

Cum noi îmblam desculți

Și tu stăteai s-asculți,

Duioasele povești?

Spuneam cum au umblat,

Frumos fecior de crai,

În lume noua ai,

Iubita de-au aflat.

V

Dar azi, când se părea,

Că-n veci eu te-am uitat,

Tu iar te-ai arătat,

Ca-n tinerețea mea,

Suflarea ta ușor,

Zburat-au răcorind,

Si reântinerind,

Întaiul meu amor”.

*

In argintul dimineții auroase raze scapăr,

Tremurând de dor se urcă înspre cer blândul Luceafăr,

El privind cu nostalgie cum străluce valul Mării,

Reâncepe melancolic, genial versul Cântării:

“A fost odată ca-n povești,

A fost ca niciodată,

Din rude mari împărătești,

O prea frumoasă fată;

Și era una la părinți,

Și mândră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinți,

Și luna între stele.

Din umbra falnicelor bolți,

Ea pasul și-l îndreaptă,

Lângă fereasta, unde-n colț,

Luceafărul așteaptă.

Privea in zare cum pe mări,

Răsare si străluce,

Pe mișcătoarele cărări,

Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâni,

Astfel dorința-i gata,

El iar, privind de săptămâni,

Ii cade dragă fata.

Cum ea pe coate-și răzima,

Visând ale ei tâmple,

De dorul lui și inima,

Și sufletu-i se umple!”

Pentru cititor:

Toate versurile cu care “Duhul lui Mihai Eminescu

raspunde, sunt versuri reale ale Poetului

Mihai Eminescu.

Dedicație specială –

Ioan Miclău-Gepianu

Australia

IOAN MICLĂU_GEPIANU : Preot Prof. Dr. Al.STĂNCIULESCU-BÂRDA, OMUL CARE ȘI_A DEDICAT ÎNTREAGA VIAȚĂ CREDINȚEI ȘI BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

(Scrisoare scrisă la data de 4 octombrie, 2012)

Preaiubite Părinte Pr. Prof. Dr. AL.Stănciulescu-Bârda,

Bună Dimineața din Australia!

Cu multă plăcere, și încă mă grăbesc, să confirm primirea publicației ”Scrisoare Pastorală”, nr. 138, deoarece aduce un optimism și o vie credință în ceea ce înseamnă să ne adresăm prin Rugăciune pentru ajutor Dumnezeului cel Atotputernic.

Întregul conținut al Publicației este un însemn al realității și harului dumnezeesc prin care lucrați, deschis, și fără amenințări la adresa nimănui.

Mare adevăr se poate câștiga din studiul pe care cu atâta credință, simplitate, limbă cultă deasemenea, uneori și folclorică, ideile binelui, a moralei creștine, a sănătății sufletului, care toate laolaltă, îl orientează pe cititor înspre cele mai bune și câștigătoare căi în viața asta pământească, scurtă, dar care merită a fi trăită frumos.

Iubite Părinte, numai câteva exemple pe care eu le găsesc excepțional de bine venite, și pe care le-am gustat cu tot sufletul: ”Da, dacă o comună simplă, cu un Preot dăruit, și un Primar credincios pot dovedi puterea voinței de a păstra și îmbogăți fundamentul străbun al Neamului: cultura, munca și bunăstarea cetățenilor comulei Dumneavoastră, înseamnă că România întreagă are și trebuie să aibă voința acestei energii de ridicare din starea în care a ajuns.(de fapt o întreagă lume.)

Apoi prea frumos glăsuiește sufletul publicației ”Scrisoare Pastorală”, căci nu ”cârciumile” sunt aducătoare de bine și sănătate. Acestea aduc stricarea sănătății și a familiei, aduc moartea individului.

Cântau și părinții noștrii, bunicii, la cârciume, dar veneau cu păhăruțul lor de acasă și se reântorceau cu păhăruțul acasă, fiindcă le trebuia și data viitoare, dar niciodată nu puneau cârciuma înaintea Bisericii.

Cum iubesc întotdeauna folclorul, de fapt aci găsesc eu liantul cu ființa acestui neam românesc, simplu și harnic, deseori împilat nu atât de străini cât și de codoșii nostri, dornici de huzur, bani și aur, dar pe cât se poate muncă deloc! Deci știa de veacuri și veacuri omul nostru din popor, când punea în proverbe și zicale acele comparații/metafore,satire, atribuite obrăzniciei omenești când, ”nasul devenea flit”. Că doar se cunoștea bine care anume animal purta acest nas!

Întotdeauna prin felul fericit în care ființa mea privește și înțelege lumea din jur, am convingerea (asta ca o mărturisire), că numai un înger bun mă ocrotește și de fapt zilnic sfătuiește!

Amintindu-mi și de ”Scrisoarea Pastorală” nr.137, Vă scriam că mă simțeam întristat și eu aici în Australia de acea penibilă hotărâre de a vi se lua Catedra de religie pentru copii; dar se vede iar puterea Rugăciunii celui nedreptățit, căci Dumnezeu a pus dragoste și înțelegere în inimile celor ce hotărăsc mersul zilei, și v-a revenit Catedra de religie.

Despre mine, ce să zic, acum sunt bucuros, mergându-mi bine cu recolta din grădină, zămbind fericit poeziei care mă tot bântuie cu rimele ei, dar cum zisei mai sus, ”mă și grăbesc” să Vă răspund de primirea ”Scrisorii Pastorale” nr.138.

Timpul trece ca un vis, iar azi, primii încă o !Scrisoare Pastorală” dar cu Nr.482. Deci nu-i modru și nici vremuri, care să încetinească această voință a Preotului comunei MALOVĂȚ – Pr. Al. Stănciulescu-Bârda de a fi ”Slujitorul” Lui Dumnezeu, al Biseicii și Credincioșilor Ortodocși Români.

MIHAI EMINESCU: COLINDE, COLINDE

MIHAI EMINESCU: COLINDE, COLINDE

Colinde, colinde!

E vremea colindelor,

Căci gheața se-ntinde,

Asemeni oglinzilor

Și tremură brazii

Mișcând rămurelele,

Căci noaptea- de azi-i

Când scânteie stelele.

Se bucur copiii,

Copiii și fetele,

De dragul Mariei

Își piaptănă pletele,

De dragul Mariei

Ș-a Mântuitorului

Lucește pe ceruri

O stea călătorului

*

ÎNVIEREA

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,

Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;

Un singur glas îngână cuvintele de miere,

Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâini moșneagul cu barba ca zăpada,

Din cărți cu file unse norodul îl învață

Că moartea e în luptă cu vecinica viață,

Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

O muzică adâncă și plină de blândețe

Pătrunde tânguioasă puternicele bolți :

”Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,

Înveninând pre însuți izvorul de viețe.

Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,

Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,

În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase

A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg”.

Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială

Și negrul întuneric se sperie de șoapte…

Douăsprezece ceasuri răsună…miez de noapte…

De-odată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…

Colo-n altar se uită și proți și popor,

Cum din mormânt răsare Christos învingător,

Iar inimile toate s-unesc în armonie:

”Cântări și laude-nălțăm

Noi, șie, unuia,

Primindu-l cu psalme și ramuri,

Plecați-vă, neamuri,

Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morți,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o,

Lumina ducând-o

Celor din morminte !”

*

RUGĂCIUNE

Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,

Înalță-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie;

Fii scut de întărire

Și zid de mântuire,

Privirea-ți adorată

Asupră-ne coboară,

O, maică prea curată,

Și pururea fecioară,

Marie!

Noi, cei din mila sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor,

Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumină dulce clară,

O, maică prea curată,

Și pururea fecioară,

Marie!

*

RĂSAI ASUPRA MEA…

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;

O, maică sfântă, pururea fecioară,

Ân noaptea gândurilor mele vină.

Speranța mea tu n-o lăsa să moară

Deși al meu e un noian de vină;

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toți, pierdut în suferința

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic și n-am tărie,

Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credinșa

Și reapari din cerul tău cu stele:

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Bibliografie:

De la Biblioteca ”Mihai Eminescu” Australia- Trimite: Ioan Miclău-Gepianu

***

Motto:

”…Nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură

nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui

Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”.

(Romani 8, 39.)

IOAN MICLĂU-GEPIANU: GENIU DACOROMÂN*

sau

Lumini adunate în subconștientul Neamului

Dupa mii de ani de plângeri Demiurgul se îndură,

Pe Zamolxe îl trimite dându-i strașnica măsură:

“După raza de lumină să te ții și-apoi să faci,

Dela Pont până-n Apus semn de vatră pentru Daci,

Dar întâi să ridici Marea din străvechea ei albie,

Să le faci din fund de Mare roditoarea lor câmpie!”

Adu Traco-Daco-Geții ce-s nemuritori ca mine,

Cheamă-i de prin peșteri arse, să le-arăți Moșia bine,

Muntele să le dea umbră, apărare și iubire,

Iar câmpia cea mănoasă grâne pentru viețuire;

Când s-o rupe-a lumii pânze prinse-n cosmica schimbare,

Iar istoriile serbezi curge-or iar în dezmățare –

Ei sa aibă mărturie, a lor vatră nu-i furată,

Ci de Dumnezeu din ceruri, de El însuși măsurată,

Pe când încă alte neamuri nu găsiră strunga lumii,

De-alergau izbite-n vremuri prin vârtejele furtunii!

Marea-n Mare când s-o trage să lase Dunării mal,

Moșul Mare de pe munte să-l cheme pe Decebal!”

Au fost vremuri de acelea ce-am vrea veșnicii să ție,

Dar și vremuri fost-au încă ce n-am vrea ca să mai fie!

Cine dară le disturbă? Cine val și nori alungă,

Răsucind tot Universul când pe-o față, cand pe-o dungă?

Moșul Mare de pe munte cu-a lui ochi rotiți în zare,

Cercetează când spre-Apusuri, când spre tulburata Mare!

Și privind, el înțelege că-s iar vremi ce-aduc omor,

Insă stând pe talpa-i lată falnic si fremătător,

Muntele-i vestea viață, veșnicie și iubire:

“Ce-i tristețea, când din ceruri zilnică-i a ta sfințire?

Răul arde unde șade, cine-l poartă se dărâmă,

Dar tu geniu Dacromân esti un Duh, nu ești țărână!!”

* Eminescu: “In Romania totul trebuie dacizat”.

(Dacia Revival)

Ioan MICLAU-GEPIANU 

O ZI LA BIBLIOTECA ”MIHAI EMINESCU” 11 iunie, 2004

”…Această dimineață frumoasă de Cireșar, luna cireșelor și bucuria copiilor, era pentru mine începutul unei zile încărcate de evenimenta. Ziua de 11 iunie, cădea tocmai de sărbătoarea Sfinților Apostoli Vartolomeu și Varnava, era zi de vineri, dată anunțată de un grup de cititoare românce din Sydney, pentru o vizită la biblioteca ”Mihai Eminescu”.

Era și este în obiceiul meu de a mă trezi devreme și a-mi pune în ordine treburile prin gospodărie, dar acum se anunța o zi cu totul specială. Cititoarele aveau să sosească cu mașina, iar după cum era și de înțeles, dădură dumnealor telefon cu o zi înainte, dar ora sosirii nu putea fi dată cu precizie. Doamna Cornelia Toma, proprietara mașinii, m-a asigurat că între orele 9 și 10 dimineața, cu siguranță vor ajunge. Oricum un drum de 100km ce era de parcurs, dovedea cu prisosință dragostea româncelor noastre pentru o carte românească!

Mă uit la ceas, mă uit în susul străzii! Hmm. E ora 10 trecut! Nimeni. Sună telefonul. Alerg, ridic receptorul, răspund : ”Daa, eu sunt. Oo! Nici un necaz, se întâmplă, și eu mai greșesc străzile uneori mergând la Sydney. Dar unde sunteți? O.K. , lângă firma Brambles. Stați pe loc, vin imediat acolo”.

Mi-am scos mașina din garaj și în câteva minute am fost la locul respectiv. Întradevăr o mare bucurie și fericită întâlnire. În spațiul firmei Brambles, mă așteptau cele 4 românce, frumușele ca niște cireșe din luna Cireșar. M-am prezentat: Ioan Miclău, bibliotecarul. S-au prezentat și dumnealor: Cornelia Toma, Dorina Bugariu Petre, Livia Rus Iancu, Victoria Subțirică. Le-am rostit mulțumirile de rigoare, după care pornirăm, eu în fașă, urmat de dumnealor foarte aproape. În câteva minute ajunserăm la biblioteca ”Mihai Eminescu”. Dumnealor așteptau cu nerăbdare să vadă minunea din Cringila. Eu, în fine, deschisei poarta larg, invitându-mi vizitatorii,începui a mă grozăvi, cum că odată intrate în această proprietate, aici totul este românesc, și florile și limba. Veni în întâmpinare și nevastă-mea Florica. Astfel, incepea o zi de carte românească.

Între timp, probabil de emoții, uitai să închid poarta. Imediat, doamna Livia Rus Iancu mi se adresă plină de haz: ”Ia închide dumita poarta, dacă suntem numai români, să nu mai vină nimeni după noi”.

A fost un moment vesel, iar eu am închis poarta.

Urcăm treptele, cam multe, fiind clădirea bibliotecii separată, înconjurată de flori și verdeață, cărora ce-i drept, Florica le acordă multă atenție, mai ales să fie udate la timp.

A fost acum rândul doamnelor din Sydney să-și exprime aprecierile cuvenite, mie și cărților, fapt ce pot spune că mi-au priit. Deci, munca mea nu era chiar fără nici un folos. Prima impresie a doamnelor a fost cât se poate de pozitivă. În ceea ce mă privea pemine, recepția era clară : După titlul cărților dorite de dumnealor, înțelesei repede, că am în bibliotecă nu orice simple cititoare, ci românce culte, cu diplome universitare, profesoare și artiste. Istoria unei biblioteci se adună și în acel ”Registru de vizite”, în care semnează vizitatorii și împrumutătorii de cărți. Așa că, spre satisfacția cititorului meu, voi reda textual notările de azi, date de cititoarele românce din Sydney. Colegele o invitară pe doamna Dorina Bugariu Petre, să scrie prima o apreciere și să semneze în registru de vizite. Dorina este o pictoriță profesională, dar și o absolventă a două Universități, deci, o valoare, mulțumi că I se oferi întâietatea!

11 iunie, 2004

După un drum lung, cu proiecte vechi de a veni la Cringila, la Biblioteca ”Mihai Eminescu”, și nu în ultimul rând de o vizită la familia Miclău, mă aflu aici împreună cu un grup de românce dornice să vadă cărțile și oamenii cărților!

Ne bucurăm de ospitalitate, de căldură și cărți. Așezarea printre coline a casei ne odihnește, ne bucură. Ne bucură simplitatea lucrurilor, verva și omenia gazdelor. Ne bucură realizările lor, aspirațiile, înțelepciunea și hărnicia lor. Ne bucură bucuriile lor, devotamentul pentru litere și spiritul cărților, nevoia de împărtășire… Ce poate fi mai împlinitor? Scântei de viață topite într-o flacără românească la Cringila! Cu prețuire

Dorina Bugariu Petre

Dragostea și ospitalitatea cu care am fost primite de familia Miclău în mica lor bibliotecă în limba Română, dar mare prin valoarea ei literară m-a impresionat enorm.

Vă doresc multă sănătate să puteți continua această activitate de promovare a limbii Ro,âne în Australia. Cu multă dragoste

Cornelia Toma

Cu multă plăcere, am reușit să ântâlnesc o familie de români ân acest colț frumos de țară, români ce ne-au oferit o ospitalitate de care aproape am uitat de când ne-am strămutat pe altă emisferă.

Mulțumesc pentru primirea făcută, pentru cărțile pe care am putut să le împrumut, pentru momentele petrecute împreună. Cu drag

Victoria Subțirică

sunt așa de departe de țara mea, de satul meu Mureșenii-Bergăului, jud.Bistrița Năsăud, și adesea îmi vine dorul, mare dor…!

Azi, 11 iunie, 2004, în câteva ore, stând la această familie minunată Miclău, mi-am mai trecut dorul, mi-am mai alinat durerea singurătății din singurătate. Este așa de plăcut să întâlnești iar români de mare omenie. Am întâlnit aici oameni care își onorează neamul, își cinstește și onorează existența.

Admirație, respect și cele mai sincere urări de sănătate șiputere de-a ține locul acesta cât mai bogat ân trăire și viață românească. Cu iubire

Livia Rus Iancu

Le-am mulțumit cordial distinselor Românce, dorindu-le și noi la rândul nostru, multă sănătate, bucurii, fericire și împlinirea tuturor dorințelor prin sucesele cele mai frumoase!

OMUL ȘI STÂNCA – Arsenie Boca –

Un om dormea în coliba lui, când dintr-odată, într-o noapte, camera s-a umplut de Lumina și i-a apărut Dumnezeu.

Domnul i-a cerut să facă o munca pentru el și i-a arătat o stâncă mare din fața colibei.

I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a și făcut.

Mulți ani a muncit din greu, de la răsăritul la apusul soarelui, împingea din toate puterile, cu umerii proptiți pe suprafața masivă și rece a stâncii de neclintit.

În fiecare noapte bărbatul se întorcea trist și istovit în coliba lui, simțind că întreaga zi a irosit-o degeaba.

Tocmai când bărbatul era mai descurajat, “adversarul” (Satana) a decis să-și facă apariția în gândurile plictisite ale acestuia :

– De atâta timp împingi piatra și ea nici nu s-a clintit.

Așa încât omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat și că toată munca lui va fi un eșec.

Aceste idei l-au deprimat și descurajat pe bărbat.

“Adversarul” i-a spus:

– De ce te distrugi singur pentru asta? Petrece-ți timpul făcând doar un efort minim și te vei simți mai bine.

Bărbatul ostenit tocmai așa își propusese să facă, dar înainte de asta a decis să se roage și să-și spună păsul lui, Domnului.

– Doamne, a spus, am muncit mult și greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ce mi-ai cerut. Acuma, după atâta timp, nu am reușit să mișc piatra nici cu jumătate de milimetru. Cu ce am greșit? De ce am eșuat?”

Domnul i-a răspuns înțelegător:

– Prietene, când ți-am cerut să-mi slujești și tu ai acceptat, ți-am spus că sarcina ta era să împingi cu toate puterile în stâncă, ceea ce ai și făcut. Niciodată nu am spus că aștept ca tu să o miști. Sarcina ta era doar să împingi.  Și acum vii la Mine obosit spunând că ai eșuat. Dar chiar asta e realitatea??? Privește la tine…Brațele îți sunt puternice și musculoase, spatele e vânjos și bronzat, mâinile iți sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ți-au devenit solide și puternice. Te-ai dezvoltat mult și capacitățile tale sunt peste ce te-ai fi putut aștepta să ai. Adevărat, nu ai mișcat stânca. Dar vocația ta a fost să mă asculți și să împingi, ca să-ți pui la încercare credința și încrederea în înțelepciunea Mea. Ceea ce ai și făcut. Acum Eu, prietene, voi muta stânca!

 Câteodată, când auzim cuvântul lui Dumnezeu, avem tendința să ne folosim gândirea pentru a descifra ce vrea El, când, de obicei, El nu ne cere decât simpla ascultare și încredere în El.

Cu toate ca noi credem că prin credință mutăm munții, de fapt tot Dumnezeu este cel care îi mută din loc.

“Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.”

CÂNTEC DE LEAGĂN

(Dedic aceste versuri soției mele Florica,

în Anii Domnului, 2022, la 57 ani de când ne-am unit viața.)

CÂNTEC DE LEAGĂN

O! nani, nani, floricea,

Tu ești a noastră mică stea,

Nu plânge, tu, iubirea mea!”

De-un blestem dulce-am fost legat

De când eram copil în sat!

Știți cum? Vă spun acum, acum:

Cu alți copii sculptam praful din drum,

Când dintr-un geam aud arar:

Ioane, tu n-ai nici habar,

Că-n leagăn plânge fata mea?

Ți-am spus doar să-ngrijești de ea!”

Eu speriat, intrai în curte:

O! nani, nani, floricea

Tu ești a noastră mică stea,

Nu plânge, tu iubirea mea!”

Dar prea jucai leagănul mic,

Eram și eu pe-atunci pitic,

Cu susu-n jos se-ntoarse dar,

Iar dedesubt, steluța cu amar

Plângea de să ridice satul;

Iar mama ei lăsându-și aluatul:

Tu vrei să îmi omori fetița?

O! pupe-i mama ochii și gurița”.

Și-mi zise iar: ”Să ai grijă mai bine”.

Și-n grijă-o am și astăzi lângă mine!

O! nani, nani Floricea

Tu ești a noastră mică stea,

Nu plânge, tu, iubirea mea!”

*

FLORICA

Pe o stradă ce sfârșește,

Drept în fundul unei văi,

Locuia cândva Florica

Pentru-a cărui ochi și buze,

Așternut-am multe căi.

Apoi, câte-s azi sub soare,

Lumi de basme și minuni,

Toate-am zis că-s ale mele

Și-mpletindu-le cununi,

Le-am depus la a ei picioare!

Ea zâmbea ca zâna albă,

Iar eu adunam din cer,

Stelele și doi luceferi,

Să le-nșir ca pe mărgele,

Lăsând lumea-n frig și ger.

Indfârșit, n-a fost degeaba,

Dacă aceste sfinte versuri

Le-nchin nuntei de argint,

Ei, soției cu trei fete,

Cu-n buchet de flori din șesuri!

O! zici poate că nu-s multe,

Din câte aștepta ea,

Dar, vă jur, căci pe vecie,

Eu i-am dat inima mea

Și trei fete Dumnezeu!

*

MÂNDRA MEA-I CU OCHELARI!

Mândra mea, când erai mândră,

Erai roză pe răzor,

Erai dulce, erai blândă,

Tinerică și cu dor.

Eu am pletele albite,

Tu în păr fulgi de zăpadă,

Dar cu inimi oțelite,

Ce n-au gând încă să cadă.

Mândra mea-i cu ochelari,

Eu cu genele albite,

Dar ni-s sufletele mari,

Nesupuse, ne-nrobite.

Și ne tot răsar nepoții,

Celor trei fiice ce-i seamăn,

Iisus e cu noi cu toții,

Cîci românu-i sfânt din leagăn,

Nici nu s-a născut vreodată,

Așa ochi cu raze tari,

Dar, cu timpul nu-i de șagă,

Mândra mea-i cu ochelari”.

Cu multă dragoste,

Ionica

Ioan Miclău-Gepianu: POEZIA DIN ORIGINI GEAMĂNĂ-I CU MUZICA

Photo by Joel Holland on Unsplash

(Dedicație Revistei ARMONII CULTURALE)

Ce frumoasă-i Primăvara:

S-auzi cântul Ciocârliei,

Să simți farmecul Naturii,

Când culorile pictează

Haina gliei”.

S-auzi glas de val ce-aduce

Vestea blândului izvor:

Ritm armonios de versuri

De viață și de dor –

Sfânt odor”.

Prin divinitatea noastră,

Poezia-i scumpă floare,

Din origini e îngemănată

Cu a muzicii cântare,

Și înfiorare”.

Armonii ce ne ridică

În gândire și simțire,

Nobilând ființa noastră,

A familiei iubire –

Fericire”.

Cu multă prețuire

I.M.Gepianu

2022

RESTITUIRI

De la arhiva bibliotecii de familie ”Mihai Eminescu”.

N.S.W. Australia

(Scrieri dedicate inteligenței naturale)

Ioan Miclău-Gepianu : CARTEA SI VALOAREA EI

Motto:

“Arta ca răspânditoare a bunului gust, nu se poate

cobori în noroi, ci are să ridice la sine pe toți cei ce vin sub

steagurile sale. Ridicarea aceasta se face prin propagarea

eternului frumos, a cărui temelie este adevărul”.

IOSIF VULCAN

Photo by Darran Shen on Unsplash

Trebuie să recunosc aci un anume adevăr, adică, inițial aveam în minte

a numi acest eseu “Cartea și valorile acesteea”, dar mi se părea o prea lărgire

a spațiului de investigație. Mai ales că in ideea mea urmăream o ancorare în acea valoare a cărții in sine, ca mijloc de expresie și comunicare! Ca apoi, de aici să se desprindă acea universală valoare a cărții in lunga si zbuciumata evoluție a ființei umane! Când omul a fost apt ași gândi simbolurile în litere și a început a scrie, se năștea și Cartea. Desigur din dorința de expresie si comunicare, cartea devenea pentru om o a doua ființă! Fie chiar prin acele tăblițe de lut ars sau papirus, se dorea o notare a istoriei acelor vremi, a activităților de tot felul, adică a lăsa urme despre timpul și spațiul existenței lor! Trecutul, prezentul și viitorul în carte se reușea a fi oglindite. Azi, aceasta a devenit atât de importantă, de necesară, încât ar fi imposibil a se desprinde din viața de zi cu zi a societăților omenești! Și nu numai atât, dar practic omul s-ar sălbătici din nou, luându-i-se cartea. Odată cu genialele realizări în ale stiinței si tehologiilor moderne, cartea a devenit un bun indispensabil, izvor de informație universală, de educație, de deservire a tot ceea ce se cheamă realizare umană. Cartea este la îndemâna fiecăruia spre a fi citită, asigură pregătirea profesională si intelectuală generațiilor în șir. Lectura este plăcută și necostisitoare, iar odată ce avem cartea într-o bobliotecă, pe fila acesteea stă pentru multe secole acumulată experiența fiecărui domeniu al artelor, fără pierderea ce bunaoara ar surveni la un “internet”, printr-o simplă lipsă de sursă electrică. Cartea și omul stau într-o interdependență încât scriitorul o definește deseori metaforic foarte sugestiv: “Cartea este viața unui om, iar omul este o carte in scriere”. La drept vorbind, cartea si-a câștigat multe definiții, încât s-ar putea scrie încă o carte numai dacă cineva s-ar apuca a aduna definirile făcute acesteea de către gânditori, scriitori,filosofi și poeți, pedagogi și învățători, popor si folclor, s.a.m.d. Vom vedea că așa cum fiecare Neam creat de Dumnezeu își are o identitate a sa, la fel și Cartea își are o identitate a ei, cu care se înregistrează, un certificat de naștere cu locul și data, pentru a avea si ea o recunoaștere! Sa fiu direct, nu vreau să se creadă ca scriu ficțiune, dimpotrivă, doresc să arăt ceva foarte real si folositor atunci când se ia o carte în mână. Mai ales în acest “univers al cărților”, cand bibliotecile lumii sunt încărcate de cărți, încât am ajuns și la “biblioteci asezate in ceruri(virtuale)”, și de unde a identifica o carte e nevoie deci de un anumit cod, de un digital in care să se regăsească.

Este vorba despre cele patru litere majuscule ISBN, urmate de 10 numere,(digitale), aranjate in patru grupe separate de cratime(liniuțe), ori o simplă distanță între grupe. ISBN( International Standard Book Number) urmat de cele patru grupe digitale, formează asadar identitatea cărții. Interesant de știut că, fiecare grup digital din cod are însemnătatea sa specifică, și care nu este un secret, ci dimpotrivă, recunoașterea unei cărți apărute în circuitul său universal. Un exemplu ar fi concludent: ISBN 0-9588413-0-6. Primul grup reprezintă țara unde s-a editat cartea, al doilea grup prefixul editurii care a publicat cartea, al treilea grup reprezintă numărul de titlu, ultimul grup digital este unul de control general. Pe alte cărți vom găsi și ISSN, adică(Internațional Standard Serial Number). La bibliotecile mari se găsesc dicționare întregi, in care se găsesc chiar în ordine alfabetică țările din toata lumea cu digitalul lor specific și unic.

Apoi știm bine, așa cum se găsesc la oameni fapte bune și fapte mai puțin bune, la fel și cărțile pot fi bune sau mai puțin bune! Lecturarea unei cărți bune, într-un domeniu al educației etice bunăoară, aduce înobilarea caracterului și deci a personalității cititorului. La fel al unei cărți de istorie și filosofie, de artă și literatură, de stiințe, de scrieri politice ori confesionale, s.a.m.d. Pentru a înțelege valoarea unei cărți, cât și binefacerile lecturii acesteea, aduc aci sfatul Hristosului nostru Mihai Eminescu, sau “Aminul” cum îl numește vrednicul bucovinean Adrian Botez, sfat ajuns azi proverbial: “Citeste, citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei și imagini, din care vei întocmi înțelesul și filozofia vieții”. (Coloana Infinitului – din gandirea romana moderna- vol.II, Ed.”Cuget Romanesc, 2009, pag.287)

P.Ispirescu, povestitorul nostru care a adus mare folos folclorului românesc, afirma Vasile Alecsandri, de ne-a lasat așadar acea poveste minunată,“Făt frumos născut cu cartea in mână”, ne-a mai lăsat si acest proverb: “Cine n-are plăcere a citi, n-are semne de a se face mai bun”.

Și acum un revers al monedei, zugrăvit de Liviu Rebreanu: “Nu există pedeapsă mai grea ca obligația de a citi cărți moarte”.(ibidem).

Mai mult, I.Vinea într-un aforism spunea că, “sunt cărți care nu merita să fi fost scrise”, in acest caz va trebuii luat aminte la vorbele lui N.Iorga care spunea: “Cetitorul sa zică la mântuirea cărții tale, nu: am cetit o carte, ci am cunoscut un om”. Ca atare, într-o astfel de situație revenim la noțiunea de cultură. Omului in primul rând cultura îi trebuiește fiindcă aceasta șlefuiește ființa omenească. Rolul școlii și al bibliotecilor, al artelor, scriitorilor, politicienilor si preoțimilor tocmai acesta este, a lumina sufletele. Cartea care este și va fi întotdeauna mijlocul cel mai eficace prin care se desfășoara procesul de educație, trebuie să poarte pecetea adevărului și al iubirii între oameni. Aceasta este cultura cu adevărat vie, care pune in mișcare sentimentul gândirii, intelectul si celula creerului, care să nu lenevească! Aici este zona oarecum negativă a internetului in raport cu cartea, și mă refer la tinerii copii intrați noi pe porțile școlii. Direct la calculator, învață tehnologia rece, nesentimentală, bunaoară la o simpla înmulțire de numere, repede scoate copilul calculatorul să-ți spună că 5×4=20, dar acel calculator natural al copilului, creerul, nu a făcut nici un efort să înteleagă dece e 20 si nu 25 spre exemplu! El probabil nu va prinde, și nici nu-l va interesa acel joc logic, cum adunând pe cinci de patru ori, sau pe patru de cinci ori, ne dă acel rezultat al înmulțirii de 20. Asta in cele ale matematicii, dar când pentru a lectura o carte scrisă pe virtual(aer), cititorul, dacă o avea computer, va fi satisfăcut cu toate câte îl pot întrerupe din lectură, inclusiv permanenta cheltuire de bani, rămâne de văzut! Pe o carte investesc o dată și o pot avea si strănepoții! Valorile cărții sunt inestimabile, formează caractere sănătoase, odihnesc mintea, dau posibilitatea reflectării asupra binelui si răului, asupra științelor si economiilor, asupra istoriei și, într-un fel cartea a devenit parte a ființei umane, iar lipsa ei ar fi de neânchipuit, o mutilare a însăși fizicului omenesc! Iar acele științe care strivesc sufletul omenesc, nu trebuiesc proliferate, ci ținute si evaluate desigur in industriile tehnologiilor producatoare de bunuri materiale necesare vietii. Atât. Fără a forța biologia si metafizica ființei umane care aparțin creației Divine naturale, si nu experimentelor cu care deja am siluit mediul ecologic, să nu ne siluim pe noi înșine.

CARTEA ESTE CUVÂNT A LUI DUMNEZEU, ÎN CARE
LIRICA DUHULUI NOSTRU POATE FI PREZENTATĂ ÎN ÎNTREGIME ȘI VIU PENTRU CĂ EXISTĂ ÎN CREIERUL UMAN ÎNSCRISUL ACESTEEA, NECESITATEA COMUNICĂRII VII ȘI SUFLETEȘTI!

IOAN MICLĂU-GEPIANU

UNDE NE SUNT FILOZOFII VIITORULUI?

Photo by prottoy hassan on Unsplash

Nu cred să încerc deseori, mai ales în zilele de azi, să-mi zdrobesc mintea

prea tare cu ceea ce numeam sau numim filozofii. Și asta numai pe considerentul,

uneori metaforic exprimat, că nu mă scoate pe mine nicicum din colțul prăfuit

al realității. Și, totuși, câtă strălucire învelesc postulatele teoretice. Pe lângă multă

frazeologie și răsuciri măiestre, să nu le zicem cârnituri de sens, nu s-ar putea spune

totuși că filozofii lumii nu mai aruncă și câte o sămânță de adevăr, uneori și fără să

observe, dar, există o simplitate a adevărului.

Adică, un adevăr atât de simplu și real încât a împietrit pe buzele oamenilor,

și totuși frunțile filozofiilor umblând pe la înălțimile norilor, nu pot privi mulțimea

ce se târăște, și suspinul în care de fapt divinitatea glăsuie. Reflecția nu e nouă,

și nici a mea, din moment ce și anticul Platon aducea o vorbă de duh, afirmâmd:

”Lumea și-a pierdut timpul pe lângă tiranii Siciliei, încercând zadarnic să întemeieze

o cârmuire dreaptă după principiile filozofiei”.

De ce oare? La această întrebare îmi place să mă consolez cu vorba Sfântului

Augustin de la Tagaste, care sesiza tot din antichitate, despre acea ”infinită adâncime

interioară a ființei umane”. Și iată, venind spre zilele noastre, mă izbii cu fruntea de o

destul de trainică idee a lui Constantin Noica al nostru, care din nou zice: ” De unde

ideea că filozofia te învață adevărul? Filozofia te învață să gândești”. Ei, asta da,

mi-am zis, iar mai seamănă a adevăr. Cum îl citisem și pe Descartes, fugeam și fug și azi

prin mine, să descopăr locurile de pe unde ar putea răsări azi acei gânditori, care să ne

învețe ceea ce zicea Nae Ionescu(iarăși un român), adică să ajungem, ”la o înălțare a

cugetului și o îmbunătățire a inimei”.

Asigurarea asta se află în sfințenia credinței noastre creștine, drept este că și aici

înfrățirea sfințiilor lor, slujitori ai bisericii, va fi o asigurare foarte sigură și valoroasă.

Oricum, viitorul așteaptă gândirea/filozofia noastră cea bună, de adevărul și sinceritatea

acestora atârnă pacea și fericirea spre muncă cu folos, acele doruri ce au împietrit pe buzele

și inimile lumii omenești.

”Unde ne sunt filozofii acestor speranțe făuritoare de viitor, vreți să întrebați?”

”Iată-s: Au ghiozdanele pe umeri, au glasuri îngerești și zâmbind spre cerurile sfinte, intră

pe porțile scolii, zâmbind și blânzi, fără de greșeli, copiii; ei vor fi începătorii noului mileniu,

începătorii unei lumi noi, ei vor un cer senin, ei vor un viitor omenesc din care să le zâmbească

soarele Dumnezeului lor..

CONCLUZIE:

”Să dăm copiilor noștri ”o înălțare a cugetului și o inimă crescută în iubire și credință”.

Ioan Miclău-Gepianu

2022