CODRULE, CODRUȚULE…!

photo-1430959972786-b28585aaf657

Codrule, Codruțule…! Ce mai faci drăguțule?
Te-ai născut din adâncimi de vreme pe aceste locuri, ca să ții
de urât și să fii de reazăm și de ajutor acestui neam.
Și-a legat viața și sufletul de tine, și te-a numit întotdeauna, fără
a exagera, frate. Din lemnele tale le-a făcut pe toate: casa, grajdul,
pătulul, magazia, cotețele, gardul, patul, masa, scaunele, leagănul
copilului și postava de pâine, sculele de tot felul, obiectele de
bucătărie, prispa și stâlpii sculptați, plugul, carul și căruța.
Din lemnele tale a făcut biserica din sat, troița de la hotare și de la
răscrucile drumurilor, cosciugul în care fiecare să aștepte Învierea,
au făcut crucea mărturisitoare de pe mormânt. Din ramurile tale au
făcut armele cu care și-au apărat viața, familia, pământul și țara, au
construit instrumente de cântat, precum fluierul, vioara, cavalul,
buciumul, tulnicul și multe altele, cu care și-au mângâiat sufletul,
și-au plâns durerile multe, ori și-au strigat bucuriile puține.
O adevărată civilizație a lemnului s-a dezvoltat pe aceste locuri,
datorită îngemănării tale cu neamul românesc.
Din frunzișurile și hățișurile tale, Codrule frate, strămoșii mei și-au
cules hrana, fie că a fost vorba de tot felul de fructe, de tot felul de
sălbăticiuni hăituite și vânate, ca să-și astâmpere foamea.
La poalele și luminișurile tale și-au crescut turmele de vite, oi, capre,
vaci, cai. Din izvoarele tale curate și reci și-au astâmpărat setea, ei și
dobitoacele lor. La umbra ta, străbunii mei s-au odihnit, și-au plâns
necazurile și nevoile, au vorbit cu Dumnezeu în șoapta rugăciunii. La
umbra ta s-au zămislit nestematele cântecului românesc, doinele,
baladele, cântecele de dragoste, de dor, de revoltă și de ducă. Cu tine, nu
au fost niciodată singuri. Au vorbit cu tine prin glas și prin semne.
Când ți-au tăiat câte un lemn ca să-și încălzească bordeiul sau căsuța,
să-și construiască ceva, mai întâi s-au închinat, au cerut iertare Creatorului
și copacului, l-au sărutat ca-ntr-un ritual sacru și apoi au împlântat securea
în trupul lui.
Ne-ai fost, Codrule frate, fârtat la vremuri de primejdii și de cumpănă.
În văgăunile tale, s-au ascuns strămoșii mei, când hoardele barbare le-au
măturat pământul, le-au ars holdele, satele și le-au distrus cetățile. Acolo au
regăsit ei puterea de ași lua revanșa, de ai face pe vrăjmași una cu pământul.
Multe sunt baladele, în care copacii tăi s-au prefăcut în ostași viteji și au
completat rândurile armatelor voievozilor români. Alături de ei erau cetele
de îngeri coborâte din cer anume ca să dea o mână de ajutor armiei române.
Ai fost cetate de neînvins, Codrule frate, și cu tine am reușit să supraviețuim
prin veacuri.
La sânul tău s-au adunat vitejii neamului, haiducii, și au jurat să facă dreptatea
celui năpăstuit de mai marii și de bogații zilei.
În frunzișurile tale și-au găsit adăpostul mii și mii de cântăreți ai vazduhului,
veniți din toate părțile pământului, îndrăgostiți de tine și de plaiurile noastre și
și-au cântat cântecele lor. În coroanele tale și-a făcut soarele cuibar, aerul s-a
strecurat și curcubeul s-a adăpat.
A trecut, frățioare, prin vremuri grele,- și pentru tine și pentru noi -, ca neam.
Acum se pare că au venit vremuri de încercare mai grele ca niciodată. Pe tine te
mănâncă zi de zi, pas cu pas, lăcomia străinilor și nepăsarea românilor. Mii de
hectare din trupul tău cad neputincioase sub dinții nesătui ai drujbelor, circularelor,
fabricilor, combinatelor. Cară vapoarele, trenurile, camioanele de mare tonaj,
avioanele chiar, bușteni, cherestea, lemn fasonat și brut. Parcă au pornit un adevărat
război împotriva ta. Alții știu să-și apere codrii lor și nu taie din ei nici măcar o
rămurea. Noi facem, totul una cu pământul.
Ne îngrozim când vedem cum o iau pantele la vale, acoperind casele, satele, drumurile
și speranțele. Ne îngrozim, când vedem apele ieșind din vadurile lor și luând-o razna
peste câmpuri, peste holde, peste așezări. Ne îngrozim, când secetele ne pustiesc
plaiurile și câmpiile, fiindcă tu nu mai ești ca să pui ordine în văzduh și pe pământ.
Ești muribund frate! Aștepți să-ți întindă o mână de ajutor, să te apere fratele tău,
românul, dar nici el nu mai este cel pe care-l știai tu altădată. Tinerii i-au plecat peste
mări și țări să-și câștige pâinea; bătrânii sunt prea neputincioși ca să se ajute pe ei înșiși.
Neamul ni se împuținează precum copacii tăi, cu fiecare zi ce trece. O haită de hămesiți
fără scrupule, fără frică de Dumnezeu și de oameni, taie trupul tău ceas de ceas și nimeni
nu-i oprește cât mai este vreme. Nimeni nu mai plantează, nimeni nu mai păzește, nimeni
nu mai tratează, dar toți se înghesuie să defrișeze.
Cu ani în urmă, cineva, cu glas profetic spunea: ”În viitor, nații bogate nu vor fi cele
care vor deține aur, ci acelea care vor avea păduri!”
Codrule, Codruțule…! Cum mai rabzi drăguțule?

Din ”Scrisoare Pastorală! Nr.336 – 2016
Autor: Preot Prof.Dr. Alexandru Stănciulescu Bârda

***

AM GĂSIT O FLOARE RARĂ!
(Dedicație copilăriei mele)

Am găsit o floare rară
Și am pus-o la fereastră,
Fie iarnă, fie vară,
Nu-i chip să se ofilească.

Am găsit-o sus pe munte,
Și-am adus-o prin câmpie,
Unde peste râu, o punte,
Las miorile să vie.

Și-am luat floarea cum mine –
Tot la farmece mă-mbie,
Dintr-o Țară mult prea dragă,
Ce mie dragă mie!
*

ZORI DE ZI

Dintr-un vârf de munte pe-altul, dimineața-și leagă zorii,
Iar pe-un plai, gură de rai, sună clopotul Miorii,
Și-l aud de-aici, din lume, pun urechea la pământ,
Aud buciumul lui Horea, a lui Iancu aprig cânt!

Aud clipotul ce-l face unda de izvor când pică,
Dup-o stâncă mai înaltă, dedesubt pe-alta mai mică,
Se încheagă-n melodie care eu o pun pe vers!

Iar pe-a viselor cărare eu prind aripi vulturești,
Străbătând cu gândul vesel locurile strămoșești!
Aud Neamul cum suspină cugetând spre împlinire,
Cu puternica voință din al inimii simțire!

Ioan Miclău-Gepianul

DOINĂ, DOINĂ, CÂNTEC DULCE…!

photo-1448436743829-52e5448304de

Doină, doină, cântec dulce…! Regină a sufletului românesc din adâncimi de vremi,
nemuritoare, mereu tânără, mereu fără de seamăn între frumusețile lumii, ne mângâi
și ne mai dai speranță!
Cei ce cunosc mai bine zic că nici un neam din lume nu te cunoaște, sau, mai bine-zis,
tu nu cunoști pe alt neam. Te-ai născut aici, în Carpați, între munți și mare, între Dunăre
și Țara Codrilor, pe un plai de dor și-un picior de rai. Poate ești un înger trimis de Dumnezeu
în grădina Maicii Sale, ca să semene florile, să unduie valurile, să lege ramurile și să bucure
sufletele.
Dacă din colinde românii au țesut scutecele Pruncului Sfânt, din tine, Doină, și-au cusut
straie pentru sufletul lor. Cu ele s-au îmbrăcat, când s-au dus cu oile în munți, când au ținut plugul pe brazdă, când au legănat copii, când au plecat la cătănie ori la război, când au gustat
iubirea, când și-au plâns bătrânețile și nefericirea, când și-au condus morții la țintirim.
Te-au cântat fetele și feciorii, femeile și bărbații, bătrânii și copiii. Ai fost ca o rugăciune
dătătoare de liniște, de speranță, de curaj și vitejie. Ai legat oamenii și generațiile între ele cu
țesătura nevăzută a dorului și a dragului, ai înscris în armoniile tale toată istoria neamului,
toate amintirile, suferințele și bucuriile, înălțările și poticnirile, viii și morții. Ai fost ca o punte între cele ce-au fost, cele ce sunt și cele ce vor fi, între vii și morți, între disperare și victorie. Ai mângăiat pruncii din leagăn și le-ai rânduit visele; ai ajutat fetele să-și întrevadă
ursitul și flăcăilor să-și presimtă împlinirea; te-ai bucurat cu învingătorii și ai închis ochii
muribunzilor, ai desfătat pe toți la nunți și la botezuri, la hore și la nedei; ai încurajat bătrânii
și pe cei aflați în suferință. Cu tine românii n-au mai fost singuri, iar greul nu le-a mai fost prea greu; cu tine au putut să împingă mai ușor carul istoriei și al vremurilor.
Te-ai întrecut primăvara cu trilurile privighetorilor și ciocârliilor, cu fluierul ciobanilor și
plânsul mieilor; ai șters sudoarea secerătorilor vara, ai rumenit strugurii și merele toamna; ai
dat speranță iarna celor de sub troiene. Te-am numit Zeiță, ”doină românească”, fiindcă te-am
socotit întotdeauna a noastră, fiică, soră, soție, mamă, bunică, iubită.
A fost o vreme, când erai pe buzele tuturor. Eram prunc, când te cântau copiii și tinerii care
pășteau vitele pe deal, te cântau sătenii mei la arat, la secerat, la prășit, la cosit. Dormeam vara afară și auzeam până după miezul nopții pe câte unul trecând, flăcău sau vârstnic, uneori
bătrân, cântându-te pe drum. Mergea și cânta. Îi cunoșteam după glas. Se opreau și câinii din
lătrat ca să-i asculte. Știu oamenii care toată viața te-au avut pe buze și, cu siguranță și în suflet. Fie că erau fericiți, fie necăjiți, șuierau încet câte o doină, ca pe o rugăciune a inimii.
Pe versurile ei își plângeau trăirile și durerile. La nunți, mergeau lăutarii în jurul meselor și cântau fiecăruia ”cântecul lui”. Celor mai bătrâni și mai greu încercați de viață le cânta însă ”doina”. Glasul lăutarului, acompaniat de fermecata vioară, te pătrundea până în suflet. Nici
mâncarea nu-ți mai trebuia! Cântau doine seara târziu cei ce mergeau la clacă, la curățatul
porumbului, la scărmănatul lânii și la alte treburi care se făceau ”pe ajutate”. Cântau doine
mamele, când își adormeau copiii. Cântau doine bocitoarele, când conduceau mortul la groapă
și-n multe alte împrejurări.
Astăzi mai aud doine la televizor, la radio, pe tot felul de aparate moderne, la câte un spectacol organizat. Este ca un opreg, o catrință, o legătură, o pereche de ițari, pe care le scoți
din lada de zestre a străbunicii, le îmbraci ca să te vezi în oglindă și le pui la loc. E minunat să
asculți pe Dumitru Fărcaș, pe Gheorghe Zamfir, pe Achim Nica, pe Constantin Gherghina și
pe mulți alți doinitori povestindu-ne istoria, copilăria, vremurile și viața, dar parcă nu-i destul.
Aș vrea să mai aud doina cântată de omul de rând, tânăr sau bătrân, la câmp, pe drum, acasă, peste tot. Din păcate, omul acestor zile e tot mai încruntat, mai crispat, mai împovărat,
mai hăituit de griji și de nevoi! Îi place să ascule doina, muzica în general, dar nu să o cânte.
Omul de ieri cânta Doina ca pe o spovedanie a sufletului său; omul de azi ascultă doina altora,
dar nu descuie lacătul de la ușa propriului suflet. Alte genuri muzicale sunt plăcute tinerilor. Aud adesea mașini trecând pe drum. Au geamurile deschise și pe ele năvălesc asurzitor rafale
de bubuitiri, țipete, zgomote, hărmălaie ca de pe fundul iadului. Se zice că aceasta e muzica
tinerei generații! Dumnezeule sfinte!
Întoarce-te, Doină, iarăși printre noi, să te cântăm, să te-ascultăm, să ne spunem prin tine
bucuriile, să ne plângem amarul. Cu tine în suflet și pe buze am fi iarăși noi înșine. Prea ne-am înstrăinat fără tine. Parcă umblăm de-a baba-oarba, atâta vreme cât nu ești cu noi. Tu ne
spunea-i de unde venim ca oameni, ca neam, ca țară, cine suntem și încotro ne îndreptăm. Era-i busola acestui popor.
Dacă ești, într-adevăr, îngerul acestui neam, soptește-I lui Dumnezeu, așa cum știi tu mai frumos și mai convingător, că avem nevoie de El, avem nevoie de tine, avem nevoie de noi
înșine!
”Doină, doină, cântec dulce / Când te-aud, nu m-aș mai duce! / Doină, doină, viers cu foc, /
Când răsuni eu stau pe loc!”

Publicația ”Scrisoare Pastorală”, Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăț-Mehedinți
Anul XV(2016), nr.334(16-30 Septembrie).Editor: Preot Prof.Dr. Al.Stănciulescu Bârda.

CE MI-E MIE DRAG PE LUME
Lui Ben Todica

Ce mi-e mie drag pe lume,
Prieteni dragi cu vorbe bune,
O vâlcea cu lăcrimioare,
Răsăritul cel de soare!

Să văd roua peste câmpuri,
Mieii alergând pe dâmburi,
S-aud mierla dumbrăveană,
Cântând doina ei aleană!

Și mi-e drag s-aud cum bate,
Pe la cioturi scorburate
De goruni, o gheonoaie,
Repezită și vioaie;

Și mi-e drag să caut urme,
Ce-s lăsate-n zori de turme,
Turme albe de mioare,
Ca-n cer stele călătoare,

Când cu coama ca de zimbru,
Se ridică de prin cimbru
Vântul, ce ieșind în drum,
Poartă valuri de parfum;

La fântâna cea de piatră,
Coțofana și azi latră,
Stând pe cumpăna cea veche,
Ca-n povești zmeul de veghe!

Când văd fumul de la stână,
Văd câmpia cea română,
Când aveam inima pruncă,
Și purtam căciulă țurcă!

Ioan Miclău-Gepianul

CARTEA SI VALOAREA EI

photo-1423592707957-3b212afa6733

Motto:
“Arta ca răspânditoare a bunului gust, nu se poate
cobori în noroi, ci are să ridice la sine pe toți cei ce vin sub
steagurile sale. Ridicarea aceasta se face prin propagarea
eternului frumos, a cărui temelie este adevărul”.
IOSIF VULCAN

Trebuie să recunosc aci un anume adevăr, adică, inițial aveam în minte
a numi acest eseu “Cartea și valorile acesteea”, dar mi se părea o prea lărgire
a spațiului de investigație. Mai ales că in ideea mea urmăream o ancorare în acea valoare a cărții in sine, ca mijloc de expresie și comunicare! Ca apoi, de aici să se desprindă acea universală valoare a cărții in lunga si zbuciumata evoluție a ființei umane! Când omul a fost apt ași gândi simbolurile în litere și a început a scrie, se năștea și Cartea. Desigur din dorința de expresie si comunicare, cartea devenea pentru om o a doua ființă! Fie chiar prin acele tăblițe de lut ars sau papirus, se dorea o notare a istoriei acelor vremi, a activităților de tot felul, adică a lăsa urme despre timpul și spațiul existenței lor! Trecutul, prezentul și viitorul în carte se reușea a fi oglindite. Azi, aceasta a devenit atât de importantă, de necesară, încât ar fi imposibil a se desprinde din viața de zi cu zi a societăților omenești! Și nu numai atât, dar practic omul s-ar sălbătici din nou, luându-i-se cartea. Odată cu genialele realizări în ale stiinței si tehologiilor moderne, cartea a devenit un bun indispensabil, izvor de informație universală, de educație, de deservire a tot ceea ce se cheamă realizare umană. Cartea este la îndemâna fiecăruia spre a fi citită, asigură pregătirea profesională si intelectuală generațiilor în șir. Lectura este plăcută și necostisitoare, iar odată ce avem cartea într-o bobliotecă, pe fila acesteea stă pentru multe secole acumulată experiența fiecărui domeniu al artelor, fără pierderea ce bunaoara ar surveni la un “internet”, printr-o simplă lipsă de sursă electrică. Cartea și omul stau într-o interdependență încât scriitorul o definește deseori metaforic foarte sugestiv: “Cartea este viața unui om, iar omul este o carte in scriere”. La drept vorbind, cartea si-a câștigat multe definiții, încât s-ar putea scrie încă o carte numai dacă cineva s-ar apuca a aduna definirile făcute acesteea de către gânditori, scriitori,filosofi și poeți, pedagogi și învățători, popor si folclor, s.a.m.d. Vom vedea că așa cum fiecare Neam creat de Dumnezeu își are o identitate a sa, la fel și Cartea își are o identitate a ei, cu care se înregistrează, un certificat de naștere cu locul și data, pentru a avea si ea o recunoaștere! Sa fiu direct, nu vreau sa se creada ca scriu ficțiune, dimpotrivă, doresc să arăt ceva foarte real si folositor atunci când se ia o carte în mână. Mai ales în acest “univers al cărților”, cand bibliotecile lumii sunt încărcate de cărți, încât am ajuns și la “biblioteci asezate in ceruri(virtuale)”, și de unde a identifica o carte e nevoie deci de un anumit cod, de un digital in care să se regăsească.
Este vorba despre cele patru litere majuscule ISBN, urmate de 10 numere,(digitale), aranjate in patru grupe separate de cratime(liniuțe), ori o simplă distanță între grupe. ISBN( International Standard Book Number) urmat de cele patru grupe digitale, formează asadar identitatea cărții. Interesant de știut că, fiecare grup digital din cod are însemnătatea sa specifică, și care nu este un secret, ci dimpotrivă, recunoașterea unei cărți apărute în circuitul său universal. Un exemplu ar fi concludent: ISBN 0-9588413-0-6. Primul grup reprezintă țara unde s-a editat cartea, al doilea grup prefixul editurii care a publicat cartea, al treilea grup reprezintă numărul de titlu, ultimul grup digital este unul de control general. Pe alte cărți vom găsi și ISSN, adică(Internațional Standard Serial Number). La bibliotecile mari se găsesc dicționare întregi, in care se găsesc chiar în ordine alfabetică țările din toata lumea cu digitalul lor specific și unic.
Din exemplul dat mai sus, primul grup digital 0, este pentru cărțile publicate in Australia și UK. Franta are numarul 2, Italia 88, Germania 3, Spania 84, Portugalia 972, Romania 973, etc. Unele dictionare cum este “Publisher Internațional Directory with ISBN Index” K.G.Saur, publică și Editurile din țările respective. Cu modestie, verticală însă, pot spune că, acel prim ISBN dat ca exemplu mai sus, este cuprins in acest Dictionar, si este certificatul de identitate a cărții mele “The Romanian Life”, un fel de antologie literară publicată in Limba Română. Deci, oarecum eram interesat să am acest dicționar în două volume, la biblioteca mea, “Mihai Eminescu”, al familiei, dar și de interes public!
Apoi știm bine, așa cum se găsesc la oameni fapte bune și fapte mai putin bune, la fel și cărțile pot fi bune sau mai puțin bune! Lecturarea unei cărți bune, într-un domeniu al educației etice bunăoară, aduce înobilarea caracterului și deci a personalității cititorului. La fel al unei cărți de istorie și filosofie, de artă și literatură, de stiințe, de scrieri politice ori confesionale, s.a.m.d. Pentru a înțelege valoarea unei cărți, cât și binefacerile lecturii acesteea, aduc aci sfatul Hristosului nostru Mihai Eminescu, sau “Aminul” cum îl numește vrednicul bucovinean Adrian Botez, sfat ajuns azi proverbial: “Citeste, Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei și imagini, din care vei întocmi înțelesul și filozofia vieții”. (Coloana Infinitului – din gandirea romana moderna- vol.II, Ed.”Cuget Romanesc, 2009, pag.287)
P.Ispirescu, povestitorul nostru care a adus mare folos folclorului românesc, afirma Vasile Alecsandri, și ne-a lasat asadar acea poveste minunata,“Făt frumos născut cu cartea in mână”, ne-a mai lasat si acest proverb: “Cine n-are plăcere a citi, n-are semne de a se face mai bun”.
Și acum un revers al monedei, zugrăvit de Liviu Rebreanu: “Nu există pedeapsă mai grea ca obligația de a citi cărți moarte”.(ibidem).
Mai mult, I.Vinea într-un aforism spunea că, “sunt cărți care nu merita să fi fost scrise”, in acest caz va trebuii luat aminte la vorbele lui N.Iorga care spunea: “Cetitorul sa zică la mântuirea cărții tale, nu: am cetit o carte, ci am cunoscut un om”. Ca atare, într-o astfel de situație revenim la noțiunea de cultură. Omului in primul rând cultura îi trebuiește fiindcă aceasta șlefuiește ființa omenească. Rolul școlii și al bibliotecilor, al artelor, scriitorilor, politicienilor si preoțimilor tocmai acesta este, a lumina sufletele. Cartea care este și va fi întotdeauna mijlocul cel mai eficace prin care se desfășoara procesul de educație, trebuie să poarte pecetea adevărului și al iubirii între oameni. Aceasta este cultura cu adevărat vie, care pune in mișcare sentimentul gândirii, intelectul si celula creerului, care să nu lenevească! Aici este zona oarecum negativă a internetului in raport cu cartea, și mă refer la tinerii copii intrați noi pe porțile școlii. Direct la calculator, învață tehnologia rece, nesentimentală, bunaoară la o simpla înmulțire de numere, repede scoate copilul calculatorul să-ți spună că 5×4=20, dar acel calculator natural al copilului, creerul, nu a făcut nici un efort să înteleagă dece e 20 si nu 25 spre exemplu! El probabil nu va prinde, și nici nu-l va interesa acel joc logic, cum adunând pe cinci de patru ori, sau pe patru de cinci ori, ne dă acel rezultat al înmulțirii de 20. Asta in cele ale matematicii, dar când pentru a lectura o carte scrisă pe virtual(aier), cititorul, dacă o avea computer, va fi satisfăcut cu toate câte îl pot întrerupe din lectură, inclusiv permanenta cheltuire de bani, rămâne de văzut! Pe o carte investesc o dată și o pot avea si strănepoții! Valorile cărții sunt inestimabile, formează caractere sănătoase, odihnesc mintea, dau posibilitatea reflectării asupra binelui si răului, asupra științelor si economiilor, asupra istoriei și, într-un fel cartea a devenit parte a ființei umane, iar lipsa ei ar fi de neânchipuit, o mutilare a însăși fizicului omenesc! Iar acele științe care strivesc sufletul omenesc, nu trebuiesc proliferate, ci ținute si evaluate desigur in industriile tehnologiilor producatoare de bunuri materiale necesare vietii. Atât. Fără a forța biologia si metafizica ființei umane care aparțin Creației Divine Naturale, si nu experimentelor cu care deja am siluit mediul ecologic, să nu ne siluim pe noi înșine. CARTEA ESTE CUVANTUL LUI DUMNEZEU ÎN CARE
LIRICA DUHULUI NOSTRU POATE FI PREZENTATA ÎN ÎNTREGIME ȘI
ÎN CONTINUĂ RENAȘTERE!

IOAN MICLAU-GEPIANUL

URMEAZĂ-ȚI CALEA TA!

Get Off The Road

URMEAZĂ-ȚI CALEA TA!

Urmează-ți calea ta,
A păcii și credinței,
Și lasă îngerului bun,
Dovada biruinței!

Cu har de arte creator,
De n-ai fi dăruit din cer,
Oricâte diplome să ai,
Sunt pulberi care pier!

Dar fiecare-i de folos,
În postul ce îl are,
Doar gândul să ne fie tot,
Lipsit de răzbunare!

Ferește-ți pasul cât mai des,
De zgrumții poticnirii,
Nu osândi pe cel de lângă tine,
Adu-ți aminte cine-i sus,
PE CRUCEA RĂSTIGNIRII!

RĂSĂRIT DE SOARE LA SYDNEY

De-o superbă măreție, parcă răsărit din mări,
Țesând haina dimineții, turnând aur peste zări,
Se-anină la orizonturi discul unui dulce soare,
Repetând eterna-i cale cu majestica-i splendoare!

El bătu la geamul casei unde eu visam aiurea,
Făurind în gând palate de să-ncapă omenirea,
Apoi sute de romane dintr-odată apărură,
Trase numa-n fir de aur de-un talent fără măsură!

Australia e țara visurilor împlinirii,
Țara soarelui, a mării, cuibul păcii și-al iubirii!
Din ocean crescu un nufăr devenind ”Opera House”,
Salbă ce fu dăruită veșnicei Naturi adaos!

Peste ape un paianjen trase ”Sydney Harbour Bridge”,
Zburătorul cangur urcă ”Center Point” ce chiar atinge,
Fruntea norilor fantastic agățați în Univers,
Sydney-ul își bate ritmul pe-al vieții veșnic vers!
Vers sculptat în piatra dură de a minții ascuțime,
De a mâinilor lucrare cu măiastră istețime;
Sydney-ul scăldat în soare și-n al apei cer albastru,
Scânteiază ca o perlă între sfere de-alabastru!

E-o metropolă ce-n lume negreșit pereche n-are,
E-o corabie a lumii, unde Dumnezeu cel mare,
Așeză toată iubirea în grădina Sa sfințită,
De aceea se cuvine a fi bine îngrijiă,
ȘI IUBITĂ!

PERLELE SUNT SCUMPE

Perlele sunt scumpe,
Pentru că în ele se topesc
Ființe, vieți ce-n taină-și împietresc,
Durerile iubirilor ce cresc!

Perlele sunt scumpe,
Pentru că-n ele idealuri,
Stratificate de-ale naturii haruri,
Stau prinse-n lacrimi de mărgeanuri!

Perlele sunt scumpe,
Chiar de-s din dulci cuvinte,
Când vor să-ți lumineze cărarea dinainte,
Zidind înțelepciune și o frumoasă minte!

Ioan Miclău-Gepianul
2016

FRUNZA TOAMNEI

foşnetul frunzelor toamnei: cărţi citite de Crist
pădurea foşnetelor toamnei: Biblioteca Lui Dumnezeu
vestejire de frunze: un nou Foc de Artist
…mărturisitor asiduu al acestor taine: fratele
mai mic al Lui Crist: eu…

resemnată frunză-stea – îţi iei zborul
galaxii de-o vară-ai scris – plinind dorul…
mii păduri ai aprins – torţe spre fire:
munţi cărunţi – închinaţi de-atâta iubire!

zăboveşti – lin visând sfânt lumina
e-n amurg – dar nu uiţi viu altarul
ai ars tot: fila ta-i Rădăcina
ce-o foşneşti întru Cartea şi harul…

i-auziţi – în păduri – Dumnezeu cum citeşte
ce-au scris frunzele Lui – timp de-o vară:
file mii – sorţi-făclii – răsfoieşte

şi ce mândru-I: doar n-au scris…într-o doară!
…frunză tu – cât de demnă-n căderea-plutirea
ce-I încheagă Lui Crist – minunată – citirea!
***

TOAMNA VIEŢII

privesc în gol – şi golu-i singur plin:
căci năvălesc într-însul vechi icoane
mustrări şi amintiri – chip de suspin
şi-atâtea remuşcări – acuma vane…

trăiesc în vălătucul de imagini
şi muşc din pâinea unor vremi trecute
dar totu-i doar s-umbresc aceste pagini
ce pasc „cândva”-u-n ieslea zilelor pierdute…

degeaba tot frămânţi – în gol – văzduhuri:
nu se întorc la maluri triste duhuri
…ocean necumpătării e-ntre min’ şi ele

atâtea hoinăreli şi vise grele…
…nu mai veniţi – strigoi – la casa asta:
pe rând – pierdu pereţi şi uşi – fereastra…
***

SENZAŢII DE CASĂ

coboară – urcă sau
plouă ?
paşi de
minuni – strune şi
struni – letargii
nevralgii – nebuni – şi
străbuni

melodia nu-i nouă:
pe sub pereţii mei
goi – trec zilnic
strigoi – cu pas
marţial – doi câte
doi

marţial – marţial
dar ce te faci cu
lacrimile din
stal? – se strâng fără
sfială – avară
agoniseală – cerească
dârvală

să ne rugăm pentru cei
răi – ca şi pentru cei
buni: trec ciori printre
pruni – desţelenind mireasma unor
tot mai simandicoase
nesuferinde
lumi
***

DEMONSTRATIV – TOT BATE VÂNT-VESTIREA

demonstrativ – tot bate vânt-vestirea
de parcă nu am şti şi singuri să plecăm:
el – vântul – simulează-afar’ poftirea
din casa noastră-n care deranjăm

şi bate – bate vântul de dispreţ:
atâtea veri omise şi ratate…
duhoarea sfântă-a porcului mistreţ –
stindard alunecării: prost – în frate

din lumea pălmuitului pe faţă
spre lumea lirică a umilirii
spre o metaforă-a scuipării de paiaţă

fără discriminări ori jene-ale răstirii
…plecăm – plecăm – mai strângeţi vânturi – ploi
fiţi economi: căci după noi – urmăm…tot noi!
***

Adrian Botez

SEARA PE CRIȘ

florile-crisurilor-copy

Amorțit suna în turlă clopotul cel de aramă,
Iar pe fruntea-i luminoasă ziua-ntinde a ei maramă,
Neguri cenușii s-ardica legând văile de cer,
Luna-i o suveică-n nouri, țesand raze in eter;
Vapori alburii ca perle se-mpreun ridicând arc,
Boltuind din nori de-arginturi o cunună asclipitoare,
Pe sub care curge Crișul, al Bihorului monarc!

De pe măguri înserarea tainic hainele-și adună,
Le închee-n bumbi de stele, le coase-n raze de lună,
A ei sânuri ard duioase strânse de aprinsul soare,
Căci de veacuri nu-ncetase cu-a lui foc să se măsoare!
Numai Crișul o mangaie, numai el o racorește,
Când cu valul său de ceață înrouat și-nmiresmat,
O cuprinde peste umeri cu răcori o învelește.

Vin atunci fluturi cu aripi de argint și aur alb,
Cobor stelele pe raze, dulci icoane de se scald,
Vin în umbre-nfășurate pe sub sălcii dragi fecioare,
De cobor și bat in valuri cu-a lor rumene picioare,
Vin voinici de sânge dacic, aducând doina pe buze,
Se scufund sub valul molcom, numai ochii țin afară,
Ori fac tumbe ca delfinii, zânele să le amuze.

E moment solemn când ninge pulberii de raze-n roi,
Iar din sfere ancestrale vin noptaticele ploi,
Ce pe Criș se schimbă-n bură și în strat de nestemate,
Când în turlă miezul nopții limba clopotului bate.
Atunci îngerii din ceruri se adun de stau pe maluri,
Să admire cum pe unde valurile ridic spume,
Cum se rostogol ca focul și ca albele cristaluri.

Dintr-o salcie pletoasă zâna Dochia apare,
Părul ei in cozi pe spate reflecta în luna mare,
Auriu fuior de raze vălurind în valuri repezi;
Cygnus de îndată cheamă a lui cârd albiu de lebezi,
Ca să tragă iar pe unde cu-a lor aripi, mâni de pene,
Acea barcă ușurie, acea mistică gândire,
Unde Dochia adună farmecele ardelene.

Și se-nșir, ca stele-n ceruri, umbre albe și duioase,
Peste-al apei curgătoare piept de unde răcoroase!
Doar din când în când trec umbra vre-unei suspendate punte;
Zâna iar visa-n plăcere acel loc umplut cu nuferi
Si cu lotuși lacrimi albe, roze, cum mai le e felul,
De ridic în aer miros, ce te-oprește să mai suferi!

Băi din vremuri pleistocene și din vechiul Terțiar,
Cu-ape calde ce ies molcom gâlgâie spre Peța iar!
Se-nspaimântă însa Zâna, când spre craterul Betfiei
A ei ochi căprii i-ardică…, e acolo noaptea firei…,
Astfel iute-ndeamnă valul, ocolind printre păduri,
Ce-s bătrâne ca și vremea cea de-a pururi curgătoare,
Printre stânci acoperite cu mantale lungi de muri.

Iese la câmpie numai o secundă să respire,
Și iar maluri ridicate cu stânci negre-l strâng subțire!
Sus in cer se-mpreun ramuri, dedesubt plutesc răcori,
Aici paserile-au raiul, aici cresc străvezii flori!
Aici Dochia oprește a ei barcă de petale,
Lebedelor dând degrabă chipul lor cel de fecioare,
De-și acoper boiul fraged cu-al pânzeturilor poale!

Cerbii scapăr din copite, iar al coarnelor lor ramuri,
Ridicând umbre înalte joacă peste verzi tufaruri,
Undeva prin huci si ruguri ca un dor tăinuitor,
Sta perechea să asculte răgetul de căprior…
Și cum luna-și trage-argintul prin boltirile de fagi,
O cetate părea valea, cu icoane pe tot locul,
Unde vin de se închină inimile celor dragi!

Doar aci crescu Românul, alta lume el nu știe,
Și de-ar fi, la ce să-și piardă liniștea prin pribegie;
Nicăieri n-a dat Divinul lirei melodii mai sfinte,
Cum se-aud in codrii noștrii, le-am dori și în morminte!
Cântul holdelor câmpiei e ca marea cea întinsă,
De doinesc când ritmic mișcă valurile lor de spice,
Un covor țesut cu mâna, cât e zarea necuprinsă.

Iar văratica-nnoptare-i cum spun basmele mai vechi,
Când din ceruri ursitoare coborau perechi, perechi,
De se-nghesuiau la geamuri, la născuți s-aducă sorți,
Invelite-n giulgiul nopții pluteau line peste porți;
Trupul le era lumină, numai vorba omenească,
L-ai lor droști trăgeau zefirii cei cu coamele vâlvoi,
Dar opreau numai pe unde erau îngeri să se nască!

Doar in zori se-nturnau iute pe cărările de soare,
Unde viața-și are moara sufletelor dădătoare;
Tot de-aici atârnă soarta astei lumi atât de mare,
Ce se-ncrede și se-nnalță mai presus de-albastra zare;
Basmul spune mai departe, căci de raze găunos,
De-ar fi soarele sa-ndure vreo schimbare nedorită,
Toate-averile adunate ar fi fără vr-un folos!

Sus in cumpăna de noapte luna-i piatra de argint,
Sfărmând pulberi ancestrale, boiul Crișului cuprind,
Cu lumini răsfrânte-n ape, ca-n oglinde fermecate,
Iar in turla Catedralei limba clopotului bate
Viu, și-i semn că scena amintirilor se-așterne
Spre odihna meritată: oameni, flori, zane, poeti,
Inveliți în raze calde, luncile le-aștern de perne!

Dorm si păsările-n pace, legănate-n crengi frunzoase,
Dar ușor, căci cum crap zorii, ele reâncep voioase,
Purpuriuri și concerte de aceeași repetare,
Deși parcă mereu alte, au de-apururi desfătare!
Omul le ascultă lacom, parcă-s din etern ieșite,
Melodii în limbi ascunse, ce doar Domnul le cunoaște,
Și par cântece de leagan, din vechi vremuri auzite!

Doar munteanul numai, încă, învelit in noaptea sură,
Calcă treptele de piatră iar izvoarele murmură,
De-a lui inimă-mbunează, cu plăcere urcă-n munte,
Unde peste-o vale verde ridicată e o punte,
Ce se termină in pragul celui vechi castel de veacuri,
Și de veacuri deasemeni a lui umbră și-o răsfrânge,
Jos la rădăcina stâncei, unde Dochia stă pe lacuri!

Insule cețoase, grele, încărcate de parfumuri,
Curg prin noaptea liniștită ca și niște dese fumuri,
Tot mai jos le-apasă cerul, le strivesc de muchi de dealuri,
Le înghesuie-n dumbrave și-n desișul gros de ramuri,
Orice colț al zarii large, unde firea-i in visare,
Căci o Lege e de-apururi și-n a cărei paragrafe,
Dăltuită e cu secoli marea grije ce ne-o are!

Tolbă de averi e-Naltul, stoc de lumi îngrămădite,
Ce se mișc etern închise, de meteori prăfuite,
Dorm sub pulberea luminii și a nopții cea eterne,
Numai timpul cu-ngrozire câte-un tremor mai așterne,
Ori crăpând în mii de așchii câte-o stea o vezi cum pică,
Amintind de acel înger, ce pe Domnul supărase,
Pentru-acea deșertăciune de-a fi mare-n lumea mică!

Numai Crișul e același leagăn dulcelor plăceri,
Unde-s veșnic ghioceii, veșnic dalbe primăveri!
Sufletul născut acolo nu e chip să se desprindă,
Ci mai mult se lasă-n voia dorurilor să-l cuprindă,
Cu cât timpul zboară iute spre-a imensului hotare,
Cu-atâtt inima se leagă ca pământu-n rădăcină,
Ca și valul prins de raza strălucirii de la Soare!

Ioan Miclău-Gepianul
2016

ANUNȚ EDITORIAL

Mitologii-coperta

ANUNȚ EDITORIAL
Ioan Miclău-Gepianul
În luna Iulie,2016, a ieșit de la tipar noua mea carte,
”Mitologiile – surse de studii istorice”.
Cu această ocazie mulțumesc Editurii ”Cuget Românesc-Bârda”,
eminentului editor și om al culturii române Preot prof.dr.Al.Stănciulescu Bârda,
la fel Tipografiei ”SITECH”- Craiova pentru excelenta calitate de tipărire a
cărții! Mulțumesc dlui.Ben Todica din Melbourne pentru acea pertinentă și inspirată
prezentare scrisă pentru cartea mea! Mulțumesc tuturor celor care primind cartea,
mi-au trimis acele frumoase cuvinte de apreciere! Cuvintele domniilor lor, recunosc,
au darul a mă îndatora și mai mult studiului și muncii literare! Cititorii români-australieni
pot găsi cartea la biblioteca familiei mele, la13 McGovern Street, Cringila, N.S.W. ori
trimițându-mi un plic poștal cu adresa dumnealor, pentru a primi cartea gratuit!
Această dăruire este un gest de respect cititorilor români-australieni, fiindcă probabil
aceasta va fi și ultima carte a mea! Bătrânețile vin să ne împace cu viața!
Mulțumesc cu mult respect tuturor celor care mi-au trimis
apreciri pentru această carte:

”Dragă Ionică, sunt foarte bucuros că și în anul acesta ai scos la lumină cartea Mitologiile
pe care am primit-o cu drag de la părintele Alexandru Stănciulescu-Bârda. Am reușit să o
răsfoiesc, gândindu-mă în liniștea nopții cum ai reușit tu fiu al satului Gepiu să fii atât de
dotat și înzestrat. Cred că toate darurile acestea de a scrie proză, poezie, teatru, romane și în
special readucerea trecutului istoric tradițional, popular și ortodox al plaiurilor bihorene și cu precădere cele legate de Pădurea de la Bitanga și nu numai.
Pentru toate acestea și încă multe altele te felicit rugând pe Bunul Dumnezeu să îți hărăzească zile și ani senini cu sănătate, fericire pentru noi împliniri.
Cu drag Preot Gheorghe Nemeș, Biserica Albastră Oradea, cetățean de onoare al comunei Gepiu. Addedum: te felicită preoteasa Paula, fiicele Carmen,Laura și Amalia, împreună cu soții și copii lor”.

”Frate Ionică,
Tu ești COLOSAL! Ai realizat foarte multe lucruri frumoase pentru comunitatea română
din diasporă, un simbol de mândrie pentru românii de acasă.
Cu prețuire și doriri de bine,
Benoni din Ciudanovița”.

”Mulțumiri și FELICITĂRI”
…Vă mulțumesc, cu sufletul pe palme, pentru volumul ”MITOLOGIILOR”, trimis prin
Preasfinția Sa, Preot STĂNCIULESCU BÂRDA!
FELICITĂRI! Nu ”calde” ci, de-adreptul FIERBINȚI
Adrian Botez

Dear author Ioan Miclau
”…A lot of thanks for your book about mithologies which I received!
It give me the opportunity to read a book în romanian language!
T.F.Walsh

”Prin bunăvoința părintelui Al.Stănciulescu-Bârda am primit volumul MITOLOGIILE.
Felicitări și la mai multe.Sănătate familiei.
Prețuirea lui
IONEL IACOB-BENCEI

”D-na Florica
D-nule Ioan Miclău,
Îmi exprim încântarea că succesorii d-voastră ”copii Gepiului”, vi-au trezit
amintiri prețioase. Înțelegem totodată că satul natal și consătenii sunt speciali
în inimile d-voastră.
Vă doresc un an 2016 cu sănătate și împliniri personale și de ce nu… să ne revedem
sănătoși!
Cu drag a d-voastră consăteană,
Voichița Cristea

”Stimate domnule Ioan Miclău,
Azi m-au anunțat colegele de la fostul loc de muncă(de trei ani m-am pensionat) că
am primit o carte de la domnia voastră(săptămâna viitoare trec să o iau).
Vă mulțumesc și vă felicit!
Multă sănătate și putere vă doresc!
Rodica Lăzărescu

”O zi bună să dea Dumnezeu,
Țin să vă anunț că am primit cartea din partea d-lui Ioan Miclău, pentru care vă
Mulțumesc foarte mult!
Cu deosebit respect, Elena Pintea

”Dragă Ionică,
Am primit cartea ta recentă, ”Mitologiile-surse de studii istorice”.
Te felicit și îți multumesc din suflet! Multă sănătate întregii familii!
Cu drag !
Negrău Petru

”Ionică,
Mulțumim pentru cartea aceasta de Mitologii, bucuroși să avem
aici in Australia o carte frumoasă românească!
Antoneta și Ion Vâlcean

”Nene Ionică,
Vă mulțumesc pentru cartea dăruită! Am să o duc și copiilor mei din Sibiu!
Mariana și Lucian Bozan

”Bună seara!
Bunicul meu Bocșe Gheorghe este in neființă de 20 de ani. Eu sunt nepotul
lui, Raul Adrian Bocșe. Am primit cu mare bucurie de fiecare dată cărțile
scrise de domnul Ioan Miclău, astfel le voi dedica în memoria a ceea ce a fost olarul Ghe.
Bocșe. Eu păstrez această tradiție cu mândrie și fac acele forme și siluete de lut pe care
și el le făcea odată.
Vă mulțumesc!
Cu respect, Raul Bocșe.