IOAN MICLĂU-GEPIANU: Versuri de primăvară-

                    – sau printre stele-

Eu nu duc grija măririlor lumești

Eu nu duc grija măririlor lumești,
Nu, e deajuns să știi că o iubești,
Că lumea e icoana preasfântă-n Dumnezeu,
Și mi-e deajuns să știu că-n ea trăiesc și eu!

Deșartele mândrii nu m-au împins spre râpă;
Munceam, muncesc și azi căci munca nu e
o misie urâtă.
Ci-i legea din origini cum cu sudoarea de pe frunte
Numai, vei prinde stare bună, vei merge înainte!

Și mi-a mai pus Divinul acea sfântă oglindă
În ființă, ce poate dinafara s-o cuprindă
Și care îmi arată doar faptele din jur,
Căci faptele arată a omului cusur;

Și-atunci înțeleg sigur că e clipa
Când protectoru-mi vultur cu aripa
Mă ia deoparte: ”încearcă să privești-
Dar nu uita porunca: de-apururi să iubești!”

În dimineața roză…

În dimineața roză…, când ciocârlia urcă
Pe treptele luminii vestind o nouă zi,
Eu mă cufund în valul albastrului zenit
Să-ncerc ai prinde cântul și versul fericit.
Căci melodia ei e armonie, izvor originar
Ce curge dintr-o mare a cerului stelar.
Iar barca fermecată ce-o port mereu cu mine,
Zidită e din piatră să poată a mă ține
Să navighez pe ape, pe-albastrele lumine.

Toți își cânt copilăria

Toți își cânt copilăria și e lucru de-nțeles,
Când tot vin cu bătrânețea slăbiciunile mai des;
Cât de dulci și fericite erau zilele-nainte,
Timpul ne era nimica, toți râdeam ca fără minte,
Fără a vedea urzeala timpului ce ca arcanul
Și cu dulce-nșelăciune, ne-ncetat și cât e anul,
Ne aleargă după fluturi, după apele din soare,
Negândind la cerul nopții și-a lui stele căzătoare.

Luntrașul

Eu sunt luntrașul bărcii mele,
Eu mi-o conduc prin val și vreme,
Purtând sub frunte stoluri de catrene,
Când în urechi îmi cântă duioase turturele.

Mai dau ades de-al malului perete,
Dar nu mă enervez, nici nu sunt supărat,
(Căci nimenea în lume nu-i fără de păcat)
Nici când îmi vine să-mi cânte vr-un erete.

Din nou îmi îndrept cârma către larg,
Rugându-mi al meu înger-păzitor
Să nu mă depărteze de-al păcii lui izvor,
Să-mi pot încheea calea prin cinste și prin drag.

Rechini de mare sunt destui,
Dar se retrag când le livrez catrene,
Ce port în ele epitete și teatricale scene,
Căci bâta nu-i ca vorba ce le-o spui.

Eu sunt luntrașul bărcii mele,
Primesc și călători ce vor să treacă
Fericiți că valul nu-i îneacă:
De-apururi cuvântul bun te scapă de belele.

Gromovnicul meu

Cum intră soarele-n zodia lui,
De-ndată-n cărare piciorul să pui,
Noroc și și belșug el varsă-ne-n sorți –
Dar nu uita totuși, cinstit să te porți!

Căci fără de cinste nimic nu te-ardică,
Căci starea durerii e-a sorții ursită,
Și dorul din tine îl are și altul –
Așa ne zidise pe toți Prea Înaltul.

De ești credincios și duhovnic,
Ascultă și vechiu Gromovnic;
Când steaua Tigir înainte-ți răsare,
Stai molcom la vatră, să n-ai supărare.

Căci sigur și vita din grajd o vei pierde,
Și nici în târguri mari nu te duce,
Mai bine-n grădină sădește-un pom verde,
Acesta și floare și fruct îți aduce.

De-ndată ce-atins-ai străfundul un pic,
Te-ntoarce în tine și-ți zi: tot nu știu nimic
Și iar călător te avântă spre mândre gândiri,
Cercând să zidești a ta minte în bune simțiri!

Printre stele

Model în chip și-asemănare
Cu Dumnezeu ce-i dete duh,
E omul astăzi printre stele,
Se plimbă prin văzduh!

Evoluând pe trepte milenare
De-ntre ființe-i prim stegar,
El e îndreptățit să fie
Un călător stelar!

Dar de e rupt și rătăcit,
De la vre-o stea prin galaxii,
E omul drept prin truda sa,
Să cerce împietrite mărturii!

Iar de-i de-al climei catastrofe,
Zvârlit pe treptele pustiei,
Degenerând la al maimuței spițe,
El dovedi că-i cheie în legile tăriei!

I.M.Gepianu

Ioan Miclău-Gepianu:  Lucian Blaga (1895-1995):  Focuri de Primăvară (Versuri)

Motto:
”…Poezia exprimă cel mai curat și mai înalt tot ceea ce are omul
luminat în el. O strofă de poezie face mai mult, adesea, decât un tratat
de filosofie. Așa cum Îngerii se exprima sau mai bine spus, limba lor
e muzica, tot astfel pentru oameni limba lor adevărată este poezia.
Mai devreme sau mai târziu Lumea se va întoarce la poezie, la
izvoarele ei(…).
Arhiepiscopul Iustinian Chira

Focuri de Primăvară

Îngânând prin văi tăria
sună ramul, sună glia.
Focuri ard, albastre ruguri.
Pomii simt dureri de muguri.

Prinși de duhul înverzirii
prin grădini ne-nsuflețim.
Pe măsura-naltă-a-firii
gândul ni-l dezmărginim.

Ce-am uitat, aprindem iară.
Sub veșminte ne ghicim.
Căutăm în primăvară
un tărâm ce-l bănuim.

Căutăm pământul, unde
mitic să ne-alcătuim,
ochi ca oameni să deschidem,
dar ca pomii să-nflorim.

Primăvară

A cunoaște. A iubi.
Înc-o dată, iar și iară,
a cunoaște-nseamnă iarnă,
a iubi e primăvară.

A iubi – aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n mine.

A cunoaște. A iubi.
Care-i drumul, ce te-ndeamnă?
A cunoaște – ce înseamnă?
A iubi – de ce ție teamă
printre flori și-n mare iarbă?

Printre flori și-n mare iarbă,
patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit,
cu rumoare și ardoare
de albine rencarnate.

Înc-o dată, iar și iară,
a iubi e peimăvară.

Stihuitorul

Chiar și atunci când scriu stihuri originale
nu fac decât să tălmăcesc.
Așa găsesc că e cu cale.
Numai astfel stihul are un temei
Să se-mplinească și să fie floare.
Traduc întotdeauna. Traduc
în limba românească
un cântec pe care inima mea
mi-l spune, îngânat suav, în limba ei.

La 9 mai, 2021 se împlinesc, 126 de ani de la nașterea
lui Lucian Blaga(1895) A decedat la 1995, la vărsta de 100 ani.

De la arhiva bibliotecii ”Mihai Eminescu”-
Ioan Miclău-Gepianu

Glume cu urzici

Motto:

”…E frumos să fii bun – dar trebuie să fii bun și la ceva”.

                                                        Tudor Mușatescu

-Lumea-i lume, – și cu rai, dar și cu vai!

-Omu-i pom cu rădăcinile-n sus!

-Cum trăiește nu te doare, dar îl plângi după ce moare!

-Câinele prin ochi vorbește stăpânului ce-l lovește!

-Iubirea-i un dar suprem, nu e sfoara unui ghem, să o legi
și s-o dezlegi!

-Acolo unde nu există suflet, sentiment și lacrimă,
nu există artă!

-Apa și sângele deopotrivă susțin viața, în sânge stă
sufletul, în apă trupul.

Artele sunt o expresie fidelă a culturii și civilizației
omenești!

-Avem noi, românii, multe proverbe populare, iar unul
foarte vechi spune: ”Este mai ușor a strica decât a construi!

-Blond sau negru e pământul pe care-l călcăm, dar sufletul
omenesc este unul și acelaș duh dumnezeesc. Nu are culoare!

-Când cineva te vorbește de rău, e bine să-ți revezi faptele.

-Ce ai pierdut să fii bun? Ai grijă însă ca bunătatea ta să nu fie
o lingușire!

-Cu cine vorbește frumos, dar are fapte urâte, nu-ți pierde vremea!

-Cum trag muștele la miere, așa impostorii la statul pe scaunele
aurite!

-Educatorul bun, nu primește mita înșelătorului!

-Fără o carte în bibliotecă e o cădere de mii de ani în urmă, o
înfrățire cu vântul cel rătăcitor!

-”Fără rău e și mai rău”, zice proverbul, dar fără rău ar fi mai bine!

Ioan Miclău-Gepianu

31 August – Ziua Limbii Române!

Trăiască Limba Românească!
Trăiască România!
Cartea Românească să ne fie lumina spre viitor!

Biblioteca ”Mihai Eminescu”- Australia:

” O oază, asemenea unui izvor sfânt și românesc, avem această
Carte românească aici în istorica Țară Australă, Carte adunată
prin dăruirile acelor oameni de seamă ai culturii, artei și poeziei
românești, prin a căror bunăvoință avem azi mândria a
sărbători Ziua Limbi Române!

Românie dulce floare
România dulce floare
Într-al lumii de-azi popoare,
Să fii mândră, să fii tare,
Să-ți crești Neamul cu folos,
În iubirea cea mai mare
Cea din legea lui Hristos.
Tu ai munți, câmpii și ape,
Fă-ȚI un reazim prin credința
Și-n frăția Neamurilor,
Dobândita-i biruința,
Întru veacul veacurilor!
Românie dulce floare
Să fii mândră, să fii tare!

Ioan Miclău-Gepianu
31 August,2021
Australia

LIGYA DIACONESCU

JERTFĂ DUSĂ LA SUPREM DE CĂTRE UN EROU AL ZILELOR NOASTRE,
POEM ÎNCHINAT DOAMNEI LIMBII ROMÂNE, LIGYA DIACONESCU
de Melania Rusu Caragioiu

Zilele noastre se scurg în așteptare,
Așteptâm semnul magic din ceruri precum păsărelele însetate, o picătură din lacrima ploii.
Așteptăm minunea care ne este hărăzită și în căutarea căreia a plect Ligya.
Așteptăm nu o placă de bronz, ci suflul Ligyei, cald și benefic.
Adierea hlamidei ei indiene, Reiki, ne înălța în visele plutinde ale bucuriei și desăvârșirii.
Visam mereu la împlinirea unui vis care este al nostru deapururi,
Visul acela pe jumătate cucerit prin râvna Ligyei.
Visul de a nu fi uitat și doar pus în raftul istoriei, a limbii noastre dragi, ,,LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ”.

Și atunci Zâna bună din povestea noastră a plecat… la desăvârșirea acelui vis…
Nu singură ci împreună cu puiul ei, pe nume Andrada.
A plecat să cucerească visul ei și al nostru.
A plecat însoțită de bagheta magică a dragostei de neam.
Și întocmai ca o pasăre măiastră, într-un zbor mereu rotit, a bătut la ușa suletelor noastre.
Noi? Cum să nu deschidem ușa spre a primi nu numai sfințirea oferită,
ci și un strop din nemurirea numelor înainte mergătorilor?
Înaitași care ne-au înscris pe un răboj al graiului, de neuitat!
Eram grupați toți colaboratorii într-un fel de aură care plutea aproape în glia iubită,
Dar plana sus, sus, până departe în zările albastre sle lumii iubitoare de pace și adevăr.
Norii, piscurilre, vărfurile brazilor purtând în vârf o cruce parcă sculptată de străbunul român, adiau în această aură, într-un tușeu molcom.
Era tușeul cantabil și blând care întovărășea graiul nostru dăltuit în milenii.

Atunci Ligya a făcut un plan, trimițând graiul încântător peste lume, sau frământăndu-l în ,,vers” pitoresc aci, la noi.
L-a plămădit singură, apoi împreună cu noi, în creuzetul de credintă de românism secular al Vâlcii,
L-a dus să fie sfințit de apele euxine,
L-a dus spre conștientizare pe urmele moților călători, în căutare. nu de milostivire ci de cerere a dreptei staturi, umană de român, în glia sa.

Ligya era adânc meditativă,
Scria, gândea, îndrepta, plănuia și… izbutea…
Toate în jurul ei cântau, pe aceeași melodie, fără note răzlețite,
Aura reușitei plutea în zări!

Și a venit o vreme, a unei molime ucigașe.
O mare hulă mondială care năucea totul.
Hula duce în pământ străbun, prea repede, locuitori de ai lui.
Molima chema fără alegere, mari și mici, slabi și puternici,
Dar Ligya în marea sa credință de Dumnezeu și de limbă, ocolea primejdia cu iscusință;
Incul Limbii Române nu îi dădea răgaz și o îndemna la contionuă slăvire.
Credincioasă, din tată în fiu, precum toți care suntem fiii acestui pământ, pornea la drum,
Încrederea nu o părăsea fiindcă cerul și fiindcă un bătrân călugăr din Athos îi erau sfetnici.
Atunci pleca la pas spre mănăstirile-izvor de cucernicie și de rugăciuni pentru izbânda și prin slova scrisă a Limbii Române.
Lua cu sine daruri sufletești, alte anumite daruri de prinos, lumânărele de jertfă, ulcele pictate spre a fi umplute cu tămâie , mai presus…
Lua un buchet din gândurile trimise din sufletele noastre,
Le binecuvânta în credința mănăstirior,
Apoi Lygia se întorcea în pasul ei ușor spre cuibul laborios al casei.
Deșerta gândurile inspirate în mii de slove scrise… și minune:
Din toate, iar se plămădea o carte maiestuoasă, de uimea lumea,

Ce cuptindea catea?
Cuprindea jurămintele sufletelor noastre, a autorilor de pagini,
Câte pagini, atâtea jurăminte și imnuri de slăvire a Limbii Române.
Și așa Ligya își petrecea viața, dând glas aurit trăsăturii de penel, sau culoare, gândului ei frumos.
Așteptam cu nesaț încă o carte și citeam în grariul vorbirii efluviile sufletești ale ficăruia,
Ligya era cea care ,,cernea” prin sita numai de ea știută, mai întâi, nu spre șlefuire,
Fiindcă toate aveau un luciu din pornire de inimă și cuget, ci le cernea spre așezare, spre a lămuri și a încânta prin efect.
Când a început a vorbi prin noi și altor popoare în limba lor, din gândurile noastre. toți și toate se întreceau să îmbrace marea bogăție a graiului nostru în haina de limbă, mai strămtă a străinului.
Dacă haina aceea era mai strămtă, în schimb sufletul străinului era larg deschis spre a primi mesajul nostru trinmis din inimă.
Multa zbatere culminând cu trimiterea mesajelor noastre la capăt de lume, în Australia, la marele român Ben Todică,
Un Ben Todică, corifeu cu suflet de aur îmbogățit în uraniu românesc din Cuiudanovița, devenit un corolar al cuceririi lumii Diasporei în reînoirea dragostei de Limba Română.
Entuziasmul general a ceeat o stare emotivă atât de puternică, încât precum în legenda cu ..Ana lui Maniole”, trebuia să fie jertfită o ființă omenească, și ființa cea mai pură care se găsea , a fost Ligya!

Iubită Ligya, îți mulțșumim pentru jertfa ta,
Vei rămâne eroul plaiului nostru și al Diasporei.
A doua ființă plecată în zbaterea pentru propășirea Limbii Române, în zilele noastre, urmând după un alt erou, Corneliu Leu, plecat tot din mijlocul grupului nostru.
Vom veni și noi la vremea noastră, spre tine, spre a-ți povesti despre continuarea slăvitei opere tale, în propovăduirea ;;LIMBII NOASTRE cea Română.
Te slăvim, Suflet drag”

Semnează,
Ing,. Melania Rusu Caragioiu,
Redactor șef ,,STARPRESS”- Canada,
Vicepreședintă ASRAN,
Vicepreședintă Cenaclul ,, Păstorel Teodoreanu”- Montreal,
Membru fondato cenaclul ,, Anneau poetique”-, Montreal,
( Și din harul lui lui Dumnezeu, scriitor, poet, publicist, autor, bibliotecar, redactor și actor de film-Canada)

IOAN MICLĂU-GEPIANU: HRANĂ PENTRU SUFLET din VIEȚILE SFINȚILOR

Motto:
”…După cum în cea mai mică particulă din Trupul și Sângele
lui Hristos se află Hristos întreg, asemenea în fiecare gând
și cuvânt bun stă Hristos intreg”. (Sfântul Ioan din Kronstadt)
Trimitere de la Pr.Al. Stănciulescu-Bârda

Hrană pentru suflet
Sfântul Ioan Gură de Aur

-Să ne astupăm urechile la cuvinte zadarnice, căci asemenea
cuvinte sunt un mare rău și de la ele vin toate relele. Dacă ne
deprindem cugetele a fi băgători de seamă la cuvintele lui
Dumnezeu, dacă nu vom da atenție la cuvinte urâte, rele, scârboase,
ele nu vor pătrunde în sufletele noastre. Cuvântul este calea ce duce
la fapte, dovadă că tot noi mai întâi auzim, apoi grăim și apoi facem.
Mulți oameni înțelepți, de multe ori după cuvinte urâte, au ajuns
și la fapte urâte. Sufletul nostru, de la natura sa, nu este nici bun, nici
rău, ci devine bun sau rău din intenție, mai bine zis din propria noastră
voință.
Viețile Sfinților – Vol.I. Ediție îngrijită, prefață și note de
Pr.Al.Stănciulescu-Bârda, Ed.Parohiei Malovăț, 2010.

*
Sfântul Ioan Gură de Aur despre vrăjmași
”Cu cât te rogi mai din suflet pentru cei ce te clevetesc pe tine,
cu atât mai mult adeverești pe Dumnezeu și face EL însuși izbânda
pentru tine: ”că a mea este izbânda. Eu voi răsplăti! Zice Domnul.
Și iarăși a zis Domnul: ”Iubiți pe vrăjmașii voștrii și faceți bine celor
ce vă urăsc pe voi. Rugați-vă pentru cei ce vă fac vouă supărare,
pentru cei ce vă izgonesc pe voi!” Și pentru care pricină a poruncit EL
aceasta? Pentru că, adică, să te izbăvească pe tine de necaz, și de mânie
și de pomenirea de rău și ca să te învrednicească pe tine de dragostea
Lui cea desăvârșită. Că voiește ca să mântuiască pe toți oamenii și la
cunoașterea adevărului să-i aducă. Și ca un Dumnezeu ce este din fire,
pe toți la fel îi iubește, dar pe cel cu fapte bune îl proslăvește, iar pe cel
rău, în veacul acesta, se silește spre cele bune a-l întoarce, ca pe unul
ce întru întuneric umblă cu nebunia sa. Pentru că cel desăvârșit, fiind
bun dăruitor, nu știe deosebirea, nici ce este al său, nici ce este al
străinului, nici al necredinciosului, ci pe toți asemenea miluiește.
Că, după cum zice Apostolul, ”nu este nici evreu, nici elin, ci toți
Una sunt în Hristos, Căruia este slava, împreună cu Tatăl și cu
Preasfântul Duh, Cel de viață dătător. Amin”.
(Ibiden)
*
”Când facem binele, noi îl cinstim pe Dumnezeu(…).
Odată cu decorarea casei lui Dumnezeu, nu uitați pe fratelele vostru
sărac. Capii Bisericii, principii înfideli, tiranii, tâlharii pot să să le
răpească, dar binele pe care îl faceți fratelui vostru flămând, călător,
în zdrențe, este păstrat într-un loc sigur(…).
Nu fiți îngrijorați, nu uitați binefacerile cu care ați fost încărcați(…).
Cel ce zămislește binele sau răul aproapelui, mai întâi el va gusta din
ceea ce dă(…)
(Ibiden)
*
”Oricine poate vorbi fără sfială, însă a face acest lucru la timp nimerit
cu cumpătare și chibzuință cuvenită e fapta unui suflet mare și vrednic
de admirație… Acela care vrea să înfrunte pe altul să se ferească din
răsputeri de îngâmfare și nechibzuință și să-și arate puterea lui în
cuvinte înțelepte”.
(Ibiden)
*
”Ne cunoaștem deplin pe noi înșine, când credem că suntem nimic…Omul
mâncat de trufie este, dintre toți, acela care nu se cunoaște mai mult pe
sine…Știm tot când ne cunoaștem pe noi înșine, nu știm nimic când nu ne
cunoaștem”.
(Ibiden)
*
Preacuviosul Ioan Cassian (439)
Sfântul Ioan Cassian s-a născut în Dobrogea, care pe atunci se numea
Sciția Mică, prin anul 360. Încă din fragedă tinerețe s-a făcut monah
într-o mânăstire din Betleem și, având deosebită istețime a minții și multă
osârdie spre înțelepciune pentru dumnezeieștile cărți, a străbătut, mai întâi,
toată elineasca filosofie și a cunoscut desăvârșit, pe cât se poate și tainele
dumnezeieștii credințe. Totodată și-a înfrumusețat și viața sa cu fecioria,
curăția, bunul obicei și toată fapta bună, agonisându-și astfel o minunată
filosofie a vieții.
Deci, auzind el de viața înaltă a pustnicilor, care trăiau în pustietățile
Egiptului, a avut o mare dorință să-i vadă și, primind îngăduința, a plecat
pe la anul 385, împreună cu un bun prieten al său, Gherasim și a vizitat
patria anahoreților, Egiptul. Acolo a intrat îndată într-o mânăstire din pustia
Schitiei și s-a dat pe sine la ascultare și la toată monahiceasca osteneală,
îndeletnicindu-se cu viața cea aspră a nevoințelor și a postirilor pustnicești.
Și, la dreapta socoteală venind, s-a depărtat la loc pustiu, la liniște; și a
petrecut așa, nu puțină vreme, deprinzându-se întru cunoașterea ispitelor și
luptându-se cu toate nevoile.
Voind apoi să tragă și mai mult folos de la sfinții părinți ai pustiei, a ieșit
din acea liniște și a străbătut, în două rânduri, împreună cu fratele Gherman,
locurile și oamenii cei mai de seamă din pustietățile Egiptului: Schitul, Tebaia,
Nitria, ș.a. Călătoriile lor țineau până aproape de șapte ani fiecare. Au putut
întreba și aduna astfel cuvinte, mărturisiri, descoperiri fără pereche, din viața
celor mai mari oameni înduhovniciți din vremea aceea, având tot timpul de
trebuință.
Prin anii 400, s-au dus amândoi la Constantinopol, unde au ascultat
cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur și unde Sfântul Cassian a fost sfințit ca
diacon de însuși dumnezeiescul patriarh și a fost folosit, o vreme, pentru
slujirea Bisericii din Constantinopol. Pe la 405, cei doi prieteni se aflau la
Roma, întru apărarea Sfântului Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului,
care, în 404 fusese surghiunit, a doua oară, la Comane, unde a și murit.
Pe la 415, îl găsim pe Sfântul Cassian preot, statornicit la Marsilia, unde a
întemeiat două mânăstiri, una pentru bărbați și alta pentru femei. Tot aici, la
cererea unor episcopi din Galia, Sfântul Cassian a scris două cărți. Cea dintâi
carte a lui Cassian, Așezămintele vieții de obste a călugărilor, privește mai
mult, viața cea dinafară a călugărilor și curățirea lor de patimi, iar a doua carte,
Convorbiri cu părinții pustiei, privește cu deosebire viața lăuntrică a
monahilor: gândul neîncetat la Dumnezeu și lupta oamenilor pentru
îndumnezeirea lor, scopul vieții creștinești.
Și așa, acest minunat bărbat, ani mulți viețuind și lăsând monahilor mult
folos cu scrisurile sale s-a dus la veșnicele locuri, punte făcându-se între
Răsăritul și Apusul creștinătății.
Dumnezeului nostru, slavă!

(Imaginea de pe coperta cărții reprezintă biserica
Sf.M. Mucenic Dimitrie” din Bârda, filială a Parohiei Malovăț)

Ioan Miclău-Gepianu
Biblioteca Românească ”MIHAI EMINESCU”-
AUSTRALIA

CÂNTECELE PRIETENIEI!

(Cel ce iubește pe aproapele, a împlinit Legea –Romani 13.8)

Photo by Daniel Canetti on Unsplash

CE MI-E MIE DRAG PE LUME
(Dedicată prietenului Ben Todica)

Ce mi-e mie drag pe lume,
Prieteni dragi cu vorbe bune,
O vâlcea cu lăcrimioare,
Răsăritul cel de Soare!

Să văd roua peste câmpuri,
Mieii alergând pe dâmburi,
S-aud mierla dumbrăveană
Cântând doina ei aleană!

Și mi-e drag s-aud cum bate,
Pe la cioturi scorburate
De goruni, o gheonoaie,
Repezită și vioaie!

Și mi-e drag să caut urme,
Ce-s lăsate-n zori de turme,
Turme albe de mioare,
Ca-n cer stele călătoare,

Când cu coama ca de zimbru,
Se ridică de prin cimbru
Vântul, ce ieșind în drum,
Poartă valuri de parfum!

La fântâna cea de piatră,
Coțofana și azi latră
Stând pe cumpăna cea veche,
Ca-n povești zmeul de veghe!

Când văd fumul de la stână,
Văd câmpia cea română,
Când aveam inima pruncă,
Și purtam căciulă țurcă!
*
STEAUA BUCOVINEI
(dedicată lui Adrian Botez)
Steaua Bucovinei răsare pentru îngeri,
Pentru cei ce încă din Ceruri ne privesc,
Pentru cei ce nenăscuți sunt încă,
Și pentru cei ce gângurind la pieptul mamei cresc!

Steaua Bucovinei dezvele spectru nou,
Lumină peste vârfure de brazi,
Străpunge epiderma cea șerpească,
În care lâncezește reptilianul din veacuri până azi!

Steaua Bucovinei se-nalță sus…pe Munte,
Răsare din eternul unde crescu Aminul*
Cu ochi de foc și o zeească frunte,
Privește, înțelege durerea și suspinul

Românului creștin. Doar pentru el se-nalță,
O lume să trezească din somnurile morții,
Arată calea, visul, și cerul cel deschis,
Unde c-o Mână Sfântă se scrie drama sorții!

Ea, Steaua, mă cuprinde și parcă mă răpește;
E steaua Bucovinei ce tot mai mare crește,
Sub raza ei sublimă Românul Neam unește,
Cu pana razei scrie, cum din veșnicii
Hristosul ne iubește!
*
AM GĂSIT O FLOARE RARĂ
(Doamnei Melania Rusu Caragioiu)

Am găsit o floare rară,
Și am pus-o la fereastră,
Fie iarnă, fie vară,
Nu-i chip să se ofilească!

Am găsit-o sus pe munte,
Și-am adus-o prin câmpie,
Unde peste râu o punte,
Las miorile să vie!

Și-am luat floarea cu mine –
Tot la farmece mă-mbie,
Cu miros de rozmarine,
Dintr-o țară mult prea dragă,
Dulcea Românie!
*
SIMBOL TRIDIMENSIONAL
Covorul câmpiei cu flori,
Frumoasele râuri ce scântee-n soare,
Și brazii din muntele-nalt până-n nori,
Sunt simbolul Sfintei Fecioare!
Simbolul veșnicei vieți!
Păcatul ce duce spre moarte,
E tocmai distrugerea codrului verde,
Dând undelor limpezi otrăvuri să poarte,
Iar cerului nori negri cât ochiul nu vede
Lumina senină și-a soarelui raze!
Eterna grădină din Eden,
A dat-o Divinul imaginii Sale,
Omului, căruia iubire îi cere. Și să credem,
Căci pustiirea grădinii florale,
E calea pe care ne pierdem!

Ioan Miclău-Gepianul
2018

Interviu cu Poetul Ioan Miclău al Gepiului

Prima parte

1.Ești mulțumit de cum ai ajuns și te-ai așezat acum la vârsta înțelepciunii?

R:Da, sunt foarte mulțumit, convins că numai prin bunăvoința și grija
lui Dumnezeu am reușit eu, ajuns prin lume, să-mi găsesc o cale
omenească pentru mine și familia mea, formată din 5 persoane, emigrați
în această frumoasă țară Australia.

2.Soția s-a dovedit un maestru în a te înțelege și susține în pasiune
orchestrând atât de bine realitățile supraviețuirii cu cele ale visării și
credinței divine pentru că nu e ușor să trăiești alături de un idealist POET?

R: Avem toate scrisorile scrise ale dragei mele neveste, din care poate oricine
înțelege că ne iubeam familia și cei trei copii ai noștri. Deci, fără o umbră de
îndoială de a ne rătăci prin lume. În mine răsărea un poet tocmai pe aceste
principii a iubirii și dăruirii familiei mele, deci un idealist în această orientare,
iar nevasta îmi era un sprijin de nădejde în orice situație mă aflam. Dumnezeu
mi-a ales-o bine, româncă și din același sat cu mine. Gepieni.

  1. Scriai poezii înainte de a vă cunoaște?

R:În tinerețe îmi plăcea să am acel caiețel intim de suveniri și cântece, probabil
că mai și compuneam câteceva din visările tinerești, dar poezii adevărate încă
n-am scris. Am început să scriu poezii adevărate la vârsta de 39 de ani, aici în
Australia. Dar încă le adunam fără să public imediat. Fetițele doar îmi zicea:
”Tati vrea să fie poet”.

4- Când ai primit prima confirmare de la semenii tăi poeții?

R: Cam de prin anii 1989 în Australia, și în 1991 din România, deci după
anii 1989.

5.Când ai publicat prima poezie și unde?

R: Prima poezie era ”Cetatea de foc a Port Kemblei” publicată la
”Quarterly”, revistă a Societății P.E.N-Sydney Centre în anii 1989
(tradusă în Limba Engleză)

6.Când te-ai îndrăgostit de Florica știa că scrii poezii?

R: Cum încă nu scriam poezii, nu avea cum să știe, doar că împreună iubeam
cărțile. Am cumpărat multe cărți de literatură și istorie, mai ales după căsătorie
cu gând să le adunăm pentru copii noștrii. Aceste cărți mi le trimitea familia aici
la mine, cu cheltuieli destul de mari în situația noastră dificilă de atunci.

7.Unde voiai să ajungi prin poezie?

R: Conștient sau inconștient uneori, vedeam în poezie singura respirație care
mă mângâia sufletește la noua situație a vieții mele, în noua țară adoptivă, dar
simțeam de fapt o mână dumnezeească asupra mea, care mă împingea parcă unde
trebuia să ajung; scrie, scrie, și scriam desigur poezie, căci ieșea din ființa mea
suferința, înlocuind-o sau încercând să o înlocuiesc cu o alinare de care aveam mare
nevoie. Mă apăsau amintiri proaspete, amintirea prietenilor, pădurea, văile înflorite,
Crișurile în care ne scăldam vara, ba și cu câte o bere la Ciuperca din Dealul Orăzii.
Oricum, atunci când te rupi de undeva, v-a rămâne și o cicatrice vizibilă probabil
tot restul vieții, dar prin poezie vroiam să mă vindec, și am reușit.

8.Care e rezultatul luptei cu poezia?

R: Răspunsul la întrebarea asta Benule, poate fi cât o carte. E cât o întreagă viață.
Dar să fiu scurt și la subiect, rezultatul luptei cu poezia a fost fructificarea unor
cărți de poezie precum și de proză, formarea mea ca om integru și sănătos, însă
tare încăpățânat înspre ideea mea de a vedea lumea cinstită, înfrățită, cu guverne pe
măsură, însă vis cam greu de realizat, ba te mai vedea-i și batjocorit, cum mi s-a întâmplat
cu un prieten scărpănos, care mă califica un analfabet, un lemnar tâmpit, auzi să facă
el pe poetul. Puțini aveau limpezimea a vedea că nu eu mă fac poet, ci Dumnezeu a
vrut așa!

9.Cine au fost cărămizile care te-au construit ca poet.

R:Cum spuneam mai sus, Dumnezeu a fost ziditorul meu, și apoi aproapele
pe care l-am iubit, primind aprecieri sau critică, eu deopotrivă le primeam calm și cu
știința că muncind și iar muncind, voi dovedi că iubesc lumea din jurul meu.
Fie literatură, fie lemnărie sau oțelărie mă simțeam fericit să-mi duc truda, o
acceptam așa cum e. Și mai știam ceva din scrierile oamenilor de seamă, cum că
”tăcerea e de aur”, adică până reușești să faci dovada conștiinței tale. Așa si cu poezia.

10.Dacă comunismul a sădit poezia în tine care e efectul democrației de azi asupra ei?

R:Eu nu prea accept a fi democrația comunistă săditoarea talentului meu, acea democrație
mai mult m-a speriat, m-a făcut să-mi iau lumea-n cap. Adică, vedeam aceleași diferențe de
stare între membrii comunității vremii. Dar pentru că democrațiile sunt
entități filosofice, de ele se folosesc, s-au folosit și se vor folosi guvernele lumii mereu.
Sfințirea ființei mele în ale artei litertare se trage din geografia locului natal, a pădurilor
în care m-am jucat și am crescut. Mare adevăr spunea preotul Oradiei, Pr. Gheorghe Nemeș,
născut și crescut tot în satul Gepiu: ”Ionică pe tine pădurea comunei te-a făcut poet”.
Deci tot la Dumnezeu ajungem! Sigur eram acum deja poet realizat în Australia, dar sigur ,un har înăscut în Țara-Mamă, în mijlocul oamenilor cu care am trăit și împărțit zilele vieții, dar mai încet cum zic, cu democrația în care trăiam, cu forțările aplicate spiritului meu, de a nu gândi numai cum altii gândesc pentru mine.Și iar o altă democrație de după 1989, în care s-a realizat ceea ce vedem cu ochii azi; nu cred că am să-mi leg izvorul poeziei tocmai de democrațiile astea care tot dispar și răsar pretutindeni în lume.

11.Are poetul vre-o responsabilitate față de societate, om, mediu etc?

R: Colosală răspundere! Dar să vedem reversul, are Societatea responsabilitate pentru poeții care își iubeau până la sacrificiu, neamul și vatra, prin scrierile lor, dedicându-se adevărului și binelui? A ajuns Cartea a fi aruncată iar poeții batjocoriți în tot felul în aceste democrații?
Se tai pădurile, se orăvesc apele, ba creiem și judecătorii pentru scriitori și poeți. E bine?
Doresc să scriu și să devin ,așa cum Dumnezeu Hristos ne-a dat prin Învățăturile
Sale Sfinte ! Lumea cu toate frumusețile ei naturale sunt create de această Divinitate, iar omul
are cea mai mare responsabilitate față de acestea, și de propria sa ființă, fiindcă în noi vom
găsi împărăția lui Dumnezeu, spun Scripturile cele Sfinte!

12.Care a fost rostul tău pe pământ?

R: Aceasta o știe mai bine Cel care ne-a dat Duhul vieții! Iar eu mă văd pe mine asemenea
oricărei ființe din jur, fir de iarbă, pom sau animale. Dar având eu un gram de minte, cât
o fi, înțeleg că rostul meu pe pământ a fost să măresc lumina adevărului în viața mea
proprie, apoi a ajuta pe aproapele sau departele meu, convins că aceleași bucurii, suferințe,
sperante și doruri le are fiecare om, purtând acelaș duh dumnezeesc.

13.Ți-a schimbat viața poezia, cum o vezi?

R: Poezia eu o văd ca pe o respirație sănătoasă a ființei mele, a duhului meu! Uneori
în viața mea, eram îmbolnăvit de relele vieții, suferințe pe care nu le doream și nici nu le căutam de fapt, dar am observat în oglinda sufletului că am și eu greșeli, și atunci am mai
observat cum poezia îmi venea ca o rază de lumină lină, care-mi armoniza întreaga ființă.
Și, zi de zi așa, iată că poezia mi-a schimbat viața. Și așa cum zicea-i Benule despre tine,
și eu am iubirea a mângâia și piatra muntelui, sau pe cea căzută pe stradă!

14.Cât de departe poți evolua/emancipa poezia dacă cei din jur nu te înțeleg?

R: Știi ceva? Eu mi-l apropiu în afirmarea mea, pe distinsul prof.dr. Adrian Botez, căci poetul
o dată dăruit luptei în aducerea luninii și adevărului, el nu e legat de dușmăniile omenești,
își va urma calea harului divin, al inditruirii primite prin Duhul luminii sale dea nu se desprinde de suferința Neamului. Și mai cred eu, că a fi naționalist este o nimica pe lângă
adevărul universal prin care Neamurile au fost create tot de Dumnezeu, și nu pot dispare
precum nu dispare firul de iarbă. Deci Poezia este însăși glasul duhului sfânt spus prin
gura unui poet adevărat. Iar gura acestuia numai pământul o poate astupa, dar nu și sufletul,
care este lumina armoniei universale, și acolo se va reântoarce întreg și sfânt.

15.Te poți urca atât de sus încât nu te mai vede nimeni și atunci, care e rostul ei?

R: Orice răspuns aci ar fi nelogic, dacă nu vom ști/simți/recunoaște, cum, smerenia sinceră
ar fi scara sfântă pentru urcarea cât mai sus a unui poet iubitor de înțelepciune, de iubire și
adevăr. În rest e pierdere de sine, mândrie fără vr-un folos, făcătură!

16.Rostul poetului e de a vindeca dar dacă ne globalizăm și devenim oi blânde n-o să mai fie
nevoie de vers, va fi suficient fluierul, ce vei face?

R: Cu drag și îngenunchi ași lua Fluierul, acela pe care l-a luat și Avram Iancu, care zicea
regelui european, cum: ”un nebun nu are ce vorbi cu un mincinos”. Și…, mi-ași iubi poezia
ca și până acum, nedezlipit de armonia universală sfântă dăruită ființelor, altfel ce-ași mai
putea face în globalizarea pământeană? Dar cu siguranță că și globala va avea iar o nouă
democrație!

17.Pentru cine scrii poezie azi?

R: Pentru a mulțumi Celui ce m-a creat, Părinților care m-au născut, Neamului și Limbei
în care m-am născut, Copiilor-copiilor mei, și pentru a nu mă desprinde de cultura și
credința tainicei Românii.

18.Îți dorești ca poezia să-ți fie citită peste ani?

R: Cu specificația că: ” nici într-un caz nu-mi doresc ceva născut din orgoliu și lăudăroșenie”.
Sunt sigur că citindu-mi poezia, cititorii viitorimii vor găsi scrieri de înobilare sufletească
pentru ei și familiile lor, cât despre mine, iată, am fost și eu un om al vremii mele. Un fel de ființă trecătoare, iar criticii înțelepți vor valorifica desigur opera mea, nu păcătoasele mele pelegrinări.

  1. Cum ai vrea să ne amintim de tine?

R: Ca de un român adevărat, emigrat cu familia în Australia. Și la a cărui botez la Biserica Ortodoxă Română din Gepiu, Mama mea mi-a dat numele de Ioan, iar cei de la cancelaria primăriei din sat, cu pene de cocoș, m-au trecut la registru, Ianoș. M-am născut
la 25 decembrie, 1940.

20.Câți poeți ai in familie?

R: Deocamdată 2.

21.Pandemia parcă a sosit la timpul potrivit vârstei noastre ca să ne închidă pentru a ne scrie memoriile. Este ea un motiv de a reânvigora poezia ca sculă de îmbărbătare și vindecare a
speciei împotriva morții?

R: ”Ce vremuri, ce oamneni!”. O pandemie: o expresie care înseamnă ”toatăpopulația”,
după grecismele – pan-pantos =”tot” +demos=”populație”. Aceastei pandemii Corona virus,
în engleză i se zice ”flu” iar în românește ”gripă”, iar în iernile friguroase, pandemia gripei
o cunoșteau oamenii lumii de milioane de ani. Facerea unei poezii, adică inspirația poetică
mai greu ar veni atunci când tușim de răceală de ne curg nasurile. Se poate ajunge la boli de
plămâni, tuberculoze, de care au murit milioane de oamneni dealungul istoriei. Dacă știința medicală de azi poate opri flagelul acesta, este un lucru extraordinar de folositor.
Așa că, Dumnezeu cu mila, atunci când virușilor li se adaugă catastrofele naturale,
sărăcia și suferințele ce ne acoperă, iar oamenii capabili mai greu străbat prin mrejele
luptelor politice.
Oricum, poezia continuă a fi inspiratoarea speranței de mai bine, și trebuie să învigoreze
lupta omenirii pentru salvare din pierzanie, stingerea bolilor și oprirea războaielor, fiind
mesajul ei în general.

  1. Ai ajuta pe cei tineri s-o prețuiască. Poate ea fi bandajul sufletului?

R: Cu aceste gânduri de ajuror mi-am umplut tolba scrierilor și faptelor mele proprii,
o viață întreagă. Fiindcă așa e cum perfect de bine zice frăția ta, ”Poezia poate fi
bandajul sufletului”, dacă cei ce o caută o doresc a o primi curată, și lumina adevărului
să-i sîngereze conștiința și mai ales faptele. Poezia este un foc purificator pentru poet
în primul rând, ca la rândul lui să poată lumina în jurul său!

Să știe omenirea că ai iubit.

Partea a doua.

1.Care e filozofia vieții tale?

R: Filosofia vieții, poate fi simplă dar cu succese, și poate fi lungă și complexată,
dar cu vagi succese, dacă nu chiar cu o cale ce duce nicăieri.
Filosofia vieții mele a fost simplă, oriunde și întotdeauna. Iar cine nu mă înțelegea
repede găurea pânza: ”ce mai, un bâlbâit”. Să fie sănătoși, îmi vedeam de treaba mea,
de munca mea, de purtarea mea. Vorbeam cu Îngerul meu Păzitor întotdeauna, și-mi
reculegeam forțele voinței mele. Ce, evreii l-au învinuit pe Moise a lor pentru că era
și el bâlbâit, sau românii despre Ceaușescu, care era un bâlbâit, și pe care am vrea noi
să-l mai avem.
Filosofia vieții mele, eu am învățat-o de la părinții mei țărani, de la păstorii de turme,
căci numai acestora a vroit Cerul să le arate steaua cea călăuzitoare la Nașterea lui
Iisus. Am muncit o viață întreagă, știind de rostul acesteea, transpirație cere și poezia
cea bună, ruptă din sufletul poetului iubitor de poezia sa.. Asta îmi este filozofia vieții!

2.Care crezi că e cea mai mare virtute a omului?

R: Este de a-ți iubi aproapele, căci pe Dumnezeu îl iubești. Chiar dacă cineva îl va
scuipă pe obraz, tu fă ceeace a făcut întemeietorul României Al.Ion Cuza, care a sărutat obrazul țăranului scuipat de moșier. Ajută-l pe cel ce-ți cere ajutor, și ferește-te a fi tu
poticnirea omului căutător de adevăr. Și desigur a nu minți și a nu fura munca nimănui.

3.Crezi că România e un părinte bun pentru cei din Diasporă?

R:Dacă vorbim de acea Românie tainică, trunchiul mare al Neamului nostru, atunci da,
ne este adevăratul Părinte.

4.Ce crezi că îi trebuie unui suflet tânăr de poet ca să scrie poezie.

R: Dacă este un tânăr poet înseamnă că are poezie, doar că îi trebuie o înclinare totală
spre adevăr, și a da poeziei sale lumina credinței sale, așa cum făcea Eminescu
în tinerețea sa. Analogii de versuri au existat de multe ori la poeți, dar de a plagia cu bună
știință este un lucru de care să se ferească. Poezia este un gen literar bine definit, după cum
și proza, dar dacă vrea să fie poet, să studieze Poezia și rosturile ei.

5.La ce ajută poezia?

Poezia pare a fi o cheie cu care deschizi propriu-ți suflet. Te privești în acea oglindă
interioară, începi să te cunoști, și să te prezinți lumii din jurul tău și în care trăiești.
Apreciera comunității vine ca un bumerang înapoi la autor, iar acesta vrând nevrând
își va slefui noi principii de conviețuire și de înțelegere a unei adevărate vieți de om
instruit. Poezia te armonizează legităților universale, și în acelaș timp vei înțelege mai ușor
legile omenești, subiective și tot atât de încâlcite precum cele cosmice.

6.Tu ajuns în Australia ai practicat multe meserii. Care dintre ele te-au ajutat cel mai
mult în poezie.

R: Fantastică întrebare, dar inerentă în asemenea dublicități de activități, fiindcă deși
întregul timp ni-l folosim muncind, diferă calea realizări în parte a produsului finit.
Eu eram uneori un adevărat anahoret, adică un fel de pustnic pentru a-mi prinde și
scrie pe hârtie o oarecare înspirație poetică, pe când la practicarea unei meserii dimpotrivă
ai nevoie de o cooperare vie cu toți cei din jurul tău. Ori a căuta eu acea armonizare
în creier a meseriei cu poezia, am căutat să pun, de exemplu ”lemnul”, într-o îmagine
artistică, dând produsului finit muzicalitate de vers, desigur în percepția mea. Ajunsei
și eu a învăța despre acea viață ce o are și pomul. Atâta mi-a
trebuit. Ori scriam o poezie, ori construiam o masă, ființa mea ținea în echilibru, rima
și ritmul unui vers, cu șlefuirea elemetelor unei mese. Era un fel de vis. Deci cred că
tâmplăria este o meserie misterioasă; de fapt Maica cea Sfântă este Patroana meseriei.
Dar și ”focul” oțelăriilor iși avea sacritalitatea sa în nașterea artei poetice din mine.

7.Cu ce a contribuit fiecare meserie la echiparea poeziei tale?

R: După cât înțeleg eu această întrebare, revin iar, meseria practicată devine o necesitate
din foarte multe puncte de vedere, în raport cu poezia. Orice muncă necesită o cheltuială financiară pe lângă cheltuiala de spirit și energie celebrară, înainte ca poezia să ne aducă
vre-un profit; iar pentru asta am apelat la meseriile ce le știam sau învățat, spre a
supraviețui. Deci într-un fel de simbioză, se crea posibilitatea creării poeziei mele. Nu cred
să încerce mulți experimentul meu, și a familiei mele, a folosi bugetul propriu pentru iubirea ce o aveam eu pentru poezia dăruită apoi cititorilor români-australieni, și din România.

8.Cum ai ajuns, cine te-a influiențat să-ți tipărești prima carte de poezii?

R: Prima mea carte de poezii, era intitulată ”Florile Crișurilor” , poezii scrise de mine aici
în Cringila și duse cu mine la Oradea , pe care am vizitat-o în anii 1991, imediat după
căderea comunismului. Acolo, la Editura Împrimeriei de Vest mi s-a publicat
această plachetă de versuri. Cu ajutorul Prof.dr. Sabin Burcă, un orădean inimos , fiind
la acea vreme și Directorul Filialei Ecologice-Bihor, prezentându-mă cu manuscriptul meu
la această edtitură deosebit de profesională.

9.Cine te-a ajutat cel mai mult, țara în care te afli sau România?

R: Să fiu drept, când această Țară în care mă aflu acum, m-a primit la vreme de grele situații familiare, cum ași putea răspunde cu îndoială, când și azi cu întreaga familie aducem mulțumiri Australiei. Sigur sunt foarte mândru de originea mea românească, de Limba și tradițiile cultural-religioase ale Neamului meu românesc. Căci oriunde mergi în lume,
ești întrebat: ”de ce naționalitate ești?” sau ”de unde vii?”. Răspunsul: ”Sunt român, vin din
România. Aici am ajuns la vârsta de 39 de ani, aici mi-am scris poeziile.

10.Care a fost cea mai rapidă scrisă poezie?

R: Poezia ”Cetatea de foc a Port Kemblei”.

11.Ce fel de poet te consideri a fi?

R: N-am o idee care să mă pună exact la o anume categorisire; liric, idealist, romantic…!
Sunt un poet natural, cu inspirații creatoare în funcție de situațiile pe care viața mi le oferă.
Iar viața fiind datul ființelor, desigur mă consider/doresc a fi poetul iubirii pentru tot ceea ce ne înconjoară, oameni, natură, univers.

  1. Cine crezi că e mai violent, omul sau natura?

R: Cronicarii noștri clasici spuneau că ”omul trăiește sub vremuri”,
dar vedem că și omul s-a tot cățărat a fi deasupra vremurilor. Deci există o luptă între
om și natură. Omul este extrem de violent creind mari daune acesteea, însă Natura
devine mult mai violentă, cu mari catastrofe, la care însăși omul își aduce aportul.
Concluzie: Natura este tot mai violentă, fiind că și omul ca ființă, este tot mai violent.

6/14/2021

OMULEŢUL ŞI FLOAREA Ben TODICÃ

Photo by Chris Chan on Unsplash

În România, pe vremuri, văzusem un film, alb/negru, de desene animate cu un omuleț care plantase o floare albă pe marele și rotundul pântec al planetei și o uda mândru din stropitoarea sa. Era omulețul marelui regizor Ion Popescu Gopo. Acest filmuleț este, poate, cea mai potrivită metaforă pentru relația mea cu Vasilica Grigoraș. Ea, omulețul din România, iar eu, floarea la antipozi, botezată cu rouă de când a descoperit-o cu grija devenirii spirituale, boaba de apă care să ostoiască văpaia dorului dintre oameni. A aruncat sfoara de aur în adâncuri precum marele înțelept, cuvinte balsam, frumuseți perenice spre vârful himalayan al iubirii mele cerești.

Împreună cu prietena ei, Elena, Zânele au reînviat plaiurile copilăriei mele de pe meleagurile Puieștilor și locurile primilor mei pași în satul Iezer, unde, pentru întâia dată mi s-a dezvăluit imaginea lumii și am cunoscut vocea Domnului prin bătăile clopotelor bisericii ortodoxe din sat. Această vibrație intensă mi-a trezit conștiința, instinctul. Curiozitatea s-a născut din această amorsare inițiată de Vasilica. M-a pus în contact cu momentul prin imaginile satului și împrejurimilor. M-a ajutat să-mi retrăiesc primii ani, care dispăruseră odată cu plecarea noastră pentru o nouă viață în Banat, la exploatările miniere din Amelia, Ocna de Fier și, în final, Șantierul Uranifer Ciudanovița. În explozia uriașă de viață multiculturală a naționalităților și românilor din toate colțurile țării, cu toate cântecele, jocurile și obiceiurile lor, am uitat de viața liniștită și plină de poezie a Iezerului, de cântecul păsărelelor, de zumzetul gâzelor și a orătăniilor curții, de liniștea sătucului meu moldovean în care ai mei plecau la munca pământului lăsându-mă în grija Vioricăi, sora mai mică a mamei. Nu o uit pentru că ea avea un ibovnic care venea întotdeauna pe la ferestrele camerei în care se căznea să mă adoarmă cu un purceluș care mă speriase o dată de am căzut cu fundulețul pe pirostiile fierbinți din curte. Aduse acest purceluș îmbrobodit într-o cămașă albă sau cearșaf ca să mă sperie, „uite bau-bau”, ca să mă retrag sub plapumă și să adorm. După aceea, Hăis – Cea, chefuri!

Retrăiesc toate aceste imagini cu străduțele înguste și pline de colb, da colb, nu glumă, de îmi adânceam în el piciorușele când erau verile fierbinți sau se ridica în văzduh, precum ceața, când trecea vreun călăreț sau caleașca în galop, plăcerea de a defila în urma fanfarei care mărșăluia prin sat pentru a chema lumea la hora din Puiești, trestiile și florile de pe marginea iazului/lacului care se umfla după ploaie de apa cărată de pârâiașele care se formau din deal. Mama mă ținea strâns în brațe când se porneau tunetele prevestitoare de ploi, se întorcea repejor cu băietanul ei drag de la câmp și îi vedeam salturile spectaculoase în cizmele de cauciuc peste șiroaiele adânci, proaspăt pornite. Acel pământ, tare și plin de

colb, devenea dintr-o dată mâl, care îți îngreuna mersul și, în care ți se adânceau pașii. Te sugeau ca o ventuză, iar la extracție, sunetul semăna cu cel pe care îl făceau pumnii mamei când frământa pâinea. Mama a fost o femeie tare frumoasă ca, de fapt, toate moldovencele noastre. Floricelele, Româncuțele Daciei.

Toate aceste cadouri sunt Mâna Moldovei Creștine, care, apoi, s-a întins prin sufletul Vasilicăi până în Australia și a împlinit, a plămădit și tors toată dragostea și dorul spiritului creativ al inimii mele, din sufletul meu de român, de copil înstrăinat.

Vasilica Grigoraș este o mamă și bunică de neegalat. Reiese din multele ei cărți de poezii și povestioare scrise pentru copiii și nepoțelele ei. Îmi este ca o soră, învățător și demn tovarăș de drum, așa cum erau Eminescu și Creangă plăcuți Domnului nostru în sân, iubitoare de neam și de cultură, mare cunoscătoare și îngrijitor de slovă, de om și Divinitate. Are o pereche de ochi fermecători și un suflet vulcanic care arde și încălzește după respect, justiție și demnitate. Gingașă ca o floare, însă fermă precum granitul, te simți în siguranță în mâinile ei lucrându-ți materialul literar pentru carte. Am învățat multe din intervențiile ei și am retrăit de fiecare dată experiența textului.

Vasilica e un original și un mare cunoscător de valori. Ea nu are nevoie de înțelepții trecutului ca să-și justifice credința și experiența profesională. E foarte delicată în vers și frază, a găsit precum firicelele de apă, care se scurg în Iazul Iezerului, calea efectivă și afectivă de a evolua și evalua viața. Da, viața! Mare dar de la Domnul. Cultura neamului e hrana conștiinței vii. Ea trăiește pentru a cunoaște, pentru a iubi și dărui, pentru țară, familie și pentru aproapele ei.

Cine știe pe ce țărm aș fi naufragiat, ars de dorul de țară daca nu ar fi fost ea și mulți apropiați ai neamului meu,

adunați de Dumnezeu, spic de grâu, ca să ne înfrățim creând o horă, un brâu internațional în jurul pământului.

Vasilica, precum omulețul lui Gopo care a luat multe premii internaționale, merită toate onorurile din lume, Oscar-ul recunoștinței.

La Mulți Ani, Draga Noastră!

GAUDEAMUS IGITUR!

IOAN MICLĂU-GEPIANU: Gânduri care tot revin…!

Motto:
”…Fiecare suntem o oglindă în care ne privim;
zâmbim sau ne strâmbăm, dar așa cu distinsă delicatețe,
pentru că orgoliul oamenilor nu prea admite să fie criticați!”
I.M.Gepianu

”…Tocmai despre asta doresc să scriu acum, despre aceste gânduri
care deseori ne asaltează, tot revin, dar fiind deseori fără prea mare
importanță, le nesocotim. Unele cei drept pot fi și nonsensuri, dar
totuși ne atrag. Eu bunăoară mă tot gândeam la aceste haruri/daruri
cu care poeții și prozatorii sunt dăruiți. Poezia și proza sunt genuri literare
care diferă doar prin forma de prezentare, dar etica sau estetica tematicilor
rămânând identice, sub cupola Artelor literare, beletristice sau teatrale.
Unii consideră pe scriitorul de vers mult mai dăruit, oricând fiind apt a
scrie o proză bună, iar scriitorul bun la proză, mai greu va scrie versuri!!
Nu știu adâncimile acestor daruri înăscute ființei umane, poate fi acea
transcendență genetică, sau mai simplu zis daruri dăruite de divinitatea
lui Dumnezeu, fiindcă toți copiii sunt îngeri la naștere, și, apoi mediul
natural și social de viață în care se ridic, cresc, aduce opera în sine.
Las însă problematica celor de specialitate, nu din orgoliu, ci zâmbind
în sinceritatea mea, de vechi breslaș al scrisului care încă pe mine nu mă
cunosc bine.
Și să nu mă întind cu vorba, fiind de o formație autodidactică, am căutat
a învăța căile artei literare dintr-o voință pe care iar încerc ai găsi izvorul.
Fericirea a făcut să întâlnesc în lumea asta literară o doamnă poetă
excelentă, dar și excelentă prozatoare în același timp, doamna Melania
Rusu Caragioiu, o româncă trăitoare în Canada. Din cărțile dăruite bibliotecii
familiei mele australiene, descopăr un lucru deosebit, de fapt un dar/har care
pentru domnia s-a este ceva natural a scrie versuri, proză și epigrame pe
deasupra. Deci cu epigrama doresc să încerc o dezvăluire din scrierea poetei
române-canadiene. Se pare că epigrama ar fi una dintre cele mai vechi
genuri literare, asemenea proverbelor, mai ales în domeniul folclorului cules din
graiul oral al poporului nostru de-alungul istoriei. Epigrama-și culege temele din toate
sectoarele vieții oamenilor, redând direct în câteva versuri, obiceiuri, bune,
rele, sfătuitoare, care servesc în final la îndreptarea moralei și comportării
oamenilor în societatea în care trăiesc.
Epigrama fiind versificată, asemenea unei catrene, își concentrează idea
foarte direct și la subiect, dar într-o formă umoristică în general, fiind o scriere
foarte minimalizată. Epigramele sunt foarte apreciate și citite de noi toți.
Până și de minimalizarea romanului vorbea scriitorul Dimitrie Grama cu mulți
ani în urmă, ar fi de recomandat. Poetul Ion Pilat chiar scria un singur vers sau
frază în care el vedea un întreg poem. Revista sibiană ”Acus”excelează în publicare epigramelor scrise de talentați epigramiști, apoi Cenaclul Epigramiștilor ”Păstorel
Teodoreanu” –Montreal, la fel Societatea timișoreană,”Ridendo”, avea și are și azi
preocupări publicistice de epigrame.
Dar să revenim la epigramele poetei, prozatoarei, epigramistei Melania Rusu
Caragioiu. Am în fața mea cartea autoarei, sub titlul ales de domnia sa: ”Epigrame
Pocăite – născute aici și peste ocean”, publicată la Editura ”Mirton”-Timișoara,2013.
Spre a fi și eu cât mai concis, cred că e potrivit să redau cititorului din epigramele
Melaniei, creind o contribuție comună la încercarea acestei prezentări a fi cât mai
elocventă și plăcută.
Iată ce ne spune în primul rând însăși autoarea cărții, în amintirile sale: ”Gândeam
cu mintea mea mică, dar firul ideilor mele nu putea fi prea relevant din cauza vârstei
și a înformațiilor trunchiate pe care le dețineam”. Apoi continua: ”Vedeam totul ca
într-o oglindă, dar oglinda mea avea și umbre. Atunci mă mulțumeam cu îmaginea pe
care reușisem să o încropesc, și mă apucam de alte activități proprii copilăriei”.
Deci iată un semn al chemării divine înspre universul inspirațiilor spre arte,
redescoperit la maturitate de artist, când își reculege amintirile copilăriei. Găsește
aici chemarea geniului natural, iar în vremuirea anilor după felul sistemelor sociale
existente urmează călirea și maturizarea creatorului și a creației sale artistice.
Oricum, Melania nu este o fire timidă, viața a crescut-o pe un postament sufletesc de
stâncă. Iată-i și îndemnul pus în cârca unei epigrame:

Nu-i bine a fi timid
Dacă te-ai născut timid
Să te ții mereu sub masă,
Toți te cam izbesc de zid;
Fă-ți curaj și sari…pe casă!

Autoarea are însă o bună perspicacitate și în a diferenția întelignța vie de limbuția
obraznică:
Trăncănești de când e ziuă!
Ai vreun mâncărici sub limbă
Ne-ai zdrobit pe toți în piuă!
Mergi băiete, de te plimbă!…

Iată și un catren din viața de artist:
Inspirație! Inspirație!
Ei, ai asurzit de tot?
…Caniculă, transpirație…
Mă doboară! N-am un zlot!!!

Nici înfumurații, nici leneșii, nici bogații, nici hoții, nici iubăreții, nici lăudăroșii,
nici mincinoșii nu trec neobservați de ochiul – lumina de lasser- al epigramistei
canadiene. Desigur, tăișul, sau luminarea înspre adevăruri, se răsfrâng în direcția
creșteii valorilor umane, în creștera moralei sociale și personale, deci fără a
lovi, a zdrobi ființa sufletească din om, ci înspre o conduită umană, generală
în cadrul societății omenești. In această cale, autoarea Melania Rusu Caragioiu,
exceleză de fapt, prin toată opera sa adunată până la data de azi cu o verticalitate
de admirat.

Dar se vede că nici la epigramă nu se dovedește mai prejos:

Dacă te-ai ”luat” cu fiscul,
De ți-ai pierdut și nevasta,
Controlează-ți bine pliscul:
Taci, sau laudă-ți năpasta!!!

Leneșului
Cântă cucul sus, pe-o cracă
Și-ți zice să ieși la clacă;
Tu te-ntorci pe-o altă dungă;
Vara-i scurtă! Iarna-i lungă…

Unei vulpi viclene
Gospodar-nșfacă vulpea:
-Ce făceai aici surată?
-Nea bădie, mea culpa,
Număr puii din poiată!

Hoțului
-Te văzui printre grădini,
Căutând prin mărăcini,
-Culesei niște sulfini!
Puii-s colea, la vecini.

Zgârcitului
Ai râncezit slănina-n cui,
De fug și șoarecii de ea,
Mai bine o dădeai oricui,
Dar ești un zgripțuroi…sadea!

Melania are și un sfat:
Decât să i-o spui direct
Mustăcește-o în concept
Și-ii servești o epigramă,
Să îl faci de panoramă!

Deci, doamna Melania Rusu Caragioiu fiind cu siguranță natural înzestrată în ale
eticii psihologice, ca orice scriitor adevărat, cunăscătoare a firii omenești se
ferește de acel stil al loviturii directe sub centură, epigramele sale sunt cum zice și
titlul cărții, epigrame pocăite, folosind un aluat al criticilor de îndreptare
a moralei și bunei educații sociale, nu se lasă stăpânită de intrigile și lovirile directe
în sufletul persoanei, socotindu-le în conștiința sa niște crime nicicum
folositoare. Poate de aci mi-am inspirat și eu acel, dacă-i pot zice ”proverb”, așezat
drept ”motto” acestei scrieri.

Însă nici din lirica-i proprie nu se ferește ași zice:
De sunt babă,
Să n-ai treabă,
Doar mă găsesc între moși,
Foști flăcăi și valoroși!

O altă epigramă:
Iată-mă cu-un singur dinte –
În cenaclu: apanaj!
Ajung vicepreședinte!
Fericire! De belle âge?!

Iar bârfitorului îi mai zice:
Are-un obicei nebun
De vorbește fără el;
Are-n cap, cenușă, scrum?
Aș ! Un creier mititel!

Ceva de atenție: ”dragostea e ca o boală, te ucide,
sau te scoală!
De-ți cântă puica prin poiată
Ascultă cu-i zice cu dor;
Fiindcă-o vezi mâine înfoiată,
Și-ți toarnă bastard în pridvor

De te duci Leny la sky
Uitând acasă bărbatul,
Cin-te-așteaptă ca să vii?
Cine-o fi încornoratul?

Altuia plin de mândrie:
Nu prea muncește mult, că nu-i place
Îl urcă-n nori balonul de talent;
In aere e el polivalent!
Plutește el, dar noru-i plin de…ace!

Citind această carte de epigrame a doamnei Melania, încerci o
creștere în propria-ți personalitate, te verifici privindu-te ca intr-o
oglindă. O recomand cititorilor iubitori de frumos și înțelepciune.
Mulțumesc cu această ocazie doamnei scriitoare Melania Rusu
Caragioiu pentru această frumoasă carte de epigrame scrise și
talentat trecute prin filtrul darului scriitoricesc al domniei sale.
Ioan Miclău-Gepianu
Australia