Pentru a cinsti memoria lui Mihai Eminescu, se cuvine a fi redate
în primul rând, aprecieri ale unor oameni de seamă, apropiați vremurilor
în care a trăit, păstrători ale adevărurilor vieții poetului, scriitorului și
ziaristului, eminent în toate, astfel să continuăm respectul și
iubirea noastră pentru talentul său de geniu, răsărit parcă anume pentru a
reînvia, înfrumuseța și înveșnici Limba și Neamul său românesc!
Ion Luca Caragiale: ”Era o frumusețe, o figură clasică încadrată de niște plete
mari negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale
sufletului se vedea că cineva este înăuntru: un zâmbet blând și adânc melancolic.
Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană”.
Titu Maiorescu:”Trebuia să devie mai ușor accesibile pentru iubitorii de
literatura noastră toate scrierile poetice, chiar și cele începătoare, ale unui autor,
care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gândiri
într-o frumusețe de forme, sub al cărui farmec limba română pare a primi o nouă
viață”.
Iosif Vulcan:”Înainte cu douzeci de ani în o dimineață de februarie a anului 1866,
Redacțiunea noastră primi o epistolă din Bucovina. Epistola conținea poezii, primele
încercări ale unui tânăr care se subsemna Mihai Eminovici. Comitiva poeziilor ne mai
spunea că autorul lor este de numai 16 ani. Farmecul gingaș al poeziilor, considerând și
etatea tânără a autorului ne îndica un talent adevărat, care avea un viitor frumos în
literatura română”.(…)
George Călinescu: ”…Junimiștii au chemat așadar pe Eminescu, care n-avea nevoie
să-și însușească doctrina politică străină de sine, ca gazetarii de profesiune, numai spre
a-și câștiga existența. Eminescu părea junimist și consevator prin structura, prin cultura,
prin cercul literar căruia îi aparținea…”
Nichita Stănescu: ”Eminescu, nu putea să fie nici înalt, nici scund, nici gras și nici slab,
nici brunet și nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise și rămase nouă. Adevărata statuie al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al Odei în metru antic”.
Este admirabil câtă încărcătură de adevăruri(venind înspre prezent) poartă cuvintele
lui Nichita Stănescu, despre felul cum trebuie recunoscut acest mare geniu al literaturii,
limbii și istoriei noastre românești! Căci pentru acestea s-a sacrificat ”Poetul nepereche”
(considerat de Tudor Arghezi).
Anul 2017, este anul când la 15 Iunie, în întregul Duh al Neamului Românesc, lucește
o stea a timpului vestind 128 de ani de la trecerea în eternitate a lui Mihai Eminescu!
E bine să revedem ceea ce Mircea Eliade, scria la vremea sa despre Eminescu și lumea
românească de pretutindeni, și bineînțeles comparativ cu felul cum alte popoare civilizate își învrednicesc cu respect și neuitare oamenii lor de seamă!
Mircea Eliade: ”Românii din exil comemorează pe Eminescu după puterile lor,
pretutindeni unde i-a aruncat soarta: în Argentina, în Statele Unite, în Canada, în Franța sau în Germania și Elveția.
Nu e deloc de mirare solidaritatea întregii emigrații românești în jurul lui Mihai
Eminescu. Deasupra tuturor gloriilor efemere și deșertăciunilor legate de patimile
noastre omenești, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă
istorică: geniul.
Vechea Eladă a pierit de mult, dar geniul lui Homer, al lui Eschil sau al lui Platon
a supraviețuit tuturor naufragiilor și va supraviețui chiar dacă ultimul descendent al
Greciei clasice va fi șters de pe suprafața pământului. Lumea medievală a dispărut de
mult din istorie, dar opera lui Dante continuă să nutrească viața spirituală a milioane de cititori, din toate colțurile pământului.
Dramele lui Shakespeare vor fi tot atât de proaspete și tot aât de ”adevărate”chiar când
istoria Angliei va fi uitată până și de ultimii descendenți. Orice s-ar întâmpla cu neamul românesc, oricâte dezastre și suferințe ne-au mai fost urzite de Dumnezeu, nici o armată
din lume și nici o poliție, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea șterge ”Luceafărul”lui Eminescu din mintea și din sufletul Românilor. În dragostea neamului românesc pentru
cel mai mare poet al său, se deslușeste setea de nemurire a comunității întregi. Un neam supraviețuiește nu numai prin istoria sa, ci prin creațiile geniilor sale. Dacă vechea Eladă
n-ar fi avut decât istoria sa, și n-ar fi avut și geniile ei, dela Homer și până la Plotin, astăzi
am fi știut despre Heleni cam tot atâta cât știm despre Știți. Elamiți sau Iliri; adică atâta cât suntem obligați să învățăm la școală(evident, presupunând că, fără patrimoniul spiritual helen, ar mai fi fost posibil sistemul european de educație, cea ce e cu totul imposibil).
Istoria este prin definiție devenire, transformare continuă, în cele din urmă deșertăciune. Zadarnic încearcă un rege sau un despot să-și clădească Statul pentru eternitate. O formă istorică, chiar dacă ar fi perfectă, este totdeauna precară: durează un anumit număr de ani, sau de decenii, și apoi lasă locul unei alte forme istorice. Nici un fel de ”eternitate”nu este îngăduită organismelor politice și sociale. Singura ”eternitate” acceptată de istorie este aceea a creațiilor spirituale. Care, bineînțeles, reflectează și am spune, le proiectează în ”eternitate”. Patetica luptă a Heladei cu Perșii este încă actuală pentru lumea modernă, pentrucă a cântat-o Eschil. Au mai fost și alte invazii, de o parte și de alta a Mării Egee, dar despre ele știm foarte puțin, pentrucă n-a existat un Eschil care să le scoată din istorie și să le fixeze în ”eternitate”.
Obscur, dar mai puțin patetic, neamul românesc simte că și-a asigurat dreptul la ”nemurire”, mai ales prin creația lui Mihai Eminescu. Petrolul și aurul nostru pot, într-o
zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească și aiurea. Și s-ar putea ca într-o zi, nu prea
îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziția noastră de
popor de graniță să-și piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate acestea s-ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariția poemelor lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată. Istoria patetică a neamului românesc a fost ”proiectată în eternitate”prin versurile unui poet care a suferit toată viața de sărăcie, uneori chiar de foame, și a murit, omorât de un nebun, într-un ospiciu… Este o lecție de modestie pe care însăși istoria ne-o dă, nouă tuturora…”
(din arhiva bibliotecii Mihai Eminescu, Cringila, N.S.W)
Deci, in ”eternitate este proiectată”afirmația spiritual învietoare a lui Eliade,
afirmând despre acel rol salvator de neam și limbă românească a lui Mihai Eminescu,
suferindu-L, precum Salvatorul lumii Hristos Cel Crucificat și Înviat!
CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE!
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare,mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul,
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra idrei fluture cu vântul,
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricolore,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor,
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viața în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asa ți-o doresc!
1867.
”Despre copilăria, adolescența și maturitatea lui Mihai Eminescu,
lumea românească și nu numai, nu încetează a se informa, a o cunoaște, a o
recunoaște, asemănător interesului omenirii despre viața vreunui Sfânt al omenirii
și al liturghiei cosmice. Și, totuși plămădirea spiritului curat își are leagănul copilăriei
în mijlocul familiei, în atenția părinților asupra educației copilului, dar și în atenția
părinților la propria lor comportare. Eminescu se naște într-o familie cultă, deci cu o
oarecare rigurozitate și chiar severitate, dar nu până acolo încât la maturitate Poetul
ajuns geniu să nu-și amintească cu drag de locurile lui natale și dragi ale Bucovinei.
Tatăl său Gheorghe Eimnovici, nu era numai un administrator, ci și un căminar,
aflăm că el vorbea cursiv 6 limbi, avea o bibliotecă a familiei, la care veneau
mari boieri moldoveni să împrumute cărți, unele mai rar de găsit. Micul Eminescu
era precum eroul din povestea lui Petre Ispirescu: ”Făt-Frumos născut cu cartea în mână”.
Din această bibliotecă el învățase multe, reușind să învețe cititul cu ajutorul mamei sale,
și asta încă din fragedă copilărie. Când ajunse el la biblioteca lui Aron Pumnul din Iași,
nu era chiar un novic, ci era copilul încărcat de vise, de chemări interioare spre creații
poetice, avea cum se spune pe drept, insuflarea dumnezeească ce îi acoperea îmaginația
sa. Frumusețea și duioșenia expresiei, receptate deja din familie, punea amprenta lor
din primele sale încercări de versificare. Vine apoi un al doilea val formator de caractere, acesta fiind al societății, al vieții mature, cu toate frumusețile și nenorocirile aferente, încare tinerimea vremii lui Eminescu înota în fel și chip.Lui Eminescu soarta ia fost hristică, dornic de adevăr și emancipare a neamului său românesc, stări pe care le
observa geniul său ca fiind preocupări principale la statele moderne europene, atunci de
ce neamul său românesc să fie mai prejos? Acesta a fost marele nostru geniu național
Mihai Eminescu. Să-l reânviem în fiecare zi, în fiecare moment!
Ioan Miclău-Gepianul
15.iunie,2017
