SEARA PE CRIȘ

florile-crisurilor-copy

Amorțit suna în turlă clopotul cel de aramă,
Iar pe fruntea-i luminoasă ziua-ntinde a ei maramă,
Neguri cenușii s-ardica legând văile de cer,
Luna-i o suveică-n nouri, țesand raze in eter;
Vapori alburii ca perle se-mpreun ridicând arc,
Boltuind din nori de-arginturi o cunună asclipitoare,
Pe sub care curge Crișul, al Bihorului monarc!

De pe măguri înserarea tainic hainele-și adună,
Le închee-n bumbi de stele, le coase-n raze de lună,
A ei sânuri ard duioase strânse de aprinsul soare,
Căci de veacuri nu-ncetase cu-a lui foc să se măsoare!
Numai Crișul o mangaie, numai el o racorește,
Când cu valul său de ceață înrouat și-nmiresmat,
O cuprinde peste umeri cu răcori o învelește.

Vin atunci fluturi cu aripi de argint și aur alb,
Cobor stelele pe raze, dulci icoane de se scald,
Vin în umbre-nfășurate pe sub sălcii dragi fecioare,
De cobor și bat in valuri cu-a lor rumene picioare,
Vin voinici de sânge dacic, aducând doina pe buze,
Se scufund sub valul molcom, numai ochii țin afară,
Ori fac tumbe ca delfinii, zânele să le amuze.

E moment solemn când ninge pulberii de raze-n roi,
Iar din sfere ancestrale vin noptaticele ploi,
Ce pe Criș se schimbă-n bură și în strat de nestemate,
Când în turlă miezul nopții limba clopotului bate.
Atunci îngerii din ceruri se adun de stau pe maluri,
Să admire cum pe unde valurile ridic spume,
Cum se rostogol ca focul și ca albele cristaluri.

Dintr-o salcie pletoasă zâna Dochia apare,
Părul ei in cozi pe spate reflecta în luna mare,
Auriu fuior de raze vălurind în valuri repezi;
Cygnus de îndată cheamă a lui cârd albiu de lebezi,
Ca să tragă iar pe unde cu-a lor aripi, mâni de pene,
Acea barcă ușurie, acea mistică gândire,
Unde Dochia adună farmecele ardelene.

Și se-nșir, ca stele-n ceruri, umbre albe și duioase,
Peste-al apei curgătoare piept de unde răcoroase!
Doar din când în când trec umbra vre-unei suspendate punte;
Zâna iar visa-n plăcere acel loc umplut cu nuferi
Si cu lotuși lacrimi albe, roze, cum mai le e felul,
De ridic în aer miros, ce te-oprește să mai suferi!

Băi din vremuri pleistocene și din vechiul Terțiar,
Cu-ape calde ce ies molcom gâlgâie spre Peța iar!
Se-nspaimântă însa Zâna, când spre craterul Betfiei
A ei ochi căprii i-ardică…, e acolo noaptea firei…,
Astfel iute-ndeamnă valul, ocolind printre păduri,
Ce-s bătrâne ca și vremea cea de-a pururi curgătoare,
Printre stânci acoperite cu mantale lungi de muri.

Iese la câmpie numai o secundă să respire,
Și iar maluri ridicate cu stânci negre-l strâng subțire!
Sus in cer se-mpreun ramuri, dedesubt plutesc răcori,
Aici paserile-au raiul, aici cresc străvezii flori!
Aici Dochia oprește a ei barcă de petale,
Lebedelor dând degrabă chipul lor cel de fecioare,
De-și acoper boiul fraged cu-al pânzeturilor poale!

Cerbii scapăr din copite, iar al coarnelor lor ramuri,
Ridicând umbre înalte joacă peste verzi tufaruri,
Undeva prin huci si ruguri ca un dor tăinuitor,
Sta perechea să asculte răgetul de căprior…
Și cum luna-și trage-argintul prin boltirile de fagi,
O cetate părea valea, cu icoane pe tot locul,
Unde vin de se închină inimile celor dragi!

Doar aci crescu Românul, alta lume el nu știe,
Și de-ar fi, la ce să-și piardă liniștea prin pribegie;
Nicăieri n-a dat Divinul lirei melodii mai sfinte,
Cum se-aud in codrii noștrii, le-am dori și în morminte!
Cântul holdelor câmpiei e ca marea cea întinsă,
De doinesc când ritmic mișcă valurile lor de spice,
Un covor țesut cu mâna, cât e zarea necuprinsă.

Iar văratica-nnoptare-i cum spun basmele mai vechi,
Când din ceruri ursitoare coborau perechi, perechi,
De se-nghesuiau la geamuri, la născuți s-aducă sorți,
Invelite-n giulgiul nopții pluteau line peste porți;
Trupul le era lumină, numai vorba omenească,
L-ai lor droști trăgeau zefirii cei cu coamele vâlvoi,
Dar opreau numai pe unde erau îngeri să se nască!

Doar in zori se-nturnau iute pe cărările de soare,
Unde viața-și are moara sufletelor dădătoare;
Tot de-aici atârnă soarta astei lumi atât de mare,
Ce se-ncrede și se-nnalță mai presus de-albastra zare;
Basmul spune mai departe, căci de raze găunos,
De-ar fi soarele sa-ndure vreo schimbare nedorită,
Toate-averile adunate ar fi fără vr-un folos!

Sus in cumpăna de noapte luna-i piatra de argint,
Sfărmând pulberi ancestrale, boiul Crișului cuprind,
Cu lumini răsfrânte-n ape, ca-n oglinde fermecate,
Iar in turla Catedralei limba clopotului bate
Viu, și-i semn că scena amintirilor se-așterne
Spre odihna meritată: oameni, flori, zane, poeti,
Inveliți în raze calde, luncile le-aștern de perne!

Dorm si păsările-n pace, legănate-n crengi frunzoase,
Dar ușor, căci cum crap zorii, ele reâncep voioase,
Purpuriuri și concerte de aceeași repetare,
Deși parcă mereu alte, au de-apururi desfătare!
Omul le ascultă lacom, parcă-s din etern ieșite,
Melodii în limbi ascunse, ce doar Domnul le cunoaște,
Și par cântece de leagan, din vechi vremuri auzite!

Doar munteanul numai, încă, învelit in noaptea sură,
Calcă treptele de piatră iar izvoarele murmură,
De-a lui inimă-mbunează, cu plăcere urcă-n munte,
Unde peste-o vale verde ridicată e o punte,
Ce se termină in pragul celui vechi castel de veacuri,
Și de veacuri deasemeni a lui umbră și-o răsfrânge,
Jos la rădăcina stâncei, unde Dochia stă pe lacuri!

Insule cețoase, grele, încărcate de parfumuri,
Curg prin noaptea liniștită ca și niște dese fumuri,
Tot mai jos le-apasă cerul, le strivesc de muchi de dealuri,
Le înghesuie-n dumbrave și-n desișul gros de ramuri,
Orice colț al zarii large, unde firea-i in visare,
Căci o Lege e de-apururi și-n a cărei paragrafe,
Dăltuită e cu secoli marea grije ce ne-o are!

Tolbă de averi e-Naltul, stoc de lumi îngrămădite,
Ce se mișc etern închise, de meteori prăfuite,
Dorm sub pulberea luminii și a nopții cea eterne,
Numai timpul cu-ngrozire câte-un tremor mai așterne,
Ori crăpând în mii de așchii câte-o stea o vezi cum pică,
Amintind de acel înger, ce pe Domnul supărase,
Pentru-acea deșertăciune de-a fi mare-n lumea mică!

Numai Crișul e același leagăn dulcelor plăceri,
Unde-s veșnic ghioceii, veșnic dalbe primăveri!
Sufletul născut acolo nu e chip să se desprindă,
Ci mai mult se lasă-n voia dorurilor să-l cuprindă,
Cu cât timpul zboară iute spre-a imensului hotare,
Cu-atâtt inima se leagă ca pământu-n rădăcină,
Ca și valul prins de raza strălucirii de la Soare!

Ioan Miclău-Gepianul
2016

ANUNȚ EDITORIAL

Mitologii-coperta

ANUNȚ EDITORIAL
Ioan Miclău-Gepianul
În luna Iulie,2016, a ieșit de la tipar noua mea carte,
”Mitologiile – surse de studii istorice”.
Cu această ocazie mulțumesc Editurii ”Cuget Românesc-Bârda”,
eminentului editor și om al culturii române Preot prof.dr.Al.Stănciulescu Bârda,
la fel Tipografiei ”SITECH”- Craiova pentru excelenta calitate de tipărire a
cărții! Mulțumesc dlui.Ben Todica din Melbourne pentru acea pertinentă și inspirată
prezentare scrisă pentru cartea mea! Mulțumesc tuturor celor care primind cartea,
mi-au trimis acele frumoase cuvinte de apreciere! Cuvintele domniilor lor, recunosc,
au darul a mă îndatora și mai mult studiului și muncii literare! Cititorii români-australieni
pot găsi cartea la biblioteca familiei mele, la13 McGovern Street, Cringila, N.S.W. ori
trimițându-mi un plic poștal cu adresa dumnealor, pentru a primi cartea gratuit!
Această dăruire este un gest de respect cititorilor români-australieni, fiindcă probabil
aceasta va fi și ultima carte a mea! Bătrânețile vin să ne împace cu viața!
Mulțumesc cu mult respect tuturor celor care mi-au trimis
apreciri pentru această carte:

”Dragă Ionică, sunt foarte bucuros că și în anul acesta ai scos la lumină cartea Mitologiile
pe care am primit-o cu drag de la părintele Alexandru Stănciulescu-Bârda. Am reușit să o
răsfoiesc, gândindu-mă în liniștea nopții cum ai reușit tu fiu al satului Gepiu să fii atât de
dotat și înzestrat. Cred că toate darurile acestea de a scrie proză, poezie, teatru, romane și în
special readucerea trecutului istoric tradițional, popular și ortodox al plaiurilor bihorene și cu precădere cele legate de Pădurea de la Bitanga și nu numai.
Pentru toate acestea și încă multe altele te felicit rugând pe Bunul Dumnezeu să îți hărăzească zile și ani senini cu sănătate, fericire pentru noi împliniri.
Cu drag Preot Gheorghe Nemeș, Biserica Albastră Oradea, cetățean de onoare al comunei Gepiu. Addedum: te felicită preoteasa Paula, fiicele Carmen,Laura și Amalia, împreună cu soții și copii lor”.

”Frate Ionică,
Tu ești COLOSAL! Ai realizat foarte multe lucruri frumoase pentru comunitatea română
din diasporă, un simbol de mândrie pentru românii de acasă.
Cu prețuire și doriri de bine,
Benoni din Ciudanovița”.

”Mulțumiri și FELICITĂRI”
…Vă mulțumesc, cu sufletul pe palme, pentru volumul ”MITOLOGIILOR”, trimis prin
Preasfinția Sa, Preot STĂNCIULESCU BÂRDA!
FELICITĂRI! Nu ”calde” ci, de-adreptul FIERBINȚI
Adrian Botez

Dear author Ioan Miclau
”…A lot of thanks for your book about mithologies which I received!
It give me the opportunity to read a book în romanian language!
T.F.Walsh

”Prin bunăvoința părintelui Al.Stănciulescu-Bârda am primit volumul MITOLOGIILE.
Felicitări și la mai multe.Sănătate familiei.
Prețuirea lui
IONEL IACOB-BENCEI

”D-na Florica
D-nule Ioan Miclău,
Îmi exprim încântarea că succesorii d-voastră ”copii Gepiului”, vi-au trezit
amintiri prețioase. Înțelegem totodată că satul natal și consătenii sunt speciali
în inimile d-voastră.
Vă doresc un an 2016 cu sănătate și împliniri personale și de ce nu… să ne revedem
sănătoși!
Cu drag a d-voastră consăteană,
Voichița Cristea

”Stimate domnule Ioan Miclău,
Azi m-au anunțat colegele de la fostul loc de muncă(de trei ani m-am pensionat) că
am primit o carte de la domnia voastră(săptămâna viitoare trec să o iau).
Vă mulțumesc și vă felicit!
Multă sănătate și putere vă doresc!
Rodica Lăzărescu

”O zi bună să dea Dumnezeu,
Țin să vă anunț că am primit cartea din partea d-lui Ioan Miclău, pentru care vă
Mulțumesc foarte mult!
Cu deosebit respect, Elena Pintea

”Dragă Ionică,
Am primit cartea ta recentă, ”Mitologiile-surse de studii istorice”.
Te felicit și îți multumesc din suflet! Multă sănătate întregii familii!
Cu drag !
Negrău Petru

”Ionică,
Mulțumim pentru cartea aceasta de Mitologii, bucuroși să avem
aici in Australia o carte frumoasă românească!
Antoneta și Ion Vâlcean

”Nene Ionică,
Vă mulțumesc pentru cartea dăruită! Am să o duc și copiilor mei din Sibiu!
Mariana și Lucian Bozan

”Bună seara!
Bunicul meu Bocșe Gheorghe este in neființă de 20 de ani. Eu sunt nepotul
lui, Raul Adrian Bocșe. Am primit cu mare bucurie de fiecare dată cărțile
scrise de domnul Ioan Miclău, astfel le voi dedica în memoria a ceea ce a fost olarul Ghe.
Bocșe. Eu păstrez această tradiție cu mândrie și fac acele forme și siluete de lut pe care
și el le făcea odată.
Vă mulțumesc!
Cu respect, Raul Bocșe.

FENNEL

fennel-1311691_1280

(Teatru în versuri)
Persoanele
TUFĂ-Toboșar la festivaluri
DOAGĂ- Prietenul lui Pițigoi
FENEL – Fratele lui Felia
FELIA – Sora lui Fenel
CIORCHINE – Nevasta lui Butuc
BUTUC – Soțul lui Chiorchine
PIȚIGOI – Prietenul lui Doagă

Piesă de Teatru în trei Acte
(Forma definitivă)

ACTUL I

SCENA I-a

FENEL, DOAGĂ

FENEL:

Prietene,vezi, casa să nu ți-o faci pe partea de jos a unei văi,
Dar nici în vârf de deal, ci locul să-l alegi oriunde la mijloc!
Astfel, vei fi ferit de al naturii sălbaticului joc,
Dar nici prea-ndepărtare de-a lumii comerciale loc!

DOAGĂ:

Înțeleg, vrei să-mi spui de mediocritate, ferit de-orice extreme,
Înaintezi pe calea ce-ți păstrează a ta întegritate, ferit de-orice opreliști;
Dar spune-mi unde astăzi oricât de înzestrat ești, mai poți ca să te miști,
Să nu te ducă spre păcate ale vieții, mărunte dar multele ispiți!

FENEL:

Nu pentru că numele-ți de vinuri amintește, dar vreau să te îndrept cu dinadins,
Spre-o culme a gândirii la care mulți nu pot ca să ajungă,
Deși se folosesc de șiretlic, de vorbă chiar mai vulgă,
Cu-o proaspătă minciună vor, s-atingă ceea ce nu e de atins,
Să treacă-a fi drept genii și veșnic trăitori eternului întins!
Tu, dragă Doagă, ascultă-mă acum…!

DOAGĂ:

Te-ascult precum cel rătăcit pe-un drum!

FENEL:

Nu-i vorba de-o rătăcire pe afară, și nici despre ce înseamnă a trăda o țară,
Ci vreau să te îndrept spre-a ta simțire ce o ai în tine, ca o ființă rară!
Sunt mulți ce una zic și alta fac, deși au minte bună, o folosesc greșit.
Adeseori mă tot întreb, de-o fac din voie sau cum s-a nimerit?
Ei te privesc din rama aurită ce-atârnă pe perete,
E semnul meritoriu, școlat, în timp ce fapta le-adună multe pete!

DOAGĂ:

Poți să-mi ara-ți din ele câteva?

FENEL:

Căteva? E prea puțin a spune, când de-o viață te joci cu focul care arde,
Dar nu mi-ai făcut nici un rău, mie, ci inima ta-ți arde, ascultă bine barde:
De cânți, și văd că scrii și versuri, fii fericit căci nobilă e Arta-ntotdeauna,
Și nobilă ființa ce primește un astfel de dar sfânt, e ca în noapte Luna,
Ce luminează calea acelui călător ce în neștire umblă pe drumuri rătăcite;
Arată dar ce-i mai frumos și bine, arată prin exemplul tău lumina unei zilei fericite!
Dar eu aud că tu, mi-a spus-o chiar Ciorchine, sub haina artei mai mult te străduiești,
Să încâlcești, ba și mai rău, cu vorbe de ocară, în orice prieten bun îți place să lovești!
La ușa celor mari te duci ca un slugarnic, dar și dublicitar, tu vinzi pe orișicine,
Minți în orișice moment, ai terfelit-o la reviste pe harnica Ciorchine!
Ai întocmit scrisori de pâră, punând pe ici pe colo și falsă semnătură!
Pe la biserici când te duci să nu privești aproapele cu ură!
Ce altceva să-ți mai arăt? Chiar Butuc te-a găsit beat turtă, dar pretinzi,
Că ai și aripe la umeri, și tuturor le afli vr-un cusur, deci astfel cearta o întinzi!
E bine ca să știi și cui închini eforturile tale, căci semnul vre-unei arte slab se vede,
Iar a te războii așa de dorul lelii, fără rost, nu-i vine nimănui a crede!
E greu, deși s-a încercat, a-ți coborâ nițel nasul mai jos,
Deci semn că temperamentul te biciue, pentru un os de ros!

DOAGĂ:

E limpede! Ești un dușman al meu! Tu ai crescut la oi,
Pe când eu dat-am festivaluri, să-ți spună Pițigoi!
Iar sfatul tău mai mult mă întărâtă, n-am chef să te ascult,
Și nici în cale-mi să te-ntâlnesc mai mult!

FENEL:

Viața nu-ți este un dușman, ci tu lovești în tine!
Cu bine, și să ne auzim de bine!
(Ies din scenă)

SCENA II-a

Ciorchine, Pițigoi

CIORCHINE:

”N-am gând ca să te supăr, nici vorbe rele ca să-ți spun,
Vreau să nu uiți fața să ți-o speli în apa cea curată și nu din cea din drum!
Ce treabă ai să-l îndrăcești pe Doagă, tot timpul povestindu-i de Felia,
C-ar fi femeia, vezi, spălătoreasă, și că zadarnic el îi caută iubirea!
Tu ai văzut ce gingase-i la toate, la vorbe, la purtare, dece atâta pică?
Încerc să cred că însu-ți tu pândești să o alegi a fi a ta iubită!
Eu dacă am doi ochi în cap, mai am și-n minte doi ce te privesc:
În gelozia ta, eu altceva observ, ești încărcat de doruri ce tot cresc!
Și cresc, iar într-o bună zi când dorul și tristețea vor face casă bună,
Te vei trezi respins, iar viața ta se va-ndrepta pe-o cale mai nebună!
Ești liber să alegi întotdeauna cărarea pe care tu o vrei,
Dar eu te sfătui să nu batjocorești, din gelozii, viața unei tinere femei!

PIȚIGOI:

”Nu înțeleg ce zici! Adică până unde vrei vorba să o duci!
Doagă mi-e prieten și niciodată nu ne-am dovedit a fi niște năuci!
Unde-ai văzut doi prieteni să iubească aceeași fată?
Iar ea să se prostească a crede că e bine și fapta ei curată?
Te înțeleg Chiorchine, ești o femeie ideală,
Dar prea ești curioasă a știi ce fiecare are de fiert în oală!

CIORCHINE:

”Vezi cum singur tu te dai de gol? Așa este cum vorbele-ți vestesc,
Nu sunt prieteni între ei, doi, ce pentru-aceeși fată se-mbrâncesc,
Numai atâta doar că reciproc se mint, în acest caz au gândurile false,
Mai rău de-atât, în viitor și viața o vor duce certați și zile arse!
Așa vrei viața să-ți clădești? gândește-te la tinerețea ta, dar si la aceleia,
Ce-n inimă îți place să-i faci loc; eu zic să-ncerci să te apropii de Felia,
Va-ți potrivi-mpreună de minune, obrajii ei îmbujorați și păru-i auriu,
Ar îmblânzi năravul tău de pițigoi zglobiu!

PIȚIGOI:

”Văd bine cum joc de mine-ți bați, la fel cum Tufă face,
Iar cu ursita ce-mi propui înveci n-oi avea pace!
Doar știi că ea este de-apururi în preajma lui Fenel,
De-apururea Felia ascultă de tot ce zice el!

CIORCHINE:

”Este normal ca să asculte, doar îi e fratele mai mare,
Dar tu de te apropii de Fenel, ai înțelege frumosul caracter ce-l are!
Iar prietenia cu Doagă să n-o strici, io spune verde-n față:
”Amice, eu de Felia-s robit, și-am s-o iubesc viața mea întreagă!”
Iar dacă se va enerva, nicicum vrând să-nțeleagă,
E dreptul lui norocul să-l încerce, precum și tu la fel să faci;
Căci pân-la urmă plin e lanul de flori albastre și de roșii maci!

PIȚIGOI:

”Ușor de zis! Dar n-am nici loc de muncă, Fenel e cu pretenții,
El nu va-ngădui relații, oricât ia-și dovedi eu bunele-mi intenții!
Iar Doagă scrie versuri la reviste și încă versuri multe,
Felia-i liceeană și are gust spre arte, deci are să-l asculte!
Dar nu sunt nici eu de pripas, mă știu isteț, nu mă las dus cu vorbă,
Am să-l conving că nu este prea bine, să ia vulpește bobița dintr-o ciorbă!
Iar Tufă toboșarul cel ne-ntrecut la festivaluri strigând hora,
Îl știi, cât har lingușitor e-n el, sofisticându-se în fața tuturora!
Dar am văzut ce ochi frumoși făcea și el Feliei,
Deci n-ar fi mare lucru să îl vedem pe Tufă murind de dragul ei!
Dar dacă nu-i chemare, iar Muza nu-l primește,
Degeaba-ar vrea să-i lunece pe palme ca un pește!

CIORCHINE:

”Fii liniștit! Fenel nici nu gândește să-l aibă chiar pe Doagă de cumnat!
El e un înțelept, în el viața-i o oglindă în care se-oglindește doar adevăr curat!
Felia e o artă, spre care toți aspiră, e frumusețea vieții, un înger prototip,
E harnica albină ce înspre flori grăbește, cu mizantropi nu are absolut nimic!

PIȚIGOI:

”Aoleo! Uite, că urcă treptele spre noi! E ea, Felia cea frumoasă!

CIORCHINE:

”E ea! Fugi iute la pian, chiar de nu cânți, pe scaun te așează!

PIȚIGOI:

”O clapă tot am să ating, așa să dau de veste!
(Se îndreaptă repede spre pian).

CIORCHINE:

”Bine, du-te!

ACTUL II

SCENA I-a

Ciorchine, Felia, Pițigoi

CIORCHINE:
(Venind în întâmpinarea Feliei,
Se îmbrățișează).

”Feliia, e o fericire să te văd! Încă de ieri te așteptam să vii!
Ești cea mai nobilă ființă, dar mai ales iubirea atâtora să fii!
E ca în vremuri de legende, când prinții pețitori de-avalma fiecare,
Umblând prin lumea mare, să dea de urma Zânelor plecau în cercetare!
Vino, vino pe balcon, e mare zi din an!

FELIA:

”Dar parcă cineva cântă la pian?”

CIORCHINE:

”E un june, picat ca din senin la noi,
Un aspirant la cântec și-l cheamă Pițigoi,
Ce-i drept, la treabă nu prea se-ndeamnă el;
E tocmai ce nu-i place fratelui tău Fenel!

FELIA:
(Cu multă bunătate aproape șoptind răspunse:)

”Fenel e precum viața, viața care nu lasă fără răsplată fapta,
Faci bine ori faci rău e treaba ta, dar numai în bine se poate naște Arta!
Sunt fericită să mă știu iubită de-o lume cât mai mare,
Dar ascultă, tu, Ciorchine, la curtea mea, oricine talent de arte are,
Cu dragoste-i primit talentul să-și arate, fie calic, bogat, sau prințul Europei,
Căci puși sunt la-ncercare, precum acei pretențioși la mâna Penelopei!
De-aceea venii azi la tine, căci înspre Poezie ești cea mai generoasă,
De vrei ca să-i inviți la un colocviu cu toții adunați? Ar fi o zi frumoasă!

CIORCHINE:
(foarte entuziasmată:)

”Felia, ești Sfânta din Icoană, eu te urmez și-ți împlinesc dorința fără șovăială!
În glasul tău găsesc temei, lumini, idei, și-o să auzim de-o bună rânduială!
Doar Arta e oglinda realei noastre vieți! Dar vezi Felia dragă, de-i viața zbuciumată,
Croită-n multe rele, corupții, crime, mincinoși, bietul artist cum o zidi o operă curată?
Scântei de bine și iubire de unde să adune? El însă are har ceresc, vrea adevăru-n Lume!

FELIA:
(o îmbrățișează)

”Ai zis chiar legea Artei, Lumina harului divin dă operele bune!
E hristică idea ce-n inima lui crește, e-o dragoste ce desperată spune:
”Vor oamenii lumină, vor codrii cântece de păsări, izvore cristaline, Mări limpezi călătoare,
O lume a dreptății, așa cum Creatorul a gândit a da lucrării sale ziditoare!”
Sufletul din noi nu are nimic a face cu minciuna,
Cu-atât mai mult artistul în harul său cel hristic, cutremurat va fi întotdeauna,
Iar relele din jur în focurile artei ar vrea să le dizolve,
El v-a crea în perle a sale scriituri, și-al lumii viitor visând ca să-l rezolve!
Poetul cel adevărat chemare dumnezeească are!

PIȚIGOI:
(intră și el în scenă)

”Sper să nu aduc deranj dar dorul meu aprins nu are alinare!”

CIORCHINE:
(la fel de bine dispusă)

”Nici un deranj, ba chiar ne face cinste prezența dumitale!”
Dar cum am putea noi stinge acele doruri sentimentale,
Atât de mari de n-au nici alinare? Ai pe cineva la inimă căzut?
Ne spune-ndată, dar nu tot ocoli un trandafir frumos!
Ce-i drept, adeseori acesta are ramul și groaznic de spinos!

PIȚIGOI:
(cu o oarecare precauție)

”Nici să mă tai felii, nu pot a divulga ce port cu-atâta greutate,
Îmi stă peste puteri, dar sper ca într-o zi să le dezvălui toate!”

FELIA:
(cu o calmitate proverbială)

”Se pare că ziua aceasta nu va fi prea departe!”
De-aceea te-aș ruga să-l vizitezi pe Tufă, să-i spui așa în parte:
”S-anunțe peste tot, să bată toba tare,
Despre un colocviu ce se va ține mâine, nu-i nici o amânare,
La casa lui Ciorchine să vină fiecare exact la ora șase!
Se va vorbi de arte, se va servi desigur sarmalele gustoase!”

CIORCHINE:
(intervine imediat)

”Pentru Fenel, Doagă și Butuc s-au și făcut anunțuri,
Le duc chiar eu, fiindcă ei au diferite gusturi,
Cu invitații speciale poți numai să îi miști din casă,
Tot timpul scriu, iar arzătorul lor talent nu-i lasă!
Se adâncesc în studii ca să afle ce scrieri face celălalt;
Fenel e cel de care toți se plânge, și-l iau adesea cu asalt,
Deși le spune adevărul de care ei, nici vor ca să audă:
”Nu poate sora lui a fi-n iubire cu-n plagiator, sau c-o stridentă notă de lăută!
Felia e cea mai frumoasă fată, e vers curat, al artei prototip,
Deci mâine s-a decide dacă dintre ei va fi unul numit
A fi alesul frunzelor de laur, pe frunte să le poarte!
Deci ține minte Pițigoi, arta e o oglindă a vieții, adună dar, poema vieții tale,
Căci niciodată nu-i pierdut un om ce-n inimă-găsea izvorul cântecelor sale!

PIȚIGOI:
(foarte răvășit)

”Dar când nu ai nici un buget, tu să creezi, tu să plătești ca să-ți apară,
Minunea unei poezii la vreo editură, eu văd aci a fi o stare cam amară!
Să nu devii nici patriot de vrei să-ți iubești țara, să nu cânți nici trecutul tău,
Căci te-nvinui de naționalism, ce pot să scriu e că am dor, să mă avânt spre hău!

FELIA:
(către Ciorchine)

”Pare a fi drept ceea ce spune!”

(către PIȚIGOI):

”Acum te du la Tufă și spunei ce ti-a zis Ciorchine”,

PIȚIGOI:

”Bine, mă duc!”

ACTUL III

SCENA I

Fenel, Felia, Ciorchine, Butuc, Doagă, Tufă, Pițigoi

FENEL:

”Eu, nu-i zic acestei întâlniri nici forum nici colocviu,
Ci-i zic moment al artei, înzestrarea ei cu-al vieții adevărat principiu!
De-i arta o oglindă a realității, iar realitatea o vitregă suflare,
Cum ar putea oglinda să reflecte senine lumi sau blândul val pe Mare?
Căci arta e oglinda din vremile primare, e clopoțelul iubirii sufletești,
Sunt visele acestei omeniri ce speră la lumina luminilor Cerești!
Poezia aduce-n lume ideea unei zile fericite, e calea ce trebuie urmată,
Ea are duh dumnezeesc, ea trece ca un fulger prin omenirea toată!
De vrei artistul cel bun și admirat să fii,
Dă sufletului simplitate, iubește tot ce vezi în jur cu ochii tăi cei vii!

FELIA:
”Pătrunsă sunt de tot frumosul ce împrejur există, de flori, de câmp, de munte,
De tot ce a zidit cel Sfânt, Olarul, cel cea rotunjit cu drag a noastră frunte!
Din duhul dragostei ne-a dat, să fim și noi iubire pe Pământ!
Eu cânt al poeziei sunt, și cu nădejde merg pân-într-al meu mormânt!

TUFĂ:
Cu multă fală

M-am străduit să-ndemn pe fiecare a fi prezent la mândra adunare!
Felia-i o bomboană, eu o privesc cu mare admirare!
Nu-mi place adeseori de Pițigoi, căci prea e insistent,
Uitând cum la gimnaziu rămase repetent!
De Doagă , acest pretins la versuri eminent,
Ce-ași mai putea spune, când tocmai la citire rămase corigent!
Chiorchine-i talentată, în multele relații năzdrăvană;
Chiar tipica unei profesii de politiciană!

BUTUC:
Foarte înfuriat

”Ce merite ai tu, măi Tufă, de-așa tăioasă critică lansezi,
De când te știu umblai haihui la oameni prin livezi,
Crescu-și precum și numele îți este, și-acum poftim,
In loc a înțelege cuvintele Feliei și Fenel, tot rele povestim?
Iar de nevasta mea, ți-o spun, să nu te-atingi,
Căci vom ajunge-n judecăți…, la astea mă împingi?
Da, viața este cu de toate, dar cearta nu e Artă!
Și mai ales când nobila simțire nu-ți sună deloc la-l minții poartă!
Apoi…,

TUFĂ:
Infuriat si el!

”Apoi, deajuns! Eu n-am nimic cu voi,
Eu nu bat toba aiurea, cum face Pițigoi,
Strigând în gura mare pe stradă sau la colțuri,
Cum Doagă de Felia s-a-ndrăgit, iar fata face mofturi!
Pesemne pițigoiul se crede prea grozav, a fi alesul muzei,
Pretins a fi un sfetnic, un fiu al călăuzei!

DOAGĂ:

Trântindu-și scaunul de perete!

Dar oare Fenel o fi lumina zilei?
Nimic nu vrea să-și schimbe, ori noi suntem ai milei,
Ai suferinței? În seama lui suntem lăsați ca frunza-n vânt?
Viața asta-i bun ceresc, să o trăim în armonii și cânt,
Să fie arta poemele iubirii! Fenel ne bagă în mormânt!
Felia-i prea frumoasă pentru voi, și nici nu cred că vă iubește!
Degeaba-n sufletele voastre mândria se zorește!
Degeaba-n vise neîmplinite tot bateți câmpii în cer și pe pământ,
Iar lui Fenel, încerce orișicine, nu-i poți opri ce are în gând și în cuvânt!

FENEL:

Netulburat

Așezi frumos bobițele pe ață, dar cine vrei să-ți împlinească
Toate aceste vise, când iată tu prin fapte te dovedești a fi o biată iască!
Artele vin în urma noastră, ci nu noi după ele,
E zero gândul neîmplinit, căci nici lumina n-ar luci de n-ar fi-ntâi și stele!
Felia sora mea este oglinda ce așteaptă lumini din scrierile voastre,
Pe când în certuri și sudălmi, cum faceți azi, nicicum vestesc de-al artei mare oaste!

FELIA:
Cu o tristă melancolie

În ochi lumina-mi este tot mai stinsă, căci inima mi-e pradă acestor gelozii,
În care lumea voastră se-ntărîtă, voi dați poeziei veșminte mortuale, nu deale celor vii!
În veșnicii e viu Divinul Creator, dar nu la el vă este gândul,
Nu-l căutați în pieptul vostru gras, si-n cântece blestemelor dați rândul!
Voi nu iubiți pe cel ce greu muncind aduce mierea ce-n flori o pune sfântul!
Ce genii aveți a fi voi dar? Ce opere nemuritoare aștept azi de la voi?
Doar câte unul din codru lui Amin* răsare ca lumina spre vremurile noi!
Fenel despre iubire și muncă vă vorbește, desigur nu de sapa primitivă,
Ci pe măsura științelor de azi, să-nnobilăm viața și arta deopotrivă!
Natura nu urmează capriciile noastre, ci noi să îi urmăm divinile ei legi,
Atunci acea universală armonie se va restabili dând viață lumii-ntregi!
Aceasta o doresc…!

FENEL:
Cu ochi scânteietori

Spre-acelasi viitor nădăjduind privesc!

*Eminescu(Aminul – numit de A.Botez)

Ioan Miclău-Gepianul
25 iulie, 2016
Australia

TE ÎNTREB PRIETEN DRAG!

Sunt părinți care se roagă,
Sunt și suflete ce plâng,
Bolnavi ce în suferință
Lângă Domnul tot rămân!

Sunt sărmani ce tot îndură
Și credință au mereu,
Sunt săraci ce n-au averi,
Doar un Dumnezeu și-ntreb:

Există ceva mai prețios ca Dumnezeu?
Există ceva să-L înlocuiască pe EL?
Te întreb prieten drag,
În cel găsești pe Dumnezeu?

Sunt chiar prea mulți ce cred în oameni,
Înșelați sunt chiar de ei,
Uită că cel ce dă totul
Este bunul Dumnezeu!

Cel ce ține omenirea,
Totul vine de la EL,
Și te-ntreb prieten drag,
Cei cei mulți în nepăsare,

Fericire n-au nicicând,
Doar în pofte și plăceri
Fără dragoste mergând,
Auzit-au ei de EL?

Dar de măreția Sa!?
Ei rămân în nepăsare
Și cu vina tot mai grea,
Și te-ntreb prieten drag:

Ești mai de preț ca multe vrăbii
Pentru creatorul meu,
De te-ncrezi mereu în Domnul
Și te lași condus de el,
El dă totul pentru tine,
Și-a dat chiar viața Sa!
TODICA LUCIA

ZEII ŞI EROII

numai cei care scormonesc – adânc şi cu
iluminată râvnă – pământul cel
somnoros dar blând – şi-l seamănă acolo-n
străfund – cu seminţele minunilor deghizate-ale
cerului – iar apoi îl
păzesc şi plivesc – îl prăşesc de toate
umbrele (pietroase – căpăţânoase
barbare) – cei care fac – aici – în
sfârşit – tot ce este de
cuviinţă – spre a convinge
Sfinte Seminţele să se
descătuşeze din narcisismul lor – din
frumuseţea lor
statuară – şi să devină – din nou
Florile Sărbătorii – Feerice
Zboruri ale
Văzduhului – ori să devină – tainic
GRâul Pâinii celei spre fiinţă: da
numai aceia pot fi socotiţi Oameni
vrednici de veşnică
cinstire

numai cei care aduc spre lumină – din
visul abisal al
pământului – toate alintate
pâraiele şi – în horă – toate
celelalte mândre-oglinzi
argintate – Apele – întinsele – cele care
sărută – într-ascuns şi extatic
Rădăcina
Rădăcinii – acolo unde-s
miri Munţii şi logodnicii
Dealuri – spre a înmuia inima
posomorâtă-a adâncului – spre a-l
face să se-ndure-a dezrobi
Sfinte
Seminţele Florii şi
GRâului (…ba chiar a le
socoti – pe ele – orfane străine zburatice
fiicele lui…) – apoi aduc
Dreptatea şi Buna
Rânduială în lume (iar nu
“legile” şi “justiţia” – care-s cele mai
de ruşine cuvinte: spume-nveninate la gura
pizmaşilor – beţivilor – îngropaţi – de-o istorie-ntreagă
în leagănul mlaştinii…) – da
numai luminătorii cu straie de-odăjdii ale
Munţilor – Apelor şi Tronurilor
Semeţiei Fulgerelor – numai ei se pot numi
Zeii şi Binefăcătorii acestei
lumi

şi chiar nu are nicio
importanţă (…nu avem nici măcar
vreme să ne gândim la
asta…) dacă există
lumea cealaltă: cei care ne-am împlinit – aici
truda şi datoria – am chemat şi am
luminat – adică – aici – Izvoarele Vieţii – orişicine
ne-ar chema spre o nouă
Rodire – într-un cu totul alt – nou şi
încă barbar – netrezit
tărâm – vom merge cu El – Îl vom
urma şi-nsoţi – cu paşi
solemni – cu fruntea sus şi cu
palmele deja bătătorite şi înţepate de
lemnele spinii şi piroanele lumii trecute – da
bătătorite pentru orice fel de treabă – spre
mereu şi oriunde reînnoită
Buna Rânduială

…ceilalţi – ce-şi zic
judecători – medici ori
dansatori pe sârmă – războinici – învăţători şi
comercianţi – nu sunt nimănui de
niciun folos: doar tulburători de
linişte sunt – numai încurcă şi
înnegurează lumina cea născută-a fi
limpede – numai spurcă
văzduhul cu
noduri şi-abisuri – da – înnoadă
răstignesc şi-ndurerează
văzduhul – din care s-au desprins şi s-au
închegat – maiestuos
Zeii şi Eroii – Seminţele şi
neprihănite – fiicele lor
Roade
***

Adrian Botez

27 Iulie,2016, Ziua Comunei Gepiu-Bihor

JOC POPULAR ROMÂNESC

Această zi de sărbătoare a fost aleasă a fi pentru totdeauna,
așa au hotărât Cetățenii comunei atunci când s-au alăturat
ideii edilului comunal Primar dl.IOAN PURGE. Aceasta s-a
petrecut la 27.Iulie, 2014. Festivitățile cuprindeau o varietate
de activități cultural-sportive, iar această zi de sărbătoare a mai
fost numită și ”Ziua Fiilor Satului”, însemnând aceasta totalitatea
Cetățenilor al acestei frumoase comune românești,GEPIU.
Astăzi, 27 Iulie,2016, febrilitatea organizării festivităților este
aceeași; competiții sportive, dansuri, iar Ansambul Folcloric ”Doina”
din Gepiu este gata pentru ași lansa programul de cântece și dansuri!
Eu însumi fiind fiu al satului Gepiu, sufletește mă alătur acestui
moment de sărbătoare al comunei! Sunt mândru a fi ”Cetățean de Onoare!
al comunei natale!
Trăind cu familia mea în Australia, doresc să dăruiesc pentru această
frumoasă zi de vară în care concetățenii mei și-au ales această sărbătoare,
o frumoasă poezie, intitulată ”Vârful cu dor”.

Vârful cu dor!

Bună ziua munților,
Cu cărări din stânci și flori,
Porți deschideți zorilor,
Căci așteaptă un neam mare,
Să se-nalțe către soare!

Bună ziua, crăișor,
Iancule, fecior din munți,
Tu ești acel vârf cu dor,
Ce din fluier chemi în noi,
Duhul bravilor eroi!

Viitorul deșteptării
E-al iubirii sfântă rază!
Cu-a lor vârfuri până-n ceruri,
Munții noștrii aur poartă,
Iancule, ne-adu aminte,
C-am cerșit din poartă-n poartă!

Și nu vrem să cerșim iar,
Ci pe-a noastră sfântă vatră,
Pe al Plaiului altar,
Să zidim o viață bună,
Toți, din suflet și din har!

Ioan Miclău-Gepianul

COLO SUS LANGA IZVOR (Continuare)

poppies

“Astfel dar, povestea spune,
Cum Voinicul un semn pune,,
Semn de dragoste adâncă,
Pe un vârf înalt de stâncă
Ghid să-l aibă, să-l privească,
De o fi să rătăcească,
Peste zări și ape sure,
Peste creste de pădure,
Prin cea lume depărtată,
Unde-i Zâna ferecată,
Tot în funii de fuioare,
Peste mâini peste picioare,
Si ascunsă de la soare!
Ochii-i plâng, pieptu-i suspină,
Dup-o rază de lumină,
Și-o căta Voinicu-n lume,
Pe-al lui cal albit de spume!
Dar, din când in când aruncă,
O privire spre cea stâncă,
Unde și-a-ncrustat cu dor,
A lui semn lângă izvor!
Semnul nimeni nu îl știe,
Decât inima lui vie!
Și iar roibul pornea sprinten,
Indemnându-l cu-a lui pinten;
Știa el, vraciul bătrânei,
Ce legase farmec Zânei,
Cum punea bobii pieziș,
Și-i stropea cu stropi din Criș,
Dezlegarea era numai, s-o scufunde,
Pân la subsiori în unde,
Valul murmur de va face,
Farmecul i s-a desface,
Dar atunci și baba crapă,
Răsturnată pe o grapă!
*
Dar era pierduta-n zare,
Acea taină și cărare,
Cu a mandrei Zâne urme,
Să-l indrepte și să curme
Vestejirea feței pale,
Cu foc al iubirii sale!
Doar era Zâna frumoasă,
Cum e ziua luminoasă,
Cum e luna-n plină noapte,
Grădina cu fructe coapte,
Și purta Zâna la brâu,
Tricolor și-un spic de grâu,
Ochii-i două mândre ape,
Cu păduri însprâncenate,
Buzele-i erau cireșe,
Părul plai cu flori alese,
Și era Zâna ca Țara,
Ca răcoarea luncii vara,
Glasul ei o melodie,
Ce la suflet te mângâe!

Ioan Miclau Gepianul