CINE A FOST GEORGE GÂRDA

annie-spratt-370997

Titlul acestei cărți „duplex”, propus de mine, mă obligă să fac un scurt comentariu despre autorul butadei „Că tăt Banatu-i fruncea!” pentru că mulți români rostesc această sintagmă fără să știe de unde provine.
Paternitatea expresiei îi aparține poetului dialectal – de rezonanță – George Gârda, născut la 5 septembrie 1879 în comuna Mănăștiur (grai local: Mănășciur), situată în zona Făgetului, din județul Timiș.
A urmat Școala primară în satul natal, iar în 1892 a intrat ca elev la Liceul maghiar din Lugoj, ca după absolvirea „cursului inferior” să se transfere la celebrul liceu „Andrei Șaguna” din Brașov unde își ia Bacalaureatul.
Urmează cursurile Universității din Budapesta, unde obține Licența în Drept /1908/ și Examenul de Cenzură în 1909.
A activat ca avocat stagiar la Lugoj, apoi și-a deschis birou de avocatură la Făget, fiind mai aproape de Mănăștiur.
Mobilizat în armata austro-ungară, a participat la Primul Război Mondial în Galiția ; rănit la picior, a fost internat într-un spital din Viena, după aceea – la Lugoj. În timpul convalescenței a învățat limbile franceză și germană în care conversa fluent.
După război, a militat pentru organizarea românilor bănățeni în scopul sprijinirii istoricelor evenimente ale acelor vremuri.
A participat la Adunarea Națională de la Lugoj din 3 nov. 1918 (5.000 de români) când a fost ales Comandant-adjunct al unui Batalion al Gărzii Naționale din orașul de pe Timiș, înființând un asemenea batalion și la Făget, sprijinind astfel delegații bănățeni să participe la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918.
După săvârșirea Marii Uniri, a fost ales deputat în primul Parlament, rostind – în Adunarea Constituantă a României reîntregite – un discurs memorabil cu tema „Banatul nu-i pierdut”.
Prima poezie reușită, în grai bănățean, a fost „Izâmbanu” (trenul) creată în anul 1902, în satul natal. De altfel, majoritatea poeziilor sale au fost scrise între anii 1902-1904 la Budapesta, Mănăștiur și Lugoj. Excepție făcând „Masa poganilor” (vestiți) scrisă la Biserica Albă (azi în Serbia).
Și-a făcut debutul în presă l-a făcut în ziarul „Drapelul” din Lugoj, nr. 111/1902, cu poezia „La urlaub” (permisie din armată), iar în nr. 24/1903 i s-a publicat poezia de succes „Că tăt Banatu-i fruncea”, căreia „i s-a dus buhul” după ce a apărut la Budapesta, în 1908, la Tipografia „Poporul Român”, prima ediție a volumului său de poezii intitulat sugestiv „Bănatu-i fruncea!”,cu o prefață semnată de profesorul Iosif Popovici.
Alte ediții ale aceluiași volum: București, 1921 și 1996, aceasta din urmă fiind îngrijită de scriitorul bănățean Traian Iancu.
Marele critic literar George Călinescu îl menționează în lucrarea Istoria Literaturii Române (1941), iar Gabriel Țepelea și-a dat doctoratul cu teza Gârda și literatura dialectală bănățeană. Era în anul 1948, chiar anul în care poetul, în preajma Crăciunului (23 dec.), ne-a părăsit.
Își doarme somnul de veci în Cimitirul din Făget, actualul oraș patriarhal în care a trăit, a profesat ca avocat și a creat.
Poeziile sale cele mai reușite, au fost selectate în diferite antologii dintre careamintim „Ano, Ano, lugojano” semnată de Gabriel Țepelea, Editura „Facla”, Timișoara, 1974; „Antologia poeziei în grai bănățean”, îngrijită de Ștefan Pătruț, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 1999; „Poezii în grai bănățean”, vol. I, îngrijită de Aurel Turcuș, Editura „Orizonturi Universitare”, Timișoara, 2009, apoi în „Antologia Literaturii Dialectale Bănățene” (poezie, proză, teatru) 1891 – 2011 îngrijită de Ioan Viorel Boldureanu, Simion Dănilă și Cornel Ungureanu, Editura „Universitatea de Vest”, Timișoara, 2011, iar recent în Ediția a II-a a ALDB (poezie, proză, teatru) 1891-2017, apărută la aceeași editură în 2017 și îngrijită de același grup de scriitori.
Moștenind o bogată zestre spirituală de la vrednicii înaintași și perpetuând frumosul obicei de a „declama poezii în „grai bănățan”,în multe școli din „Banatul istoric” elevii învață facultativ poezii semnate de Victor Vlad Delamarina, George Gârda, Tata Oancea,(alias: Petru E. Oancea),Grigore Bugărin, Cassian R. Munteanu, dar și din contemporani ca Marius Munteanu,Virgiliu Șchiopescu, Petru Chira, I.I.Bencei, Ștefan Pătruț, Dorina Șovre, Sorin Olariu, respectiv Ionel Stoiț din Torac/ Banatul Sârbesc.
Poezia dialectală din Banat cunoaște noi dimensiuni prin promovarea ei de către Studioul de Radio Timișoara, în cadrul unei emisiuni duminicale, cu ajutorul Cenaclului radiofonic „Gura satului” fondat la 27 ianuarie 1991 de Marius Munteanu (inițiator), Ion Micu (redactor) și Ionel Iacob-Bencei. Ulterior, în ordinea sosirii, cenaclul s-a întregit cu Virgiliu Șchiopescu, Ștefan Pătruț,Ioan Viorel Boldureanu, Petru Chira și Ion Olariu.
După modelul respectiv, câțiva ani au fost cenacluri satelit la Lugoj, Caransebeș și Reșita. Într-o perioadă și câteva posturi tv din Timișoara, Lugoj, Reșița și Arad au promovat poezia în grai bănățean.
Anual au loc concursuri/festivaluri în comune ca Margina, Mănăștiur din județul Timiș, în orașele Bocșa și Caransebeș, din Caraș-Severin precum și în localitatea Uzdin din „ Banatul sârbesc”/Voivodina. Câțiva copii au obținut premii la Festivalul bienal de umor sătesc „ Gura satului” de la Macea, județul Arad.
Casa de Cultură a Municipiului Timișoara găzduiește Cenaclul-Concurs de Literatură Dialectală Bănățeană „Marius Munteanu” condus de prof.univ.dr.Ioan V.Boldureanu. „După lupte seculare”, de ordin politic, în sfârșit, bustul poetului dialectal George Gârda – realizat de sculptorul Aurel Gheorghe Ardelean – și-a găsit un loc pe soclu, lângă cel al legendarului cărturar pașoptist Eftimie Murgu, la intrarea în Parcul din Făget, în preajma Liceului Teoretic „Traian Vuia”.
În satul natal, vreo trei-patru primari, împreună cu consilierii, n-au reușit în mandatele lor – care cumulează mai bine de trei decenii – să dezvelească o placă memorială la locul unde a fost casa părintească a poetului, întru cinstirea consăteanului lor, o personalitate a Banatului; în schimb, Școala Gimnazială din Mănăștiur îi poartă numele.

Fie ca generațiile ce vin să-i prețuiască
pe toți oamenii de seamă care au dat ceva
Banatului și României noastre dragi.

A „spicuit” pentru dumneavoastră,

IONEL IACOB-BENCEI

„BANATU-I FRUNCEA”
&
„ARDEALU-I MINTEA
– parafrază la George Gârda-

S-au dus o sută și… de ani
Și nu-i mai ca atuncea
Când zis-a unul din „pogani”
„Că tăt Bănatu-i fruncea!”

În lume, multe s-au schimbat,
Ba chiar și-n viața noastră;
Avem și INTERNET la sat
Și-avem „Săgeata-albastră”.

Așa că astăzi – dragii mei –
Stau de taifas în tren,
De la Geoagiu la Bencei,
Ionel cu Eugen.

Ei nu-s mai Stan și Iorgovan
„În tren p’a tria glasă”,
Dar tot mai poartă un „givan”
În graiu’ lor de-acasă.

Începe Eugen, fălos:
– Ionele, spune-mi cin’te-a
Capacitat, vreun mincinos,
Că nu-i Ardealul mintea?

– Ascultă, nu mă nărvoza
Dă vrei să treśem puncea;
Io nu am spus așa śeva,
Am dzâs: „Bănatu-i fruncea! ”

Șî nu-mi vorbi așa…, dă sus,
Cuvincie pă domnieșce;
Ce rog să-m spuni śe ai dă spus,
Da’ în argelenieșce…!

– Ț-oi spune, ie, ca arghelean:
Banatu vost ghe fală
Îi tăt așe cum o zâs Stan…,
Vas’că, nimica goală.

La noi „BOTANICA”-i un vis,
Cu zăci ghe mii ghe specii,
Hectară-ntregi ghe PARADIS,
Ca s-o apuce vecii…!

Amu, aicea poț să vez
Șî flora ghe pe „coaste… ”
Șî trandafiru japonez,
Da’ șî flori ghe-ale noaste.

Ghe PIERSIC, mă, ai auzât?
Ce-o fo în film „Harapu…”,
Vorbeșche șî che râz atât
Până che doare capu…!

– Vorbieșci ca să mă căpiez,
C-aveț șî voi „Grăgină”,
Da’ hai la Bazoș ca să vez
Un RAI, supt „luna plină”;

Îi o pădure dă arbușci,
Aduș dân larga lume;
Dân flori îț vinie ca să mușci;
Da. Nu mă țân dă glume.

Pofcesc tăț argelenii tei,
Ca orșâcând să vină,
Să vadă parcuri șî alei,
„Orașu nost, grăgină”

Cu „Parcu Rozelor”, un scut
Dă trandafiri cu roauă;
Orașu unge o-nșeput
„Revolta”- n optză’ș’noauă!

Avem pă marele POPA’S…,
Nimica nu ii scapă;
Îi molăreșce ca un AS
Șî l-o pictat pă PAPĂ!

Îi primu nostu gugulan,
Că vedz – aiśi îi șpilu –
S-o șpățârit la Vatican
Ciar cu „POPA-MOBILU”.

Tu dă Băbuț ai audzât,
Dzâs șî „homeopatu”?
Tratează-n Mașloc, sat vestât,
Îl șcie az tăt natu;

Cu „Centru medical” model,
Ce vingecă dă rele;
Vin oaminii în cârj la el
Șî pleacă fără ele…

Nu ne-ar strâca la amândoi
Să-i faśem o rugare
Să nie consulce, că șî noi
Ni-s hăităș dă piśioare.

– D’apăi, epigramiști aveț?
– Po cum să nu? câți vrei
Șî tăț îs buni, da-s tri dă preț:
Ionel, Iacob, Bencei.

– Io, după câche-am auzât,
Doar doi ar fi „pă val”:
Ionel, Bencei șî cam atât,
Că-i Iacob ghin Argheal!

– Acuma, iar „sări păstă cal”,
Că bun măi ieșci dă gură;
Iacob nu vine dân Argeal,
Să trajie dân Scriptură.

Da’ voi cum staț la strâgături,
Numice epigrame,
Le scrieț pântră picături
Sau în podrum la crame?

– Noi stăm ghestul ghe binișor,
La Cluj cu epigrama;
Avem un mare scriitor
Ș-amu aci îi drama,

Că nu-i concurs în care el
Să nu ia premiu-ntâi;
Îi mult măi tare ca Ionel,
Al vostru căpătâi…!

Atâchea premii o luat,
Ghe ani șî ani ghe zâle,
Că diplomele le-o-nrămat
Ș-amu-s vreo zăce kile!,

Iar cap la cap îs cât un tren,
Că ghe-aia-i fac omagiu;
Îl cheamă Albu Eugen,
Zâs „Prințu ghe Geoagiu”!

– Śicesc șî io poșmândre noi,
Că-s mulce, fel dă fel,
Nu vreau să-m fac păcat cu voi;
N-am audzât dă el;

Da’ poace-n creșcet să tot stea,
Pân-l-o durea șî crielu,
Că niśiodată n-o avea
Succes ca Iacob Nielu!

– La noi îi Fabrică ghe ruj,
Cum nu îi alta-n țară;
Avem șî „varză a la Cluj”
C-un gust ghe che doboară,

Că-i cu untură ghe la porc
Șî varză pusă-n praguri,
În tavă, inghe să întorc
Șî alche fainoșaguri.

Ghin „pălăneț” ghe ai gusta
La noi, la Viișoară,
Ai zâce cum că „pița”-i ra,
Nu-ț trăbă-a doaua oară!

Ce să măi spun ghe stadion?
Modern ghin cale-afară;
Echipa-i prima în sezon
Șî lom EVENTU, iară.

Da’ voi ce-aveț pân cel Banat
Ghe vă lăudaț atâta?
– Ajiunjie! Io ce-am ascultat,
Ascultă șî tu câta!

Avem bisăriśi, mănăstiri,
O Catedrală mare;
D’o vedz, mă nădăi că ce miri;
Șî nu-i o întâmplare

C-or fost la noi mitropoliț
Vasile, Nicolae
Șî az îi Ion, dân ăi vestâț;
Avem vlăgiśi, o droaie…

A, śe-m spuni mie dă curechi?
Noi bacem o păsulă
Dă-ț iasă focu pân urechi
Șî păru pân căśiulă.

Așa îs bănățănii mei:
Pogani șî tari la rânză;
Ț-oi da răchie la Bencei
Șî „colăśei cu brânză”….

-…Măi gată! Haida la fruștuc,
„Că-m lasă gura apă”;
Să văd pân straiță ce apuc:
„Ai”, slană, pită, ceapă…

Șî oauă fierche măi mâncăm,
Cam iestea-s ghe opincă;
Da’ măi năinche să-nchinăm
Un ștamplu ghe palincă…!

Șî tu nu che măi lăuda
Cu tot ce-n jur să mișcă;
Adus-ai ghe fruștuc ceva?
– Io am adus…o brișcă!

– …No, mă zuitai să-ț spun că noi
Am dat ș-un prim-ministru…
– Mulțam! Atâta tărăboi
Că nu o fost magistru…!

– D’apăi Grindeanu ghin Banat
O fo măi bun ca Boc?
– Io dzâc că da!, dă ar fi stat
V’o patru ani pă loc.

… Și tot așa… și iar așa…,
Ajunge trenu-n gară
Și prinde a se repeta
„Disputa seculară”.

Deci, haideți să trăim ca frați:
Noi – șesul, voi cu munții,
Da-n veac de veci să nu uitați
Că-i mintea-n dosul frunții!

Realizator: Ionel Iacob-Bencei
Consultant pt. Ardeal =Eugen Albu
_______________________________
GLOSAR
Precizare: semnul ś se folosește pentru redarea grafică a unor cuvinte în grai bănățean cu o
pronunție specifică.
Exemple: śe = ce; duśi = duci; /faśi =faci; culśi = culci; śină = cină; śine = cine; cruśi=cruci;
dulśi = dulci etc.

ai = usturoi
aci/aiśi = aici
amu = acum
arbușci = arbuști
audzât = auzit
brișcă/briptă = briceag
căpiez = o ia razna
căśiulă = căciulă
cârj = cârje
câta = puțin (în Caraș-Severin)
che = te
creșcet = creștet
criel = creier
colăśei = un fel de langoși
dzâc/zâc = zic
faśem = facem
fainoșaguri = mirodenii
fierche = fierte
fo = fost
frunce = frunte ( în față, primul)
fruștuc = mic dejun
ghe = de
ghe-ai = de-ai
ghin = din
givan = sfat/taifas
glasă = clasă/categorie
gugulan = locuitor (originar) din zona Caransebeșului
hăităș = mers greoi/dureri
iestea = astea/acestea
inghe = unde
lom = luăm
molăreșce = fotografiază, zugrăvește, pictează
mușci = muști
nădăit = intuit
năinche = înainte(Banat: năince)
nărvoza= enerva
pălăneț = un fel de mălai în cuptor
podrum = pivniță
pogani = tari/bogați/renumiți
poșmândre = glume/anecdote
punce = punte
răchie = țuică
slană = slănină
straiță = traistă
strâca = strica
șcie = știell
șpățârit = plimbat
șpil = substrat
ștamplu = măsură de 30-50 ml.
śe = ce
śeva = ceva
treśem = trecem
vestât = vestit
vingecă = vindecă
vlăgiśi = vlădici
zăci = zeci

Anunțuri

POEZII DEDICATE NOULUI AN-2018

IMG_20180108_0003

O NOUĂ CARTE DE LA EPIGRAMIŞTI!
(Un cadou de Anul Nou)

Cartea ne-a sosit din Timișoara, fiind de fapt o nouă floare de spirit, crescută din acel umor satiric și vindecător al bănățenilor! Și ce e sigur este că la Cenaclul de satiră și umor „Ridendo” din Timișoara – având ca Preşedinte de Onoare pe Maestrul Ştefan Popa Popa’s, în acea pepinieră de talente, se pot afirma noi personalități care să ducă în lume faima acestei specii literare – Epigrama!
Cartea, intitulată „Do(a)ge de Bega” și apărută la Editura Mirton din Timișoara, în septembrie 2017, este opera doamnei Prof. Alexandra Dogaru, cunoscută în viaţa culturală românească mai ales ca editor şi traducător de carte.
Volumul se deschide cu un „Moto” al maestrului Ionel Iacob Bencei, „Ce-ți doresc eu ție, dulce epigramă”. În Prefața semnată de domnul Profesor univ. dr. Ştefan Buzărnescu, găsim următoarea apreciere:
„Apariția «DOGELUI de Bega» este un reper important în evoluția Cenaclului timișorean «Ridendo» și, totodată, o reușită a inegalabilului Bencei ce a avut, de data aceasta, răbdarea să lanseze la «apa» umorului o sirenă care nu se teme de apele tulburi ale vremurilor noastre bolnave de mondialită cronică.” Iar în continuare: „Ca orice umorist profesionist, autoarea împărtășește multiseculara deviză a forței educative a umorului, a corijării moravurilor prin satiră”.
Se cuvine în primul rând să-i mulțumim autoarei pentru bunătatea de a ne trimite și nouă, românilor australieni, cinci exemplare din această carte de debut, cu epigrame şi catrene umoristice.
Oameni de seamă – între care destui academicieni – care s-au preocupat cu dăruire, ei înșiși fiind adevărați creatori de epigrame, au scos în evidență perena valoarea educativă a epigramei, ca mijloc de întărire a moralei și corectare a comportamentului omului în societatea în care trăiește!
Adevăraţii slujitori ai umorului prin epigramă (precum regretatul Dimitrie Jega şi contemporanul Ionel Iacob-Bencei) au făcut delimitarea între umorul constructiv şi cel distructiv: epigrama nu trebuie să fie purtătoare de invidii și gelozii personale, răutăcioase, ci „bisturiul doctorului”, care se vrea a aduce umanizarea și buna comportare a individului în mediul lui social!
În bună frăție cu poezia, epigrama este mult mai concisă, rimată, supunându-se impecabil regulilor prozodiei, plăcută ca mierea …dar înzestrată cu ac, la fel ca albina! Epigrama vine în haina umorului, care pe unii îi face să râdă, iar pe alții să plângă!
Citind cartea de epigrame a Alexandrei Dogaru, vom observa repede cum autoarea se supune riguros acestor canoane alee mini-operei epigramatice, într-adevăr de bună calitate! Autoarea, dând semne de acea maturitate a specialistului în profesiunea sa, nu se cruță nici pe sine, observându-se introspectiv a fi nu o «puritană», ci aidoma cu oamenii din jur, întrucât …errare humanum est! Problema este dacă reușim să învățăm ceva din greșelile noastre, iar la acest capitol, talentul, harul creator, mână în mână cu bunul-simţ pot pune degetul pe rană cu civilitate, fără să-i rănească pe cei apropiaţi!
Iată câteva catrene care mi se par concludente:

Orgoliu în familie
De nu m-ascultă, tac pe dată

Şi, după-o vreme, dumnealui

Ideea mea neacceptată

Mi-o „vinde” drept …ideea LUI!

*

O, tempora…
Frumuseţea-i ca o gripă –

Trecătoare; tu învaţă

Că „aluneci” preţ de-o clipă

Şi plăteşti apoi o viaţă!

*

Parfum complice
M-am întrebat de-atâtea ori

De ce mi-aduce soţul flori

Şi am găsit vicleanul rost:

Să nu-l „miros” pe unde-a fost…

*

Regresii temporale
Maşina timpului, îmi pare,

S-a dereglat pe la motoare,

Căci vezi în loc de domnişoare

Doar unghii mari de răpitoare!

*

Celor care măresc taxele doctorale
De vei face imprudenţa

Să te-nscrii la doctorat,

Vei plăti inteligenţa –

Ca pe orice alt ….păcat!

*

Cartea din poștă
De când ajunge-atât de greu

Corespondenţa tipărită,

Speranţe am c-ar fi citită

Întâi …de chiar poştaşul meu!

*

Prudența justificată
Când întorci mereu obrazul
La schimbarea de macaz,
Să n-ajungi cumva în cazul
De-a nu mai avea …obraz!
*

Mintea de pe urmă
Acum, să-mi ascultaţi povaţa,

Iar de nu vreţi, nu zic nici pâs:

Superba comedie VIAŢA

Să n-o luaţi, cumva, …în râs!

*

Unui cenzor de culoare(politică)
Când năravul doar îl critic,

Nu persoana, nici partidul,

Mă taxează individul

Că nu sunt …„corect politic”!

*

Reparații caritabile( autoepigramă)
A descins de la curbură

De Carpaţi şi unii-o roagă,

Să le pună, de se-ndură,

Unde-i lipsă, câte-o doagă!

Această carte însumează 120 de pagini, cuprinzând în jur de 285 de catrene umoristice şi epigrame! Deosebit de realiste sunt cuvintele autoarei cărții în Cuvântul său, „Confesiune către cititor”:
„Consecvent atrasă de Medicină și Litere, sunt adepta terapiilor blânde, a educației cu cuvântul frumos, a bunei înțelegeri între oameni, ca o consecință firească a atmosferei în care m-am format.
Cred în puterea Iubirii Necondiționate de a împlini miracole, în comunicarea existentă în toată lumea vie, în puterea omului de a se redescoperi și afirma drept ceea ce este menit să fie: un bulgăre de aur spiritual.
Confruntată cu Răul, mai moderat sau mai agresiv, Iubirea găsește nebănuite modalități prin care să răspundă fără să rănească – ci, dimpotrivă, să aline, să vindece sau măcar să dea de gândit, iar umorul s-a dovedit constant un medicament eficient, un paliativ care poate debloca prin râs… serioase probleme «intestine»!
Îmi doresc ca aceste catrene să fie receptate drept ceea ce sunt: niște ace de acupunctură ale Spiritului.” (Alexandra Dogaru)
Mulțumind din toată inima și conștiința mea Autoarei, mai vreau să recunosc acum, în încheiere, profunda rezonanță a ființei mele cu toate acele principii atât de naturale pe care Domnia Sa își întemeiază trăirea şi scrisul”. (Se vede că …tot „Banatu-i fruncea”!)
Ioan Miclău-Gepianul

 

POEZII DEDICATE NOULUI AN-2018
( autor Ioan Miclău-Gepianul) Motto:
” Când știi cât valorezi, nu te opri până
nu obții ce ți se cuvine”.
* Pierre Corneille

DORUL DINTRE TROPICE

După atât năduf în aer din al verii zile calde,
Uraganul plin de pulberi fuge-n mare să se scalde,
După el trăgându-și norii mohorâți și-ntunecoși,
Par a fi dragonii Chinei cu ochi negri, furtunoși.

Tunete ce-nfricoșează o întreagă Emisferă,
Fierb oceanele în clocot, vapori norilor transferă,
Iar la nord de Capricorn curcubeiele pun salbe,
Mările mugind aleargă a lor cai de spume albe.

Deșteptând sinistra orgă cu a morții tainic cânt,
Cerul parcă plutea-n haos, pânzele-i unflând de vânt;
Numa-n depărtarea neagră minusculul punct tot crește,
E-o bărcuță ce-n lumina fulgerelor se zărește.

Biată barcă, pari un suflet ce-i izbit de-a vieții maluri,
Iar talazurile mării a popoarelor scandaluri;
Cât amar ar arde-n lume la o rază de lumină,
Doar să vezi pe cer cum iese dintre nouri luna plină!

Ah, tu suflet de durere, cauți veșnica iubire?
Vroiești lumea să se umple de respect și de simțire?
Au, nu știi ori cunoști calea din străvechile istorii,
Când mândria și-ngâmfarea se încununau cu glorii?

Cum eroii stând la colțuri și cerșind o miluire,
Trebuiau și ei să cânte și s-aducă mulțumire,
Celora ce nici văzură gheara morții în războaie,
Celora ce lupi la suflet îmbrăcau piele de oaie!

Nu vezi tu credința noastră a mulțimilor de azi?
Cât puțin făcem, și, totuși ne vrem genii, ne vrem barzi?
Spuma vorbăriei noastre e ca spuma de pe mare,
Și ca uraganul veșnic, când străbate peste zare!

Dar…,tot vine barca, vine, împroșcată și stropită,
Ca un dor se zbate-n valuri, ca o dragoste-n ispită,
Până ochiul se-nfioară de înalta-i strălucire,
De se minuna o lume cu-a ei tristă omenire!

De pe bord o voce strigă și, vorbind prin guri de valuri,
Șuieră-n urechi și-n creier: ți-am dat Duh cu multe haruri,
Unde, omule, ți-e capul? Unde mintea rătăcești?
De ce-n uraganul vremii nu poți viața-ți s-o privești?

„Uite uraganul moare, lăsând relele-i să piară,
Într-o clipă se-nsenină, ceru-i clar și marea-i clară,
Razele aduc lumină, lumea prinde adevăr,
N-aștepta suflete dragă să te ia Iisus de păr!

Ci aleargă-i înainte, chiar de-i drumul prea des strâmt,
Ți-a dat Duh cu multe haruri, nu te lăsa de greu frânt,
Căci Românul nu-i plămadă a scursurii migratoare,
Ci e plămădit din Ceruri, cu o Vatră și un Soare!
*
LIRIC

De va fi să mai am vreme,
Creieru-mi să-l storc de vise,
Și gândirile-mi să cheme
Tot ce Dumnezeu promise
A fi bunul astei vieți,
Atunci ascultă-mă umbră
Mărginită de lumină,
Porți în tine doar răceală,
Priviri reci, gheață și tină;
Lasă spiritul să prindă
Firul veșnicei iubiri,
În interior s-aprindă
Focul sfintelor simțiri,
Și-ai să vezi cum crești în tine,
Omule, tu, umbră rară,
Cum prin geana razei fine
Auresc sub alba rouă,
Florile de Primăvară!
*
TRIUMFUL ȘI DEZASTRU

Triumful și dezastrul,
Doi impostori eterni,
Ce trec cu chipuri hâde,
Prin viață ca doi viermi!

De vor să te alunge
Pe triste căi, rebel,
Ignoră-i deopotrivă,
Consideră-i capcane de un fel!

De drept te porți și simplu,
E de ajuns să ai
Viața cea mai sfântă,
În care poți să stai!

Ca hârbul spart la gură,
Ce-i vas fără folos,
La fel triumful searbăd,
E de dezastru ros!

Un clopoțel ce-atârnă,
De-l legi la gât pisicii,
Ce îi aduce-n schimb,
Ba foame, ba capricii!

Triumful și dezastrul
De poți să-i ocolești,
Să știi, iubite frate,
Căci om te socotești!

Dar, nu uita căci,
Aste două fiare,
De-apururi stau ascunse,
În noi, în fiecare!
*
CHIAR DE OROLOGIUL S-A OPRIT!

Sunt cânt pe marginea unei prăpăstii,
Sub care curge fluviu înfinit,
Sunt lacrima ce sună în ocean
Precum secunda-n timpul nesfârșit!

Eu nu-s rotița unui ceas anume,
Ce ruginit mișcarea și-a gripat,
Eu sunt un cânt, o lacrimă comună,
Și curg cu infinitul neamului meu dat!

Cum o secundă este
Viața mea întreagă,
Cu-a neamului ființă s-a unit,
Căci Timpul-Neamul merge înainte,
Chiar de orologiu-mi gongul și-a oprit!
M-aș simți gol, secundă risipită,
De n-aș avea-n iubire al gândului izvor,
Căci nu-mi este de mine, cruțare să câștig,
Ci vreau ca Neamul nostru să aibă viitor!
*
ARTELE STĂPÂNESC TIMPUL!

În arte descifrăm un drum,
Pe-unde tiranul curgător,
Tot ia pe val ne-ntorcător
O lume de pripas!
Cum timpu-i vis nesimțitor,
El duce-n cârcă buni și răi,
Și înțelepți și nătărăi,
Și leneș ca și truditor;
În arte, însă, stă un sfânt,
Un duh de adevăr,
Ce ia din timp, cum ia un măr,
Copilu-n joc și cânt,
Din mărul cel încrengurat!
Vezi? Artele au spirit pur,
Culeg dreptatea dimprejur,
O scot din timp, și-o țin curat!

Ioan Miclău-Gepianul
2018.

POATE NU VOI MURI DE TOT

3154223b.jpg

LUI ARTUR SILVESTRI
”…Vers comemorativ- la 9 ani de la plecarea
Sa în lumea luminilor -2008/2017.

POATE NU VOI MURI DE TOT

”Și mă gândeam” și încă mai socot,
”Poate nu voi muri de tot”,
Căci sunt pentru Ceahlău un alintat nepot!

Credeam că scriu ca să nu mor,
Să stau în Neam și-n viitor,
Ferit de timpul cel ruinător!

Scrisul și moartea par sintagmă ancestrală,
Șoptindu-mi despre acea – luptă universală,
O moară ce adună și toacă gândirea cea profană!

Deci pentru mine scrisul cu totul altceva înseamnă:
S-aduc binele vieții gândirea mă îndeamnă,
Iar neclintitul adevăr, precum granitul nu se sfarmă!

Așa cum prinde raza lumina purității,
Prind lecția aceea, oh,vai, singurătății
Nu voi a lăsa neamul, străin, străinătății!

Acesta e Artur, un suflet din Ceahlău,
Însemn daco-ronân plecat la Dumnezeu,
Ducând o rugăciune: Salva-ȚI și Neamul meu!

Ioan Miclău-Gepianul
2017

 

Sănătate și fericire în casa și în viața Dumneavoastră!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

Scrisoare pastorală

Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XVI(2017), nr. 360(16 –31 Octombrie)

Dragii mei enoriași!

Plin sau gol. Mereu am auzit pe semenii mei făcând comparații. Până în 1989 se făceau comparații cu situația de dinainte de război. Majoritatea își aminteau cu nostalgie de vremurile acelea, când aveau pământul lor, când umpleau podul, magazia și pătulul de bucate, când nu dădeau cote, când nu li se lua pământul. Un țigan mi-a spus: ,,- Înainte era mai bune, părinte! Aveam libertate! Nu te întreba nici Dumnezeu unde te duci și de unde vii!” A fost singurul om, care a pus mai presus de bunurile materiale libertatea. Românii socoteau pe primul plan averea, hrana, bunăstarea, țiganul libertatea.

După Revoluție, când s-au deschis granițele și a început roitul, comparațiile au continuat, însă de data aceasta pe alte planuri. Au început comparațiile între cele din țară și cele din afară, între România și alte țări, de cele mai multe ori țări supradezvoltate, foste imperii. De fiecare dată comparațiile se sfârșeau cu părerea de rău că ale noastre, inclusiv țara în totalitatea ei, sunt cu mult în urma celor străine: ,,- Ăia sunt cu o sută de ani înaintea noastră, părinte!” ,,- Nici într-o sută de ani nu-i ajungem noi!” Toate ale străinilor erau puse la superlativ, toate erau de la excepțional în sus; toate ale noastre erau de proastă calitate, toate erau rudimentare, de mântuială, toate mormane de fier vechi. Străinii erau oameni vrednici, chibzuiți, inventivi, cinstiți, drepți, corecți, perfecțiunea întruchipată; românii erau leneși, mincinoși, vicleni, hoți, perverși, pârâcioși, reclamangii, cerșetori, gunoiul societății. Nu era vorba de modestie, de smerenie, asta ar fi făcut cinste românilor; era vorba de un dispreț profund față de tot ce e părintesc, de tot ce-i românesc. Această imagine sumbră, negativă, a țării și a poporului român era o justificare nemărturisită a fiecăruia de a-și părăsi țara și locurile natale și a pleca vremelnic sau definitiv spre alte zări. Cu cât își denigra propria țară, cu atât spera că i se va cicatriza mai repede rana produsă în suflet de desprinderea de trunchiul matern. Era ca la un divorț: soții se iubesc, trăiesc unul pentru altul, cred că nimeni și nimic nu este mai frumos și mai bun decât soțul/soția sa. Deodată se produce acel declic și iubirea se transformă într-o ură nemăsurată. Gurile care rosteau doar cuvinte frumoase, pline de farmec și eleganță, încep de acum să arunce limbile de foc ale bârfei, ale acuzațiilor grave la adresa celuilalt, ale calomniilor și insultelor. Foștii soți sunt de nerecunoscut. Pe oricare din cei doi l-ai asculta, ai impresia că celălalt înmagazinează în el tot răul și toată răutatea din lume.

Nu știu dacă s-ar putea vorbi de o boală, de un păcat sau de o rătăcire această atitudine. Când ai în vedere o persoană anume e una; când vorbești de o comunitate e altceva. Oricum, această atitudine pesimistă nu e de bun augur. Ea dezarmează, distruge elanul, idealul, valorile materiale și spirituale încetățenite de veacuri. A vedea numai partea goală a paharului nu este semn de sănătate. O doză de optimism dă forță ființei, o smulge din nelucrare, precum benzina urnește mașina din loc. Nu ne este de folos să ne comparăm cu alții mai bogați, mai avansați decât noi. Fiecare s-a dezvoltat într-un anumit context istoric. Starea materială, nivelul de viață și de cultură, nu se creează peste noapte, ci este rodul muncii multor generații. Despre aceasta am mai vorbit în alte articole. Aș propune cititorilor noștri o altă optică de a vedea lucrurile, o altă scară a valorilor.

De ce să ne comparăm cu englezii, cu francezii sau cu alte națiuni mai avansate?! Mereu vom avea un gust amar, un sentiment de insatisfacție, de repulsie față de țara și de poporul nostru. Aș propune un alt mod de comparație: între prezent și trecut. Am fi mult mai avantajați, iar comparațiile ne-ar da acel tonus de entuziasm, de optimism, ne-ar da garanția că suntem pe un drum bun, că suntem pe o treaptă superioară pe scara dezvoltării istorice. Aș pleca de la situația satului meu, pe care-l cunosc mai bine. Tatăl meu era flăcău, când a venit cu carul cu saci de făină de la moara din Colibași, unde avea rând și de la Malovăț până la Bârda i-au trebuit încă două perechi de boi ca să poată urca. Intra carul în noroi până la osie. Astăzi străbat același drum, asfaltat, cu mașina, iar pe unele porțiuni ating chiar și o sută de kilometri la oră. E o deosebire! E un salt uriaș! Prin sat, primăvara și toamna, era o adevărată aventură să mergi pe drumul principal. Ca elev, coboram pe Ostrov, treceam ogașul la Pripor și urcam apoi pe Cracul Școlii ca să ajung la școală, evitând astfel drumul și pericolul de a mă afunda în noroi. Astăzi mergem prin sat pe drum asfaltat, de la Balta până la Muncești, iar ulițele laterale sunt pietruite. E o deosebire! E un salt! Patru ani am făcut naveta de la Bârda la Malovăț, ca elev. Erau patru kilometri la dus, patru la întors. Mergem pe jos, vară-iarnă. Alții din sat se duceau la școala din Bobaița, alții la Izvorul Bârzii. Astăzi vine mașina de două ori dimineața, de două ori la prânz, merge până în centru satului ca să ia sau să aducă elevii de la școlile din Malovăț. E o deosebire! E un salt! Până în 1990 în satul Bârda era un singur telefon, la ferma de stat. Dacă era o urgență, te rugai de inginer, de contabil, de tehnician, de paznic sau de femeia de serviciu, ca să te lase să dai telefon la pompieri, la salvare, la miliție sau unde era nevoie. Am fost solicitat în miez de iarnă, la ora două noaptea, când crăpau lemnele de frig, să mă duc la Malovăț să dau telefon la salvare, fiindcă năștea o consăteancă. La fermă nu era nimeni, totul era încuiat. Astăzi nu cred că este familie în care să nu existe un telefon mobil. În altele sunt și trei-patru telefoane sau chiar mai multe. E o deosebire! E un salt! Se construiau case și înainte și acum. Erau case de piatră sau de lemne, cu două-trei cămăruțe, cu pământ pe jos, cu vatră, cu horn și zălar pentru atârnat căldarea, cu paturi de lemn așternute cu rogojină, cu garduri de stobori; observați o casă care se construiește azi: fondație de beton armat, structuri de beton armat, izolații, tâmplărie termopan, pereți izolați fonic și termic, apă curentă la bucătărie și baie, canalizare, mobilă confortabilă, garduri de fier forjat, de zid, de tablă ondulată sau alte materiale scumpe și rezistente. E o deosebire! E un salt! Zilele trecute auzeam pe cineva că și-a instalat camere de supraveghere, instalație de alarmă. E ceva! Eram copil, când a apărut primul patefon în sat, la Sabin al lui Cotăriță. Ședeau femeile cu cobelca în spinare în drum și ascultau patefonul. A apărut apoi aparatul de radio la George al lui Truț. În 1967 au cumpărat și părinții mei un aparat de radio ,,Miorița”. În toamna lui 1968 am avut prilejul, la seminar, să văd și eu un televizor. Astăzi sunt televizoare și calculatoare racordate la internet în aproape toate casele. De când deschid ochii, copii se uită la ,,desene animate”. E o deosebire! E un salt! În 1979 mi-am luat o mașină de ocazie. Nu știu dacă a fost chiar prima în sat, dar, oricum, printre primele mașini particulare. Astăzi, dacă ar fi atâtea vaci sau atâtea oi câte mașini sunt, ar scădea prețul laptelui în Severin!

Drumul de la Bârda la Severin îl făceau, majoritatea sătenilor, pe jos. Cei șaisprezece kilometri îi străbăteau în trei ore. Bunică-mea se uita după stele și știa când trebuie să plece, ca să fie în revărsatul zorilor în piață. Știa să se orienteze după Carul Mare, Carul Mic, Cloșca cu pui, Toiegele, Luceafărul de dimineață, după cântatul cocoșilor etc. Ziua era mai simplu: umbra îi era ceas. Numai Stanciu lui Țușu avea ceas în tot satul. Nu se duceau goi la oraș, ci cu cobelca sau cu ranița în spate. În cobelcă aveau câte 2-3 cotărițe pline cu fructe, cu brânză, sticle cu lapte, zarzavaturi, flori, orice ar fi putut aduce bani în casă. Și eu am însoțit-o pe mama, pe jos, copil fiind, până la Severin. Numai că eu mergeam ,,gol”, pe când dânsa era cu cobelca cu struguri. Bunică-mea încărca struguri sau cireșe de la via din Bremăna, o lua matca la vale până la Balotești, de acolo pe Izvorul Bârzii, Rascolești, Halânga până la Severin. Astăzi mă duc cu mașina la Severin. Îmi trebuie un sfert de oră să fac acest drum. Nu mai văd pe nimeni mergând pe jos, nu văd pe nimeni cu cobelca. E o deosebire! E un salt!

Exemplele și comparațiile de mai sus privesc situația concretă a unui sat, a unei comunități de câteva sute de persoane, dar ea poate fi extinsă la situația întregii țări. Decât să mă jelesc că eu n-am avion particular, că n-am lac și iaht, că n-am mașină cu caroserie blindată, că n-am hotel de șapte stele, că n-am miliarde în cont, că n-am rachetă interplanetară și altele asemenea, nu mai bine să mă bucur de ce am? Să mă bucur că am mult mai multe decât părinții, moșii și strămoșii mei; să mă bucur că duc o viață mai ușoară și mai îmbelșugată decât ei, că pot citi sau scrie o carte, că pot vedea un film, că pot ști tot ce se petrece în lume, că sunt mult mai în siguranță decât ei, că trăiesc o vreme de pace, că sunt sănătos. Fiecare poate găsi suficiente motive de bucurie, de încredere în viață, în viitor. Nu pierdeți ocazia să vă bucurați, chiar și de cele mai mici prilejuri pe care vi le oferă viața și societatea. Fiți mai optimiști, pentru că astfel îndepărtați de la dvs. multe boli ale sufletului și ale trupului. Nu plângeți după ce nu aveți; bucurați-vă de ce aveți. Nu jinduiți după ce are vecinul, sau prietenul, sau cunoscutul, fie că este român, fie italian, francez, german, spaniol sau de altă etnie. Bucurați-vă că existați, că sunteți români, că avem o țară frumoasă și bogată cum puține sunt pe pământ, că avem o istorie și o cultură de excepție.

Bucurați-vă că aveți o pâine pe masă, în timp ce atâția în lume mor de foame! Mulțumiți lui Dumnezeu că ați ajuns la această vârstă; sunt atâția tineri, victime ale unor accidente sau boli, care ar da lumea toată să mai trăiască un an, o zi, o oră măcar! Bucurați-vă și mulțumiți lui Dumnezeu că faceți umbră pământului, dacă nu puteți face mai mult! Câți alții sunt țintuiți la pat de boli grele și ar da oricât să mai facă măcar umbră pământului!

Mulțumiți lui Dumnezeu pentru tot și pentru toate câte v-a dat. Și nu sunt puține!

MI-I DOR…

dave-robinson-2066 (1)

Photo by Dave Robinson on Unsplash

Parodie în „grai bănățan”,

după Ioan Miclău-Gepianu
    (Cringila/Australia)
Mi-i dor dă satu meu cu prau
Șî dă bagrini ascunș în floare;
Ciar șî dă puncea a dă brad
Încovoiată supt pișioare.
Mi-i dor dă paorii sfătoș
Șî dă givanu lor frumos,
Ca dă copiii sănătoș
Cu râsu lor al zgomotos;
Șî dă săceni mergând la coasă,
Șî dă muieri cu poale-n brâu
Când bat pogan cu maiu ca să
Își spele țoale la pârâu;
Șî dă bătrâni, dă cineri care
Să duc la Sfânta Liturghie.
Duminica șî-n sărbătoare –
Punându-ș flori la pălărie –
Să duc la jioc, că le măi cântă
Tăt moș Adam cu lauta lui
Șî pân-la urmă să-nfierbântă
Tătă suflarea satului.
Mi-i dor dă tăț șî dor dă toace…,
Mi-i dor dă satu meu al drag
Șe îl iubesc, da’ nu să poace
Ca să îl mut la mine-n prag.
O să rămână multă vreme
Ca o icoană, cu puceri,
Pân-o să vină, să mă ceme
Măritu DOMN la El în șeri.
     IONEL IACOB-BENCEI
       30 octombrie 2017

AUTOSUGESTIA (sau puterea gândului)

samuel-zeller-358865

Autosugestia este vorbirea
Cu îngerul tău nevăzut!
Nu-s vorbele buzelor,
Ci chemarea izvorului mut!

Autosugestia este rugăciunea,
Solia ce-aduce speranța cea bună,
Ea vine pe-un drum celestial,
Visele iubirii și-a vieții le- adună!

În acestea cuprinde-se totul,
Ea vindecă boli și-ntristare,
Reface superba minune,
Ființei dând nouă-nnălțare!

Autosugestia poate fi însă,
Și cea mai crudă-nșelare,
Când vine pe-a răului cale,
Aduce mai neagră-ntristare!

Nu te lăsa gândirilor rele,
Nu despera, nu ești răpus,
Autosugestia binelui tău,
Te va ridica din ce în ce mai sus!

Ioan Miclău Gepianul
20.10.2017

Samuel Zeller

ÎN FAȚA CASEI TALE!

melinda-pack-249313

ÎN FAȚA CASEI TALE!
(soției mele Florica)

În fața casei tale,
Creștea un trandafir,
Eu mă opream pe cale,
Cu drag ca să-l admir!

În fața casei tale,
Acelaș trandafir,
Își scutură pe cale
Frumoasele-i petale

Păreau ca niște zile,
Ce cad mereu, mereu,
Acoperind iubirea,
Și înroșind cărarea,
Sufletului meu!

Ioan Miclău-Gepianul
15 septembrie, 2017

 

În acest labirint….!

In acest labirint literar,
S-au rătăcit și îngerii,
Crezând că-s in biserici,
Intrau încet pe valea plângerii!

A fi poet înseamnă
A coborâ în tine,
Să cauți acea perlă de-adevăr,
Acea lumină lină ce lumea o susține!

A cânta de drag de bani,
Burdușit de mărfuri și arginturi,
E rătăcirea ce ne pierde,
Pe calea fără țintă prin triste labirinturi!

Să fugi de sacul plin cu bani,
Fii mulțumit cu pâinea frântă de Hristos,
Și ai să fii cel fericit,
Găsind calea iubirii vei fi mai sănătos!

Ioan Miclău-Gepianul
28 august, 2017