MIHAI EMINESCU:  VERSURI  DIN AMINTIRILE TINEREȚII SALE!

CÂND AMINTIRILE…

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Din drumul lung și cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Și azi aceleași stele
Ce-a luminat atât de des
Înduioșării mele.

Și peste arbori răsfirați
Răsare blânda lună
Ce ne găsea îmbrățișați
Șoptindu-ne –mpreună.

A noastre inimi își jurau
Credință pe toți vecii,
Cănd pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stingă,
Când valurile din izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-și,
Când ochii tăi tot încă mari
Se uită dulci și galeși?

COLINDE, COLINDE

Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci gheața se-ntinde
Asemeni oglinzilor,
Și tremură brazii
Mișcând rămurelele
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.

Se bucur-copiii,
Copiii și fetele,
De dragul Mariei
Își piaptănă pletele,
De dragul Mariei
Și-a Mântuitorului
Lucește pe ceruri
O stea călătorului.

FIIND BĂIET PĂDURI CUTREIERAM

Fiind băiet păduri cutreieram
Și mă culcam ades lângă izvor,
Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam,
S-aud cum apa sună-ncetișor;
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Și un miros venea adormitor.
Astfel adesea eu nopți întregi am mas;
Blând îngânat de-al valurilor glas.

Răsare luna,-mi bate drept în față;
Un rai de basme văd printre peoape,
Pe câmpi un văl de argintie ceață,
Sclipiri pe cer, văpaie peste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceață,
Sunând din ce în ce tot mai aproape…
De frunze-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.

Alături teiul vechi mi se deschise:
Din el ieși o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-i plini de vise,
Cu fruntea ei într-omaramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă.
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.

Și ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viața ta
Un înger blând cu fața radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond și moale ca mătasa
Grumazul alb și umerii-i vădea
Prin hainele de tort subțite, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.

Copii eram noi amândoi…

Copii eram noi amândoi,
Frate-meu și cu mine.
Din coji de nucă car cu boi
Făceam și înhămam la ei
Culbeci bătrâni cu coarne.

Și el citea pe Robinson,
Mi-l povestea și mie;
Eu zideam Turnul Vavilon
Din cărți de joc și mai spuneam
Și eu câte-o prostie.

Adesea la scăldat mergeam
În ochiul din pădure,
La balta mare ajungeam
Și l-al ei mijloc înotam
La insula cea verde.

Din lut acolo am zidit,
Din stuful des și mare,
Cetate mândră la privit,
Cu turnuri mari de tinichea,
Cu zid împresurată.

Și frate-meu ca împărat
Mi-a dat mie solie,
Să merg la broaște nempăcat,
Să-i chem la bătălie –
Să vedem cine-i mai tare.

Și împăratul broaștelor,
C-un oacaca de fală,
Primi – porunci oștilor
Ca balta s-o răscoale.
Și am pornit război.

Vai! Multe broaște noi am prins
-Îmi pare chiar pe rege –
Și-n turnul negru le-am închis,
Din insula cea verde.
Spre sar-am făcut pace

Și drumul broaștelor le-am dat.
Săltau cu bucurie,
In balt-adânc s-au cufundat
Ca să nu mai revie.
Noi am pornit spre casă.

Atunci răsplata am cerut
Pentru a mele fapte –
Și frate-meu m-a desemnat
De rege-n miazănoapte
Peste popoare-ndiane.

Motanul alb era vistier,
Mârzac cel chior ministru –
Când de la ei eu leafa-mi cer,
El miaună sinistru.
Cordial i-am strâns eu laba.

Și împăratul milostiv
Mi-a dat și de soție
Pe fiica lui cu râs lasciv
Și țapănă, nurlie,
Pe Thantaqu-caputli,

Am mulțumit c-un umil semn
-Drept mantie-o prostire –
M-a dus la-amanta mea de lemn,
Din sfânta mânăstire,
Într-un cotlon de sobă.

Și ah! Și dragă-mi mai era!
Vorbeam blând cu dânsa,
Dar ea nu-mi răspundea
Și de ciudă eu atunci
Am aruncat-o-n foc.

Și pe șură ne plimbam
Peste stuf și paie
Și pe munți ne-nchipuiam.
Cu fiece bătaie
Mărșileam alături.

Și pe cap mi se îmfla
Casca de hârtie.
O batistă într-un băț,
Steag de bătălie,
Cântam: Trararah!
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Ah, v-ați dus visuri, v-ați dus!
Mort e al meu frate.
Nimeni ochii-i n-a închis
În străinătate –
Poate-s deschiși și-n groapă!

Dar ades într-al meu vis
Ochii mari albaștri
Luminează – un surâs
Din doi vineți aștri
Sufletu-mi trezește.

Eu? Mai este inima-mi
Din copilărie?

Ah! Îmi îmblă ades prin gând
O cântare veche.
Parcă-mi țiue-aiurind
Dulce în ureche:
Lume, lume și iar lume!

(De la arhiva biblioteci ”Mihai Eminescu” N.S.W)
Ioan Miclău-Gepianu

Dedicație specială închinată Poetului geniu Mihai Eminesecu

( 172 de ani de la nașterea sa – 15 Ianuarie, 1850) Ioan Miclău-Gepianu 15 Ianuarie, 2022.

DUHUL LUI MIHAI EMINESCU

“Dintre neguri argintoase o făptură se desprinde,
Ca fantoma peste codrii și ca aburul se-ntinde,
De se plec codrii Moldovei este umbra lui Ștefan,
Dar de luna si izvorul îngân șoapte de alean,
Atunci veșnicia-aduce din basmul lui Ispirescu,
Peste codrii de aramă geniul Mihai Eminescu!”
Căci din dorul multor vise ce-au trecut înspre morminte,
Reînvie Duhul geniu cu chip candid și cuminte!
“Auziți foșnete-n codru, genii melodii eterne?
Este Codrul ce în taină un altar duios așterne!”
“Auziți clipotul dulce al izvoarelor ce murmur
Pe când raza lunei blonde vălurelele le tulbur?”
“Oh, acum ascultați șoapta cea de noapte ca un șuier,
Pare-a fi cornul lui Tepeș sau a Iancului viu fluier!
Fâlfâit de aripi multe bat in aier născând duh;
Da! priviți cum pe o rază se coboară din văzduh,
Blândul si etern Luceafăr în izvor să se privească!
Pare trist cuprins în neguri, însă ochii-i sunt de foc,
Iar pe buze ca marmora versul își săpase loc!
Codrul cetina și-o pleacă cu frunza pân-la pământ,
Doar știa bătrânul Codru a lui Eminescu , Cânt”.

Duhul luând chipul lui Eminescu, zise:

“…Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?”

Codrul răspunde:

“De ce nu m-aș legăna,
Daca trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea crește,
Si frunzișul mi-l rărește!
Bate vântul frunza-n dungă,
Cântăreții mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte,
Iarna-i ici, vara-i departe!”

“Vuiet lung purtat pe măguri duc ecourilor vești,
Trezind codrii ce-mpresoară un sătuc, la Ipotești!
Apoi spre Ardeal dau semne să-l anunțe pe Vulcan,
Ce domnește peste Crișuri și în sângele-ardelean!
Marea valurile-si umflă, iar oglinda lor albastră,
Zugrăvea blândul Luceafăr, sfânt în poezia noastră!
Pe al Crișului mal verde răsări un monument!
Putna-n clopotul de-aramă îl vesti într-un moment!
Iar Suceava se trezește la a Codrului chemare,
Presimțind mărimea clipei ce străfulgera prin zare!”

Cerul stelele-și aprinde ca-n vremi de odinioară,
Luna după brazi si-arată chipu-i alb ca de fecioară,
Văile-și revarsă ceața și-o întind peste câmpie,
Pregătind-o pentru Soare, s-o prefacă-argintărie!
Însfârșit, Codrul întreabă cu-a lui veșnică mărire:
“…Spune Duh frumos, în versuri, cea mai dulce amintire!”

Duhul lui Mihai Eminescu șoptește:

“Fiind băiet păduri cutreeram,
Și mă culcam ades lângă izvor,
S-aud cum apa sună-ncetișor;
Un freamăt lin trecea din ram in ram,
Și un miros venea adormitor.
Astfel adesea eu nopți întregi am mas’
Blând îngânat de-al valurilor glas”.
*
În poieni izvoare susur cu-al lor glas chemând simbolic,
Pe când cântul unei mierle suna grav si melancolic!
O priveliște de noapte când doar îngerii și duhuri,
Se desfat l-al lunei raze prin înaltele văzduhuri,
Căci Poetul nostru geniu un Luceafăr v-a rămâne;
Iată! Duhul se îndreaptă spre știutul izvor tainic!

Ajuns lângă izvor, Duhul întreabă:

“Ce șoptești atât de tainic,
Tu izvor de cânturi dulci,
Repezind bălaia undă,
Floarea țărmului o smulgi;
Și o duci, o duci cu tine,
Vâjâind încet pe prund;
Ale tale unde floarea,
Cine știe unde-o ascund?”

Tacere. Duhul lui Eminescu zice iar:

“Se bate miezul nopții în clopot de aramă,
Și somnul vameș vieții nu vrea să-mi ieie vamă,
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn într-olaltă viață și cu moarte,
Și cumpăna gândirii și azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă”.

Izvorul raspunde:

“Tu niciodată n-ai lipsit, ca luna ce lucește,
Lumini in noapte aducând prin albele ferestre,
De vrei aminte să-ți aduci, -ci știu că n-ai uitat-,
Mai spune-mi versul tău frumos ce eu l-am ascultat”.

Duhul lui Mihai Eminescu, cutremurandu-se:

“Când amintirile-n trecut,
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung și cunoscut,
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Și azi aceleași stele,
Ce-au luminat atât de des,
Înduioșării mele.

Și peste arbori răsfirați,
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrțtișați,
Șoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi își jurau,
Credință pe toți vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au, oare, atâta dor,
În noapte să se stingă,
Când valurile din izvor
N-au încetat să plângă?

Când luna trece prin stejari,
Urmând mereu în cale-și,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci și galeși?

Poezia, in chip de Porumbiță:

“Oh, simt codru cum învie, văile-s de farmec pline,
Zarea-i înmuiată-n farmec și-n parfumuri de sulfine,
Râuri și izvoare picur cercând marea simfonie,
Pregătind divina orgă a maestrului ce-nvie,
Căci asemenea luminii stelei cea de mult apusă,
Azi ajunge, se răsfrânge trezind romaneasca muză!
Tu, Luceafăr, ce lăsat-ai viața l-al meu sân să steie,
Veșnic peste Țara-ți dragă ca lumina să scânteie,
Hai, arată-te-n mărire, să-ți privesc ochii tăi mari,
Spune-ne povești cu zâne, cu păr blond și buze tari;
Cu averi ce măcinară multe suflete hoinare,
Când nebuna și trudita viața omului dispare!
Apoi, de la Nistru mare pân-la Tisa cea română,
Neamul nostru să se țină strășnicește mână-n mână!
Iar ceasornicul urmându-și lung a timpului cărare,
Tu, cu gene ostenite sufla-i seara-n lumânare,
Și dormeai la sânu-mi dulce ca-n câmpii la Ipotești,
Visând versul, ochi albaștrii ca și stelele cerești.
In poem dăltuiai boiul cel mlădiu ca de fecioară,
De-am rămas și azi întocmai cum eram odinioară!
”Hai, șoptește-mi, că mi-e sete și de dorul tău mă pierd,
Tu să-mi spui povești cu zâne și eu fruntea să-ți dezmierd!”

Duhul lui Mihai Eminescu raspunde:

“O, dulce înger blând,
Cu ochi uimiți de mari,
La ce mai reapari,
Să-ngreui al meu gând?
Că no-i mai auzi,
Că-mi amintești v’o zi,
Din viața mea de sat!

Mai poți să-ți amintești,
Cum noi îmblam desculți
Și tu stăteai s-asculți,
Duioasele povești?
Spuneam cum au umblat,
Frumos fecior de crai,
În lume noua ai,
Iubita de-au aflat.
V
Dar azi, când se părea,
Că-n veci eu te-am uitat,
Tu iar te-ai arătat,
Ca-n tinerețea mea,
Suflarea ta ușor,
Zburat-au răcorind,
Si reântinerind,
Întaiul meu amor”.
*
In argintul dimineții auroase raze scapăr,
Tremurând de dor se urcă înspre cer blândul Luceafăr,
El privind cu nostalgie cum străluce valul Mării,
Reâncepe melancolic, genial versul Cântării:

“A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești,
O prea frumoasă fată;

Și era una la părinți,
Și mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinți,
Și luna între stele.

Din umbra falnicelor bolți,
Ea pasul și-l îndreaptă,
Lângă fereasta, unde-n colț,
Luceafărul așteaptă.

Privea in zare cum pe mări,
Răsare si străluce,
Pe mișcătoarele cărări,
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorința-i gata,
El iar, privind de săptămâni,
Ii cade dragă fata.

Cum ea pe coate-și răzima,
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui și inima,
Și sufletu-i se umple!”

Pentru cititor:
Toate versurile cu care “Duhul lui Mihai Eminescu
raspunde, sunt versuri reale ale Poetului
Mihai Eminescu.

Dedicație specială –
Ioan Miclău-Gepianu
Australia

ACTIVITĂȚI  LITERARE  -CU RĂSUNET INTERNAȚIONAL

Academia Română-Americană de Arte și Stiință –
Montreal – Canada, pe data de 19 Noembrie, 2021,
a organizat la Los Angeles SIMPOZIONUL – dedicat
scriitoarei Hortensia Papadat-Bengescu.
Prin nivelul academic al Simpozionului, se aducea de fapt
valoare acestei bune idei de a deschide căi noi de respect și
păstrare a patrimoniului nostru cultural românesc, creat de
clasicii literaturii românești. Simpozionul s-a desfășurat în
Limba Engleză, astfel s-a reușit o mai largă pătrundere și
cunoaștere a activităților și scriitorimii noastre românești.
Se împlinesc anul acesta, 145 de ani de la nașterea Hortensiei
Papadat-Bencescu în orașul Galați – România – (n.1876 – d. 1955).
Simpozionul a avut un excepțional succes, datorat desigur participării
celor mai luminate personalități, atât în grupul organizatoric cât și al
celor ce au prezentat documente din larga activitate literară – romane, teatru,
a autoarei Hortensia Papadat-Bengescu, povestiri despre viața tumultuoasă
a scriitoarei, despre romanele ei, iubirile ei, necazurile ei, etc.
Moderator cu o bună experiență, a fost aleasă doamna Prof.Emerit Ileana
Costea, iar cadrul academic în care s-a desfășurat acest Simpozion, era fantastic
de atrăgător. Prezentările doamnelor Mădălina Meiroșu, Ileana Orlich,
dr.Dumitrescu, Melania Rusu Caragioiu, și a tuturor prezenți în audiență de fapt, aducea în realitate o culoare vremii în care Hortensia și-a trăit zilele și și-a creat operele cu un talent viguros, era o esteticiană ca formație, crescând într-o familie bine educată, dar cunoștea tot atât de bine viața oamenilor simpli din jurul ei.
O plăcută atmosferă s-a creat prin prezența actriței Thea Crauffort, recitând
poezia ”Dorul Sculptor”, o dedicație a poetului australian Ioan Miclău-Gepianu pentru
Hortensia Papadat-Bengescu. Actrița a și tradus poezia în Limba Engleză; fapt pentru care toate mulțumirile poetului.
Lăudabil este căci s-a reusit realizarea unui Film al Simpozionului, realizat
prin efortul și bunătatea doamnei Prof.Emerit Ileana Costea, și a distinsului om
De Arte, Ben Todica din Australia. Deci un fapt generos, fiind fixat acest
eveniment spre a rămâne consemnat viitorimii, istoriografiei literare, a acestei
nobile activități de cultură a Academiei Române- Americane de Arte
și Știință- Montreal-Canada.

Ioan Miclău-Gepianu
Australia

Dorul sculptor

Dorul sculptor de imagini,
Ca o daltă-n piatra dură,
Mi-a săpat aceste versuri,
Fără rimă și măsură,
Mâzgălind câteva pafâgini.

Dar treptat, ca vinul dulce,
Dorul prinde gustul artei,
Ușurel îți fură mintea
Și pe-aripile speranței,
Printre galaxii te duce.

Dorul mi-a sculptat în creer,
Un însemn al fanteziei,
Care veșnic mă aleargă
După fusta Poeziei,
Pentru care lumi cutreer.

Nici dușmanul cel mai groaznic
(Și de asta-s foarte sigur),
Nu mi-ar face-atâta jale,
Cât âmi fac de unul singur,
Singur mă socot obraznic.

Căci-atât de fin mi-e graiul,
Stele…vezi, ți-am pus la sân,
Soare, Lună și Luceferi
De-al tău gât frumos le-atârn
Iar din inimă-ți dau raiul.

Dar tu fugi minune albă,
Zână neîntruchipată,
Și-mi arați doar Universul,
Drept un chip senin de fată
Cu imense constelații puse salbă:
Și aceasta ești, pentru tine scriu
Hortensia Papadat-Bengescu

Ioan Miclău-Gepianu

Yearning carves

Yearning carves my verse in stone
Like a chisel, digging deep;
Image appear alone –
Without rhime at me they leap
(Scribbling pages I own.)

But in time, like a sweet wine,
Yearning catches on to art,
Subtly it corrupts the mind
And on wings of bleeding heart
(With the galaxies it will align.)

Yearning branded on my brain
A deep mark for fantasy;
Now it chases me around
Always courting Poetry
Up and down – but it-s in vain.

Worse than the worst enemy
(And of this I am assured)
I myself cause grief and sorrow.
My faults cannot be obscured –
I-m a champ at hurting me

Just for you, my voice is nice,
Star I place upon your breast,
Sun and moon and northern lights
I arrange around your chest;
From my heart – just paradaise.

But you flee, oh wondrous mist,
Fairy from another world,
You show me the universe
As a ghost with girly looks,
Constellations-round her waist:
This you are, You I write
Hortensia Papadat-Bengescu.

Recitation: actress Thea Crauffort
Los Angeles

OBICEIURI DE CRĂCIUN
În comuna Gepiu-Bihor

Înainte de Praznicul Crăciunului, copii din sat învață și fac repetiții
la sfânta biserică cu privire la vestirea Nașterii Domnului Iisus Hristos.
Se pregătește o stea frumos ornată, având chipul Pruncului Iisus și a
Maicii Domnului . Cu această stea agățată pe băț se duc din poartă în
poartă pe la casele credincioșilor cântând:

Steaua

Steaua sus răsare
Ca o taină mare,
Steaua strălucește
Și lumii vestește
Și lumii vestește.

Că astăzi curata
Prea nevinovata,
Fecioara Maria
Naște pe Mesia
Naște pe Mesia.

Magii cum zăriră
Steaua și porniră,
Mergând după rază
Pe Hristos să-L vază
Pe Hristos să-L vază.

Și dacă porniră
Îndată-L găsiră,
La Dânsul intrară
Și I se închinară
Și I se închinară.

Cu daruri gătite,
Lui Hristos menite,
Luând fiecare
Bucurie mare
Bucurie mare.

Care bucurie
Și aici să fie,
De la tinerețe
Pân-la bătrânețe
Pân-la bătrânețe.

Copiii încheie cu urarea ”CRĂCIUN FERICIT și LA MULȚI ANI”. Gazdele
bucuroase de vestea cea bună și de urarea făcută oferă copiilor bomboane, mere,
nuci și bani.
(Din Monografia localității Gepiu / Gheorghe Nemeș. – Oradea)
Cu vestea cea bună: Ioan Miclău-Gepianu. – Australia

Limba Noastră

CINSTIREA ZILEI MARII UNIRI
1 Decembrie 1918

Limba Noastră

Limba noastră-i o comoară,
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară,
Pe moșie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde,
Într-un neam ce fără veste,
S-a trezit din somn de moarte,
Ca voinicul din poveste,

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere ce spintec,
Nouri negri, zări albastre,

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mișcă vara,
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au țara,

Limba noastră-i frunza verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde,
Al luceferilor sfetnici,

Limba noastră-i vechi izvoade,
Povestiri din alte vremuri,
Și citindu-le-nșirate,
Te-nfiori adânc și tremuri,

Limba noastră îi aleasă,
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram ș-acasă,
Veșnicele adevăruri,

Limba noastră-i limba sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plâng și care-o cântă,
Pe la vatra lor țăranii.

Înviați-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Șterge slinul, mucegaiul,
Al uitării-n care geme,

Stingeți piatra lucitoare,
Ce din soare se aprinde,
Si-ți avea în revărsare,
Un potop nou de cuvinte,

Nu ve-ți plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Și-ți vedea, cât e de darnic
Graiul țării noastre dragă.

Răsări-va o comoară,
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară,
Pe moșie revărsată.

Alexandru Mateevici

De la Biblioteca ”Mihai Eminescu”-Cringila
N.S.W – Australia –
Ioan Miclău-Gepianu

Ioan Miclău-Gepianu: Miron Pompiliu. n. 1848 – d. 1897

Poet

Versuri:

Românca

Multe flori mirositoare
Și frumoase poți zări
Dar ca roza-ncântătoare
Alta nu vei mai găsi.

Multe stele lucitoare
Poți seara pe cer privi
Dar ca luna atrăgătoare
Nice una nu va fi.

Multe fete sunt pe lume
Mândre-n chip, mândre la nume,
Cu amor curat în sân.

Dar nu-i fată grațioasă
Și în toate așa frumoasă
Cum e fata de român.
1867

Un orfan la mormântul mamei sale

Zburași, zburași, oh, mamă! La țărmuri depărtate,
Plecași pe car de aur în locul cel ceresc;
Și ah! Lăsași copilu-ți în plângeri desperate,
Ce n-au vr-o înfrânare, ce nu se mai finesc.

Lăsași în mâna sorții ființa-ți prețuită,
A sorții, ce-mi întinde pocalul de dureri,
A sorții ce m-adapă din cupa-i otrăvită,
Ce-i plină de veninuri, de chinuri, neplăceri.

Din leagăn, până moartea răpi a ta simțire,
Că este și durere, eu nu-mi imaginam,
Părea că gust a lumii întreagă fericire,
Când stând pre-a tale brațe încet mă legănam.

Dar ora cea cumplită, dar ora-înfricoșată,
Când pulsul a mai bate în tine încetă,
Stârpi și fericirea din sufletu-mi gustată,
Și-mi spuse că în lume nimic, nimic nu stă.

Din clipa despărțirii, din clipa cea amară,
Când buzele-ți de miere pre urmă sărutai,
Ursita nu-mi surâde, durerea-mi e tartară;
Și-o clipă făr-suspine de-atuncea nu gustai.

Cum roza cea lipsită de-a soarelui lucire
Se uscă, veștezește și cade la pământ,
Așa mă usu eu mamă! Lipsit de-a ta privire,
De fața ta plăcută și zbor cătră mormânt.

Ca floarea matinală, ce-n dalbe zori răsare,
E viața-mi de plăpândă…sunt june tinerel,
Și viforul vieții m-atacă cu turbare,
Mă-ntoarce, ca furtuna pre-un fraged crinișel.

Ca naia ce plutește pe marea cea întinsă,
În timp fără orcane, sub ceriul cel de-azur,
Așa mergeam eu mamă! Pre-a vieții cale-ncinsă
Cu crinișori și roze sub scutul tău secur.

Dar viforul erupse și barca-i aruncată,
Din stâncă până-n stâncă, din mal până la mal,
Și calea vieții mele cu spini e presărată,
Căci viața ta o stinse al morții arc fatal.

Tu-ai fost un soare splendid, iar eu din tine-o rază,
Când soarele apune și razele dispar;
A mea ființă însă de ce nu te urmează,
De ce-ți rămâne raza-ți p-acest funest hotar?!

                          II

Adio, adio măicuță! Ființă prea oftată…
În darn tot vărs la lacrimi pre colinioara ta,
În darn sărut crucița la capu-ți așezată,
Să aflu recreare, să-mi sting durerea grea.

În urmă o cunună din flori mirositoare
Îți leg de cruciulița ce stă la capul tău
Din flori ce-au fost nutrite de calde lăcrimioare,
Ce stoarse suvenirea-ți din tristul piept al meu.

Adio! apoi voi merge, voi merge-ntr-o pustie,
De parte de-astă lume ce-odată o iubeam,
Lăsa-voi văi și câmpuri, dumbravă și câmpie,
Prin care eu odată ca fluturul zburam.

Prin stânce, prin abise, prin văi întunecoase,
Voi să-mi petrec viața ce am pre ăst pământ,
Cerând de la zeime cu rugăciuni pioase,
Să-ți dea, să-ți dea hodină, oh, mamă în mormânt.
1867

Dor de Orade

Scumpă Orade, oraș frumos,
Când melancolic stau și gândesc
L-al tinereții timp aurit,
Cu drag la tine gându-mi opresc.

Parc-aud glasul râului tău
Așa de dulce prin sălcii șoptind;
Parcă văd încă a tale culmi,
Ce împrejuru-ți frumos se-ntind.

Și-acea grădină cu bolte verzi
În care fruntea-mi se răcorea;
Apoi de-o seară îmi amintesc,
Ce pân-la moarte nu voi uita.

Stă să apuie soarele-acum…
Cu dor de tine m-apropiam;
Lăsând în urmă dealuri și văi,
Privirea-n zare o adânceam.

De-odat-un dulce fior simțesc:
A tale turnuri apar frumos,
Zăresc biserici, case zăresc,
Zăresc tot chipul tău maiestuos.

În fugă mare caii mă duc,
Pieptul îmi arde de-un tainic foc;
De neastâmpăr adânc cuprins,
Fugarii-mi pare că stau pe loc.

În sfârșit iată…iată-m-ajuns!
Moment ce-n viață n-oi mai gusta!
La o fereastră cu ochii plânși,
Un chip de înger mă aștepta.

Mulți ani, Orade, de-atuncea sunt,
Totuși la tine gândesc cu dor
Căci,dragă-n sânu-ți eu am visat
Al vieții mele vis de amor!

Valea Binșului

La răsărit se-nalță munți
Cu vârfuri maiestoase
Iar spre apus, frumoase culmi
Și dealuri păduroase.

Ca mândră panoramă, jos
Se-ntinde-o vale verde,
Creat-anume pe pământ
Privirea să dezmierde.

Când craiul zile strălucit
Apare sus pe stâncă
Și valea o trezește-ncet
Din liniștea-i adâncă,

Drumețul stă în loc răpit
De farmecul naturii
Și pururea ar vrea să stea
La marginea pădurii.

Căci de sub boțta de alun
Izvoare cristaline
Revarsă tainic împrejur
Șoptiri de taine pline,

Și de departe, din făget,
Prin cea singurătate
Se-mprăștie-al talangei glas
În tonuri cadențate.

Și colo sus, un mândru râu
În raze strălucește
Și către Binș*, printre arini,
Vuind călătorește.

O! vale-n care m-am născut
Și-n care-a mea pruncie
A curs ca valul cel curat,
Ca vis de bucurie.

Când viața mea se va sfârși,
La sânul tău mă-ngroape,
Aproape de cel râu iubit
Și de pădure-aproape.
1885

De la arhiva Bibliotecii ”Mihai Eminescu”
Ioan Miclău-Gepianu

DOINA  POEZIEI  NOASTRE

Așezând gândirea punte.
Iar eu veșnic călător,
Cu un deget pus la frunte,
M-am lăsat furat de dor!

Peste negura pustiei,
Pe-unde dorul tainic trece,
Iar icoana veșniciei,
E-un altar solemn și rece,

Am văzut chipul Fecioarei,
Lăcrimând cu ochi de sânge,
Părea chipul căprioarei,
Al Poeziei ce plânge!

Doina poeziei noastre,
E o fată de la munte,
Un simbol, un basm de oaste,
Un popor cu – naltă frunte!

Dar scrutând privirea minții,
Deslușii a noastră Doină,
Ce scrâșnea mușcând cu dinții,
Buza-i vânătă și moină!

Indignat de-a ei tristețe,
Din condei făcui o armă,
Iar din ochi săgeți mărețe,
Gura goarnă de alarmă!

Si zburlit ca fiara neagră,
Cu-a ei coamă ridicată,
Vreau să-nconjur lumea-ntreagă,
Pentru zâmbetu-i ce-l cată!

Doar a noastră Doină-i sfântă,
Ca și vatra-n care crește,
Al ei glas spre ceruri cântă
Si iubire prevestește!

Atunci, cum să fie tristă,
Doina noastră românească?
Oh, Carpatică lumină,
Dulce gură ardelenească!

Codrul tău e rai de basme,
Cerul cor de lumi senine,
Apele oglinzi fantasme,
Juvaeruri pentru tine!

Doina noastră-i Duhul însăsi,
Ce-n al neamului piept bate,
Norii-n vânt iubirea ducă-și,
Însă Doina ne e frate,

Când ea-i tristă și noi suntem,
Limba noastră-i melodie,
Glas cântat de Duhul veșnic,
Și de Doina cea mlădie!

Prinsă-n hora cea de zâne
De-au acest Pământ comoară,
Doina ta, brave române,
Niciodată n-o să moară!

Lasă-i zâmbetul pe buze,
Iar pe trup a noastră ie,
Și-ai să vezi cum între Muze,
E-o regină, Doina sfântei Poezie!

N-o sili-n rochii streine,
Ci-n condurii Consânzienii
Ea se simte mult mai bine;
Lăsând zâmbet larg sprâncenii,

Doina poeziei noastre,
E o fată de la munte,
Un simbol, un basm de oaste,
Un popor cu – naltă frunte!
Ioan Miclău Gepianu

IOAN MICLĂU-GEPIANU: Versuri de primăvară-

                    – sau printre stele-

Eu nu duc grija măririlor lumești

Eu nu duc grija măririlor lumești,
Nu, e deajuns să știi că o iubești,
Că lumea e icoana preasfântă-n Dumnezeu,
Și mi-e deajuns să știu că-n ea trăiesc și eu!

Deșartele mândrii nu m-au împins spre râpă;
Munceam, muncesc și azi căci munca nu e
o misie urâtă.
Ci-i legea din origini cum cu sudoarea de pe frunte
Numai, vei prinde stare bună, vei merge înainte!

Și mi-a mai pus Divinul acea sfântă oglindă
În ființă, ce poate dinafara s-o cuprindă
Și care îmi arată doar faptele din jur,
Căci faptele arată a omului cusur;

Și-atunci înțeleg sigur că e clipa
Când protectoru-mi vultur cu aripa
Mă ia deoparte: ”încearcă să privești-
Dar nu uita porunca: de-apururi să iubești!”

În dimineața roză…

În dimineața roză…, când ciocârlia urcă
Pe treptele luminii vestind o nouă zi,
Eu mă cufund în valul albastrului zenit
Să-ncerc ai prinde cântul și versul fericit.
Căci melodia ei e armonie, izvor originar
Ce curge dintr-o mare a cerului stelar.
Iar barca fermecată ce-o port mereu cu mine,
Zidită e din piatră să poată a mă ține
Să navighez pe ape, pe-albastrele lumine.

Toți își cânt copilăria

Toți își cânt copilăria și e lucru de-nțeles,
Când tot vin cu bătrânețea slăbiciunile mai des;
Cât de dulci și fericite erau zilele-nainte,
Timpul ne era nimica, toți râdeam ca fără minte,
Fără a vedea urzeala timpului ce ca arcanul
Și cu dulce-nșelăciune, ne-ncetat și cât e anul,
Ne aleargă după fluturi, după apele din soare,
Negândind la cerul nopții și-a lui stele căzătoare.

Luntrașul

Eu sunt luntrașul bărcii mele,
Eu mi-o conduc prin val și vreme,
Purtând sub frunte stoluri de catrene,
Când în urechi îmi cântă duioase turturele.

Mai dau ades de-al malului perete,
Dar nu mă enervez, nici nu sunt supărat,
(Căci nimenea în lume nu-i fără de păcat)
Nici când îmi vine să-mi cânte vr-un erete.

Din nou îmi îndrept cârma către larg,
Rugându-mi al meu înger-păzitor
Să nu mă depărteze de-al păcii lui izvor,
Să-mi pot încheea calea prin cinste și prin drag.

Rechini de mare sunt destui,
Dar se retrag când le livrez catrene,
Ce port în ele epitete și teatricale scene,
Căci bâta nu-i ca vorba ce le-o spui.

Eu sunt luntrașul bărcii mele,
Primesc și călători ce vor să treacă
Fericiți că valul nu-i îneacă:
De-apururi cuvântul bun te scapă de belele.

Gromovnicul meu

Cum intră soarele-n zodia lui,
De-ndată-n cărare piciorul să pui,
Noroc și și belșug el varsă-ne-n sorți –
Dar nu uita totuși, cinstit să te porți!

Căci fără de cinste nimic nu te-ardică,
Căci starea durerii e-a sorții ursită,
Și dorul din tine îl are și altul –
Așa ne zidise pe toți Prea Înaltul.

De ești credincios și duhovnic,
Ascultă și vechiu Gromovnic;
Când steaua Tigir înainte-ți răsare,
Stai molcom la vatră, să n-ai supărare.

Căci sigur și vita din grajd o vei pierde,
Și nici în târguri mari nu te duce,
Mai bine-n grădină sădește-un pom verde,
Acesta și floare și fruct îți aduce.

De-ndată ce-atins-ai străfundul un pic,
Te-ntoarce în tine și-ți zi: tot nu știu nimic
Și iar călător te avântă spre mândre gândiri,
Cercând să zidești a ta minte în bune simțiri!

Printre stele

Model în chip și-asemănare
Cu Dumnezeu ce-i dete duh,
E omul astăzi printre stele,
Se plimbă prin văzduh!

Evoluând pe trepte milenare
De-ntre ființe-i prim stegar,
El e îndreptățit să fie
Un călător stelar!

Dar de e rupt și rătăcit,
De la vre-o stea prin galaxii,
E omul drept prin truda sa,
Să cerce împietrite mărturii!

Iar de-i de-al climei catastrofe,
Zvârlit pe treptele pustiei,
Degenerând la al maimuței spițe,
El dovedi că-i cheie în legile tăriei!

I.M.Gepianu

Ioan Miclău-Gepianu:  Lucian Blaga (1895-1995):  Focuri de Primăvară (Versuri)

Motto:
”…Poezia exprimă cel mai curat și mai înalt tot ceea ce are omul
luminat în el. O strofă de poezie face mai mult, adesea, decât un tratat
de filosofie. Așa cum Îngerii se exprima sau mai bine spus, limba lor
e muzica, tot astfel pentru oameni limba lor adevărată este poezia.
Mai devreme sau mai târziu Lumea se va întoarce la poezie, la
izvoarele ei(…).
Arhiepiscopul Iustinian Chira

Focuri de Primăvară

Îngânând prin văi tăria
sună ramul, sună glia.
Focuri ard, albastre ruguri.
Pomii simt dureri de muguri.

Prinși de duhul înverzirii
prin grădini ne-nsuflețim.
Pe măsura-naltă-a-firii
gândul ni-l dezmărginim.

Ce-am uitat, aprindem iară.
Sub veșminte ne ghicim.
Căutăm în primăvară
un tărâm ce-l bănuim.

Căutăm pământul, unde
mitic să ne-alcătuim,
ochi ca oameni să deschidem,
dar ca pomii să-nflorim.

Primăvară

A cunoaște. A iubi.
Înc-o dată, iar și iară,
a cunoaște-nseamnă iarnă,
a iubi e primăvară.

A iubi – aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n mine.

A cunoaște. A iubi.
Care-i drumul, ce te-ndeamnă?
A cunoaște – ce înseamnă?
A iubi – de ce ție teamă
printre flori și-n mare iarbă?

Printre flori și-n mare iarbă,
patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit,
cu rumoare și ardoare
de albine rencarnate.

Înc-o dată, iar și iară,
a iubi e peimăvară.

Stihuitorul

Chiar și atunci când scriu stihuri originale
nu fac decât să tălmăcesc.
Așa găsesc că e cu cale.
Numai astfel stihul are un temei
Să se-mplinească și să fie floare.
Traduc întotdeauna. Traduc
în limba românească
un cântec pe care inima mea
mi-l spune, îngânat suav, în limba ei.

La 9 mai, 2021 se împlinesc, 126 de ani de la nașterea
lui Lucian Blaga(1895) A decedat la 1995, la vărsta de 100 ani.

De la arhiva bibliotecii ”Mihai Eminescu”-
Ioan Miclău-Gepianu

Glume cu urzici

Motto:

”…E frumos să fii bun – dar trebuie să fii bun și la ceva”.

                                                        Tudor Mușatescu

-Lumea-i lume, – și cu rai, dar și cu vai!

-Omu-i pom cu rădăcinile-n sus!

-Cum trăiește nu te doare, dar îl plângi după ce moare!

-Câinele prin ochi vorbește stăpânului ce-l lovește!

-Iubirea-i un dar suprem, nu e sfoara unui ghem, să o legi
și s-o dezlegi!

-Acolo unde nu există suflet, sentiment și lacrimă,
nu există artă!

-Apa și sângele deopotrivă susțin viața, în sânge stă
sufletul, în apă trupul.

Artele sunt o expresie fidelă a culturii și civilizației
omenești!

-Avem noi, românii, multe proverbe populare, iar unul
foarte vechi spune: ”Este mai ușor a strica decât a construi!

-Blond sau negru e pământul pe care-l călcăm, dar sufletul
omenesc este unul și acelaș duh dumnezeesc. Nu are culoare!

-Când cineva te vorbește de rău, e bine să-ți revezi faptele.

-Ce ai pierdut să fii bun? Ai grijă însă ca bunătatea ta să nu fie
o lingușire!

-Cu cine vorbește frumos, dar are fapte urâte, nu-ți pierde vremea!

-Cum trag muștele la miere, așa impostorii la statul pe scaunele
aurite!

-Educatorul bun, nu primește mita înșelătorului!

-Fără o carte în bibliotecă e o cădere de mii de ani în urmă, o
înfrățire cu vântul cel rătăcitor!

-”Fără rău e și mai rău”, zice proverbul, dar fără rău ar fi mai bine!

Ioan Miclău-Gepianu

31 August – Ziua Limbii Române!

Trăiască Limba Românească!
Trăiască România!
Cartea Românească să ne fie lumina spre viitor!

Biblioteca ”Mihai Eminescu”- Australia:

” O oază, asemenea unui izvor sfânt și românesc, avem această
Carte românească aici în istorica Țară Australă, Carte adunată
prin dăruirile acelor oameni de seamă ai culturii, artei și poeziei
românești, prin a căror bunăvoință avem azi mândria a
sărbători Ziua Limbi Române!

Românie dulce floare
România dulce floare
Într-al lumii de-azi popoare,
Să fii mândră, să fii tare,
Să-ți crești Neamul cu folos,
În iubirea cea mai mare
Cea din legea lui Hristos.
Tu ai munți, câmpii și ape,
Fă-ȚI un reazim prin credința
Și-n frăția Neamurilor,
Dobândita-i biruința,
Întru veacul veacurilor!
Românie dulce floare
Să fii mândră, să fii tare!

Ioan Miclău-Gepianu
31 August,2021
Australia