O NOUĂ CARTE A EPIGRAMIȘTILOR ROMÂNI: ” IONII EPIGRAMEI ROMÂNEȘTI” -Culegere antologică-

coperta_ioni

Ediție îngrijită de Ionel Iacob Bencei și Nelu Vasile,
cu un Cuvânt de prezentare a cărții de Ion Marin Almăjan.
Publicare la Editura ”Napoca Star”, Cluj-Napoca, 2017.
Întâlnirea mea cu scrierile epigramistice ale scriitorului și poetului
Ionel Iacob Bencei nu este nouă, ba încă mă pot mândri cu faptul că
marele iubitor al dialectului bănățean, epigramist geniu, nu ne-a uitat
pe cei mai de-departe, iar cărțile dumnealui au ajuns și la noi în
Australia. Câteva titluri de carte cred că este foarte potrivit a le aminti aci:
”Dă dor, dă jale, dă drag”, ”În Memoriam Dimitrie Jiga”, ”Epigrama ”Iacobină”
de la începuturi până la…2006”, ”Risipite prin sertare”, și încă altele tot atât de
valoroase și pline de înțelepciune, fiindcă pentru un adevărat epigramist cu
adevărat talent, epigrama creată este asemenea înjecției ce o face doctorul pentru
a ne însănătoși de boli și de năravuri! Mai trebuie să recunoaștem totodată că, acest
gen literar aparține începuturilor artelor, folosit încă dim vremi preistorice, cu o
circulație orală până la apariția scrisului! Bătrân ca vremea!
Această nouă culegere antologică dedicată ”Ionilor” epigramiști, care adună
nu mai puțini decât 64 autori, o consider deadreptul o adevărată capodoperă,
și nu greșesc, fiindcă cititorul va găsi în această carte ”un car cu stele încărcat”,
adică un univers care cuprinde din fiece parte a vieții noastre, o învățătură, un sfat, o
înțelepciune! Și, fiindcă și eu sunt un Ion-Ioan, mulțumesc domnilor Ionel Iacob Bencei
și Nelu Vasile, găsindu-mă și pe mine pe la marginile lumii, cu câteva catrene de ale
mele, spre cuprindere în această carte atât de valoroasă.
Recomand cartea oricărui cititor iubitor de acest gen literar concis, versificat, cu duh
de sănătate!

Ioan Miclău-Gepianul
2017

POEZIA ȘI STRUCTURA EI!

mihai-eminescu

”Poezia a fost și va fi întotdeauna apostolul și propășirea
libertății cu care ea este așa de strâns rudită”, ne dezvăluia
Andrei Mureșanu în elogiile sale aduse vieții.
”Poezia să îmbătrânească? De mii de ani cântă ciocârlia
același cântec la răsăritul soarelui și lumea nu se satură să-l asculte”,
ne asigura N.Iorga la vremea sa.
În cuvinte potrivite și înțelepte a mai creonat și Tudor Arghezii
rosturile poeziei: ”Poezia e copilul care rămâne în sufletul adolescentului,
al omului matur și al bătrânilor, peste durere, dezamăgire și suferință”.
Iar legea fundamentală a poeziei și despre poezie ne-a precizat-o, pentru
totdeauna, poetul suferinței lui Hristos, Mihai Eminescu:
”E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale,
Ce din coadă au să sune!”
E ușor așadar, a scrie versuri, când toți te mângâie, când, asemenea
bărbăcuțului scărpinat între cornițe, fuge vesel și ghiduș printre flori de
sânzâiene. Nu-i prea ușor însă, când vrei să fii poetul adevărului. Când, ”viclenia,
lingușirea, binecunoscuta elasticitate a șirei spinării – tactul vieții, în înțelesul
negustoresc al cuvântului – toate aceste daruri prețioase care scot din întuneric și
asigură succesul atâtor mediocrități”, ne spune Al.Vlahuță, bunul prieten al
Luceafărului poeziei românești. Cine se vrea poet al adevărului va avea crucea acestuia,
Crucea lui Hristos-Eminescu, atât de des însângerată! De asta ne-a convins istoria omenirii!
În acest an 2017, la 15 Ianuarie se împlinesc 167 de ani de la nașterea nemuritorului
nostru poet național, Patronul poeziei românești Mihai Eminescu. Să-i cinstim memoria și iubirea ce o avea pentru România întreagă!
Și mie mi-a fost dat să am crucea mea, pe care o port prin lume, și, pentru că o
simțeam alături, purtând-o la piept, azi o găsesc încorporată ființei mele și sunt sigur că
prin aceasta mă voi mărturisi și eu Divinului Judecător! Conștiința mea îmi spune că poetul
adevărat este al Neamului său, al omenirii chiar, și nicidecum a unei secții, sau asoci-
ații restrânse, desprinse de interesul general, omenesc! Visul meu nu este a fi versuitorul
unui partid sau altul, ci doresc din tot sufletul să fiu versuitorul Neamului meu întreg! Atât!
Vorbind despre Crucea ce o avem fiecare în viață, și eu mă lupt să o port pe a mea cu
multă îngrijire. Am împodobit-o cu dragoste, uneori cu lacrimi, cu muncă, dar n-am
folosit-o niciodată lingușind-o, pentru glorii deșarte!
În strădania mea de autodidact, vedeam poezia ca pe o respirație curată, venită dintr-un izvor curat și natural, o simțeam a fi ”firicelul absorbant” al rădăcinii sufletului, ce redă vieții
noastre iubirea lui Dumnezeu! Deci iubitului cititor, doritor să pătrundă taina poeziei,
îi recomand doar să observe simplitatea versului și picătura de înțelepciune, iar poezia i se va
deschide asemenea unei flori, ”în acea câmpie literară a lui B.P.Hașdeu, unde e loc suficient
pentru fiecare creator de poezie dedicată adevărului.
Această schiță cu structura poeziei, făcută de mine cu mulți ani în urmă, și prezentată
mai jos cititorului meu, reprezintă strădania mea de autodidact, de a pătrunde tainele poeziei, precum și a structurii acesteea, pentru a-mi fi clar și mie, ce este poezia, care atât de mult mă atrăgea.Trebuia trecută deci prin filtrul ființei mele spre memorare și înțelegere! Vroiam să o
pătrund spre a-i savura favoarea binefacerilor ei de înălțare spirituală.
Imediat un amic s-a și grăbit să-mi spună că e atât de greoaie de înțeles încât n-are s-o privească nimeni. Nu l-am apostrofat fiindcă mi-am zis în sinea mea, el nu are cunoștința poeziei, așa ca mă țineam eu de dragostea ei. Nu după mult timp îmi zice altul mai studiat, ce-ți bați capul, când poți să ai schița gata de la oameni docți!
Puțin m-am dezamăgit desigur, dar pentru faptul că nici la acesta nu am observat știința
despre ce înseamnă plăcutele strădanii ale unui autodidact atras de studiu! În sfârșit, am
auzit și vorba unuia mai dezinteresat, zicându-mi ca e minunată schița aceasta, și s-ar preta chiar la manualele școlare! Nu mi s-a urcat deloc mândria la cap, fiindcă aveam idea de cum înoată emigrantul în apele și valurile noilor vremuri de trecere în noul mileniu!
Totuși relațiile cu oameni de seamă și legați sufletește de poezia și cultura românească,
m-au adus în starea de a mă înfrăți voinicește cu Poezia și Limba Românească, fiindcă acestora aparțineam, și nu vroiam nici să uit de unde am venit!

Schița structurii poeziei!

Tot de familia poeziei aparține și epigrama, deseori și epitafurile și chiar proverbele!
Despre epigramă, maiestrul epigramist al Banatului, poet și scriitor dialectal dl. Ionel Iacob Bencei spune:
”…Epigrama este o bijuterie literară, asta înseamnă: material foarte bun
și meșter; un rol însemnat avându-l realizarea prozodică. Adică, trebuie
respectate regulile privind versificația: ritm, rimă, măsură, poantă, etc.
Forma folosită mai des fiind: lungimea versului de 7-9 silabe, rimă încrucișată
(1cu 3 și 2cu 4), ea clădindu-se, ca și casa, începând cu fundația: versul 4, cel cu
poanta, respectiv dacă acesta este în ritm trohaic toată ”ziditura” va fi în acelaș ritm;
idem dacă va fi în ritm iambic, în altele, amfibrah sau dactil, mai rar.
Epigrama fără poantă este ca mâncarea fără sare; nu place! Poanta trebuie să fie
autentică/originală, altfel se poate ușor cădea în postura de similitudine sau plagiat”.
Așa cum epigrama își are rădăcinile ei încă în vremile străvechi ale istoriei și culturii, la fel si epitafurile își au vârsta și viața lor în memorialistica lumii, apărând pe Crucile din cimitire, pe monumente, pe clădiri de tot felul, astfel epitaful poate căpăta și caracter arheologic, dacă vine pe această cale! De regulă epitafurile conțin teme lirice, de durere, de iubire, de neuitare a celor trecuți în lumea veșniciei! Cea mai instructivă carte în studiul epitafurilor am primit-o de la Editura”Cuget Românesc”-Bârda, intitulată simplu ”Epitafuri”-Vol.I. adunate, ordonate, adnotate, cu studiu introductiv de Pr.Dr. Gheorghe Paschia. Ediția e îngrijită și prefațată de Pr. Al.Stănciulescu-Bârda, și publicată în anii 2003. Cartea capătă valoare și prin câteva Prefețe ce le mai cuprinde, scrise de personalități de seamă precum Acad. Victor Eftimiu, Miron-Radu Paraschivescu, Virgil Carianopol, Vladimir Dogaru, Dr.Ovidiu Papadima și D.Micu.
Epitafurile se înscriu mai mult în literatura folcloristică, dar uneori devin și surse de studiu,
de recunoaștere a unor nivele de cultură universală dealungul istoriei. Ele capătă însă și noi forme de creații lirice, scrise de poeți, de țărani pe crucile din cimitirile unde își îngroapă pe cei dragi; uneori epitaful fiind simplu, este și pe măsura pregătirii celui ce l-a scris, dar din suflet adresat celui dispărut.
Uneori epitaful se adresează și trecătorului ocazional, spe a citi cele ce sunt scrise acolo!
Spre exemplu: ”Trecător, oprește-ți mersul și te abate către mine / Că și eu
am fost odată trup și suflet ca și tine/ Însă moartea nemiloasă m-a răpit în al ei laț / Lăsând în urmă mamă și frate dezolați/.pag87.88, a cărții respective.
Și ca să-mi exprim și eu convingerea mea, epitafurile întocmesc o adevărată enciclopedie
pentru studii, iar cimitirele adevărate muzee unde enciclopedia asta poate fi găsită!
Dar adunarea acestor epitafuri într-o carte scrisă și publicată, este o salvare în timp și spațiu, spriritualicește, fiindcă vedem cum material, totul se acoperă sub vremuirea vremurilor, ape, focuri,războaie, s.a.m.d.
De proverbe ce să mai vorbim, acestea sunt focuri lirice ale ființei umane, veșnic în acea luptă pentru emancipare; prin lirica sa, ființa zbiară după libertatea ei cea dăruită de Dumnezeu din începuturile ei! Căci zicea G.Coșbuc: ” O luptă-i viața, deci te luptă / Cu dragoste de ea cu dor/.
Mi-am ales întotdeauna oglinzi în care lumina se răsfrângea curată, simplă și reală;
mă refer la prietenii adevărați, căci în cei 77 de ani ai mei acum, oi-fi având și eu câțiva!
Cu drag le doresc tuturor un An Nou-2017, cu sănătate și fericire! Ioan Miclău-Gepianul

DIMINEAȚA!

Peste codrii, văi și șesuri roua-i un covor de-arginturi,
Râu-i spume, valul cântă, lumea pare un sonet,
Scris pe portativul zării de-a Naturii labirinturi,
Unde plin de dor și cuget studiază un poet.
Zarea-n flăcări se aprinde, când urzeala-i de negreală
Retrăgându-și a ei neguri lasă soarele să iasă,
Cu a lui coame aurite și zâmbire triumfală,
Dimineții dând plăcere, vieții cugetare-aleasă!
Nici o grijă-n codru verde, lumea-i veșnic în cântare,
Căci Divinul e în toate croitor și hrănitor!
Poartă păsările grija hranei lor ori de-mbrăcare?
Totuși ele-s vii embleme pe-al pădurii dragi decor!

Ioan Miclău-Gepianul
2017

schema-poeziei

De la Biblioteca ”Mihai Eminescu”
Australia

Mihai Eminescu, Patronul Poeziei Românești!
La 15 Ianuarie, 2017, se împlinesc 167 de ani de la nașterea
Luceafărului poeziei noastre!

În volume și ediții, în antologii și analize fără număr, oamenii
de seamă ai culturii Române, din generație în generație, au studiat și
explicat fenomenul EMINESCU, fundamentând pentru totdeauna
convingerea genialității poetului nostru național.
Personalități eminente, de talie enciclopedică, au trudit ani în șir
la studiul operei eminesciene. Demne de amintit sunt ilustre personalități,
ca de exemplu: George Călinescu, Perpessicius, Șerban Cioculescu,
Ion Creția, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, I.L.Caragiale, T.Arghezi, Aurel Rusu,
Ion Scurtu, Al.Piru, D.Murărașu, și mulți alții.
Din biografiile contemporanilor lui Eminescu avem cele mai sigure surse
pentru a înțelege viața și activitatea poetului, scriitorului și ziaristului
bucovinean. Iosif Vulcan anunța cititorilor FAMILIEI prezența tânărului poet,
de numai 16 ani, ”surprizându-i plăcut”, și publicându-i versurile poeziei
sale ”De-aș avea”. Apoi veniră vremile maturității, când avea să fie elogios
apreciat de cei din generația sa, Titu Maiorescu, Ion Creangă, Vasile, Alecsandri,
Barbu Ștef. Delavrancea, Al. Vlahuță, Ioan Slavici, și desigur pleiada de scriitori
ai generațiilor viitoare, până în prezent.
Poetul s-a identificat cu ființa neamului său românesc, cu aspirațiile acestuia,
cu suferințele acestuia, cu bucuriile acestuia, șlefuindu-ne o limbă literară cultă,
frumoasă, dulce, ca un fagure de miere. Vulgaritatea era străină stilului său, dar,
acea energie creatoare izvora din dragul și iubirea de a-și vedea neamul fericit!
Se observă de asemenea, că toți din această lungă pleiadă a admiratorilor operei
eminesciene, a celor ce ulterior și l-au ales drept patron al activităților lor literare,
au fost demni, s-au străduit a fi demni și cu respect pentru valoarea imensă pe care
Mihai Eminescu o reprezintă în ansamblu creatorilor de literatură românească.
Ar fi o blasfemie de neiertat pentru cei ce ar aduce nonsensuri și nimicuri puierile
a fi puse ori alăturate tocmai sub numele acestui mare geniu al artei și literaturii
noastre!
Luceafărul poeziei noastre aduce în continuu înobilarea ființei, a prestigiului artei
noastre, revarsă în gândirea noastră, a generațiilor ce vin, razele binelui și al dragostei
de neamul căruia aparținem! S-au scris și se vor scrie milioane de versuri dedicate
geniului eminescian, atât de tinerimea studioasă din țară, cât și de românimea de
pretutindeni trăitori. Să-i repetăm întotdeauna versurile poeziei,
”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!”

Ioan Miclău-Gepianul
2017

DOI PRIETENI SI VIȚELUL (Din folclorul romanesc)

Cică trăia odata într-un sat frumos de câmpie doi prieteni buni.

Și erau așa de buni prieteni, de nu puteai deosebi pe unul de celălalt într-atâta se
asemănau în gândurile lor la tot ce făceau. Doar e adevărat proverbul popular care
zice: “Spune-mi cu cine te împrietenești ca să-ți spun cine ești”. Asa si cei doi
prieteni, semănau la fapte ca două picături de rouă ce strălucesc la razele soarelui.
Apoi cei drept, și-au mai lățit oamenii obiceiul și după năravuri, și după averi
și după multe alte ifoase. Cei mai deștepți, deștepți își prind prieteni. Cei mai înceți
de fire, prieteni asemănători își află, la fel bogații între ei, și mai săracii între ei.
Numai că, acești doi prieteni din povestea noastră erau și bogați și deștepți nevoie
mare. Adică, mai mult le plăcea lor să se considere înțelepți, deoarece sătenii se cam
îndoiau de istețimea lor.
Dar cum se știe de când lumea că numai faptele sunt acelea care ne arată cu
adevărat mintea cea bună a oamenilor, să vă povestesc câte ceva din faptele celor doi
buni preieteni.
Așadar, cum se știe, omul cuminte își prevede dinainte planurile de viitor, așa și cei
doi prieteni procedară.
“Uite dragul meu prieten, se apropiu sărbătorile Crăciunului, zise deci Găvrilaș,
prietenului său Găvriluș. Porcii ne sunt grași, vinul așezat, hrană din belșug avem
pentru a ne petrece de sărbătorile Crăciunului, Anului Nou, si Bobotezei Sfantului
Ioan; dar.., pe anul celălalt, cred că ar fi bine să îngrășăm un vițel. Are carnea mai
crudă și mai moale pentru prăpăditele astea de stomacuri. Ce zici?
“Bine prietene, așa vom face, răspunse Găvriluș, prietenului său Găvrilaș.. Numai
că, ar fi bine să cumpărăm de pe acuma vițelul, să se aleagă ceva de pielea lui, adică
să avem ce împărții frățește din carnea lui fragedă și moale.
“Ei, stai așa; stai un pic să judecăm. Dacă tot avem timp până la celalalt Crăciun,
pentru că cel de acum e aci, zise Găvrilaș, ce-ar fi să cumpărăm noi, și chiar acum, o
vacă ce are să nască vițelul? Nu te gandesti tu Găvriluș că, am avea și lapte până să se
nască vițelul?
“Vai, ce bine gândești tu prietene, se aprinse Găvriluș; tocmai ce mi-ai luat gândul
din cap. Jumătate din an ai lua tu laptele, iar cealaltă jumătate de an ar fi al meu laptele. Ce zici?
“Minunat, răspunse Găvrilaș. Dar.., vezi tu bine prietene, că in orișice afacere va
trebui să acceptăm și un anumit risc. Dacă vaca ar cădea stearpă de lapte în timpul meu sau in timpul tău, cearta să nu pornească între noi, dacă așa ar fi să fie norocul. Parcă făcea o proorocie omul, dar de altfel la orice neprevăzut ei cugetau împreună.
În sfârșit, puseră oamenii toate aceste învoieli la bună înțelegere, ba și stabiliră ca
de la începutul anului până la jumătatea acestuia, laptele va fi a lui Găvriluș, iar de la
jumătate la sfârșit, va fi a lui Găvrilaș. Zis si făcut. Puseră prietenii egal banii împreună și merseră la târg. Găsiră vaca potrivită, din rasa Bălțata românească, plătiră
prețul de trei milioane lei vechi, si veniră cu vaca acasă.
Fiind bună de lapte, adică lăptoasă cum se zicea în satul acela, Găvriluș era mulțumit din primele zile cei drept, dar nu trecură încă nici alte câteva zile și vaca opri brusc laptele.
Vânzătorul vacii nu mai pierdu timpul odată ce văzu banii în mână, dar nici ei
nu întrebară dacă vaca nu ar fi gestantă, oricum vaca opri laptele tocmai pentru acest
motiv. Dar riscul era risc, cei doi prieteni nu se certară, ba încă erau bucuroși deoarece
cu siguranță Bălțata va naște vițelul. Așa le spuse și un vecin. Cam pe ce vreme avea sa fete vaca, oamenii nu știură dacă nu întrebară. Dar prin primavară timpuriu, vaca fătă un vițel frumos.
Nu după multă vreme, venindu-i rândul lui Găvrilaș la lapte, acesta era fericit.
Rămânea suficient și pentru vițel, căci cum am zis, vaca era de rasă lăptoasă, dar
curând vițelul trecu la înțărcare, iar laptele era acum din belșug. Ce nu reușea să bea
Găvrilaș, vindea și la vecini de mai câștiga omul și bani buni de buzunar.
Găvriluș tăcea molcom, înghițând nn sec, căci riscul era risc, iar învoiala așa le
fusese. Lunile treceau, iar vițelul se ridica și se rotunjea ca un păpănaș. Mai trecură
câteva luni, și cei doi prieteni se găseau din nou în pragul sărbătorilor de Crăciun, al
Anului Nou, si al Bobotezei Sfantului Ioan, iar vițelul lor era acum un adevărat tăuraș.
Cei doi prieteni hotărâră tăierea vițelului pentru a fi împărțit frățește.
Găvriluș era cu o secundă mai luminat decat prietenul său, dar Găvrilaș era tot cu o
secundă mai isteț decât prietenul său, deci cum fusese norocos cu laptele, de ce să nu
prindă un pic de noroc și la împărțitul vițelului. Deci îl lăsă pe Găvriluș să vină cu o idee.
“Sa aducem cântarul de la vecini, zise Găvriluș, căci ale noastre-s cam ruginite, nu
bat bine!
“Nuu, nu-i nevoie să deranjăm vecinii, grăi Găvrilaș, ci mai bine luăm o sfoară bună, și o întindem de la botul vițelului până la rădăcina cozii. Indoim sfoara in două
părți egale, și măsurăm din nou de la botul vițelului până la mijlocul spinării, și acolo
facem o cruce cu cărbunele.
“Foarte bine, răspunse Găvriluș, nu e rea idea, că doară oameni cuminți ne socotim, nu holbăciți ca alții.
Așa și făcură. Găvrilaș găsi prin gospodărie o funie zdravănă, făcu apoi un inel la un
capăt, trecură funea in jurul picioarelor tăurașului, trecură celălalt capăt al funiei prin
inelul gata făcut, traseră cu nădejde și cât ai clipi vițelul căzu răsturnat pe covorul alb
de zăpadă, caci ninse in toată noaptea aceea. Găvriluș era recunoscut măcelar prin
împrejurimi, așa că prin o ușoara lovitură de cuțit la ceafa vițelului, acesta era gata de
jupuit si împărțit. Luasera ei funea de o deznodară și se apucară de măsuratori.
Măsurară cum ziseră, îndoiră funea în două părți egale, măsurară din nou, facură
cruce cu cărbunele cu grijă, și, exact la mijlocul spinării vițelului, după care Găvrilaș
zise:
“Acum, tu Găvriluș ai toată jumătatea, începand de la botul vițelului, cu toate
picioarele din față și până la cărbune, iar de la carbune până la rădăcina cozi să fie al meu. Cred că nu zic rău !
Găvriluș se cam scărpina la ceafă, oricum carnea cea mai multă era pe pulpele picioarelor din spate, și zise deci prietenului său: “Dar dacă am întinde noi sfoara de
la botul vițelului până la vârful cozii vițelului? Nu ar fi mai bine?
“Nu, nu, coada o împărțim aparte, și tot cu sfoara, raspunse Găvrilaș. De la rădăcina cozii până la mijlocul ei, sa zicem că e a mea, de aci și până la vârful cozii să fie partea ta; tot dreaptă și egală.
“Daa, de egală e egală, dar ce fac eu cu pleasna din vârful cozii? Caci doar nu e bună de fiert in oală!
“Ei, o pui și tu vârf la bici anul viitor, și tot te-ai ales cu ceva, îi răspunse Găvrilaș.
Cei doi prieteni intrară la incurcătură cu împărțeala vițelului, tot așezând sfoara in toate direcțiile de începură să transpire.
Atunci tocmai veni un vecin, așa întâmplător, și dând peste ei, se miră vazandu-le
sudorile pe obraji, încurcați in măsurători, și zise:
“Măi, oamenii lui Dumnezeu, împărțiți vițelul pe lungime, astfel o jumatate
cu un picior din fațăa și unul din spate e partea unuia, iar jumătatea cealaltă e partea
celuilalt. Cu asta ați terminat.
“Si coada? întrebară deodată cei doi prieteni; vrem sa o împărțim egal!
“Coada vițelului mi-o dați mie, căci v-am deschis capetele, răspunse vecinul.
Numai bine are să gătească Florica mea niște răcituri de să te lingi pe buze!
Cei doi prieteni așa dar, împărțiră vițelul cum le spuse vecinul, dar tot buni prieteni și oameni de treabă au rămas. Numai pe ici pe colo mai chicoteau sătenii zâmbind. Dar cine parcă mai apleacă urechile la gura lumii. Asta ar fi iar o altă belea pe capul omului. Ba încă după ce înveseliră și vecinul cu coada vițelului, adusera si o iagă cu țuică, de cinstiră Crăciunul și toate sărbătorile ce urmau. Își luară apoi fiecare partea sa de vițel, chemându-și nevestele in ajutor, care cu șorțurile strâns legate și mânecile sufulcate. alergară vesele, mulțămite de bărbații lor.

SFÂRȘIT

IOAN MICLAU – GEPIANUL

SUS, BOIERI, NU MAI DORMIȚI!

iisus-birth

SUS, BOIERI, NU MAI DORMIȚI!

Sus, boieri, nu mai dormiți,
Vremea e să vă gătiți,
Casa să vi-o măturați, lerui, ler,
Și masa s-o încărcați, lerui, ler.

Că umblăm și colindăm
Și pre Domnul căutăm,
Din seara Ajunului, lerui, ler,
Până-ntr-a Crăciunului, lerui, ler.

Că s-a născut domn prea bun,
În sălașul lui Crăciun,
Că s-a născut domn frumos, lerui, ler
Numele lui e Hristos, lerui, ler.

RĂMUREA DE CETIOARĂ

Cununiță grâu de aur,
O urare peste plaiuri,
O urare de ani buni
Cum e dat de la străbuni.

Rămurea de măr în floare
Luminată de urare,
Cu-noirea anului
La casa românului.

Rămurea de cetioară
O urare peste țară,
De pe munți din Caraiman
Zicem țării la mulți ani.

(Antologie din cântecele care au însoțit istoria,
ființa și conștiința neamului -Ioan Degău,
Oradea, 2001.)

pr-gheorghe-nemes-oradea

Preasfinției Sale,
Preasfințitului Părinte Dr. Sofronie Drincec,
Episcopul Oradiei

Preasfinția Voastră,

Subsemnatul, Pr. Gheorghe Nemeș, de la Parohia Ortodoxă Română Oradea-Vii, „Biserica Albastră”, cu fiiască dragoste și deosebită recunoștință, vin a Vă face cunoscut următoarele: în urma binecuvântării pe care am primit-o de la Preasfinția Voastră, cu privire la filmarea de către televiziunea Trinitas, a Patriarhiei Române, a întregii mele activități pastorale, culturale, sociale și filantropice, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de slujire lui Dumnezeu și poporului încredințat spre păstorire, Vă comunic următoarele:
În zilele de 25, 26, 27 noiembrie 2016, am avut bucuria să primesc la Centrul social-cultural Sf. M. Mc. Gheorghe, o delegație de 5 persoane de la Tv. Trinitas, pe doamna Poenaru și doamna Raluca, cu persoanele din echipă.
Cu doamna Raluca s-a filmat vineri, în data de 25 noiembrie a.c, socialul Sf. M. Mc. Gheorghe, precum și 4 familii cu bolnavi, având diferite dizabilități, cărora li se oferă mâncare caldă la domiciliu.
În ziua a doua, sâmbătă, 26 noiembrie, am condus pe doamna Poenaru în localitatea Gepiu, la Sfânta Biserică. Aici am fost bine primiți de P.C. Pr. Popa Călin și de un grup de credincioși și 10 copii, îmbrăcați în costume populare, care au colindat și au urat sărbătoritului „La mulți ani!”. Apoi, ne-am deplasat la Monumentul Eroilor, sfințit de Preasfinția Voastră, în data de 18 mai 2014. Aici, s-a filmat grupul de credincioși prezenți și cei 10 copii în costume naționale, de față fiind și primarul comunei Gepiu, Ioan Purge.
Tuturor celor prezenți, vârstnici și copii, le-am oferit iconițe aduse din Țara Sfântă și câte un exemplar din Jubileul primit în scris cu atâta bunăvoință, talent și frumusețe arhierească de Preasfinția Voastră, Preasfințite Părinte Sofroniu.
A urmat apoi, vizita și filmarea la casa părintească, în exterior și interior, răspunzând la toate întrebările cu privire la originea casei țărănești și a obiectelor vechi adunate și expuse în cele 3 camere: tinda, camera de la uliță și camera de la grădină, cu pomi fructiferi, despre care Preasfinția Voastră, a scris atât de frumos în Cartea de Aur a casei părintești. Un vecin, bătrân, de 85 de ani, cu numele Igna Nicolae, prezent la această filmare a vorbit frumos cu privire la viața și copilăria subsemnatului.
În aceeași zi, de sâmbătă, pe o vreme minunat de frumoasă, cu două mașini, ne-am deplasat la prima mea parohie, Homorog. Aici, ne-a așteptat părintele Ioan Caciora. S-a filmat biserica monument istoric în interior și exterior, s-a vizitat muzeul etno-bisericesc, înființat în anul 1973 de către autorul acestor rânduri, cu binecuvântarea episcopului de vrednică amintire, Dr. Vasile Coman. În câteva minute, am răspuns la întrebările cu privire la istoricul bisericii, la vizitele efectuate de ierarhii, a profesorii și a oamenii de cultură, din țară și diaspora, din vremea păstoririi mele, 1966-1976.
Am vizitat și muzeul cu obiectele adunate de la credincioșii din parohie și de la bisericile parohiilor învecinate.
La apus de soare, am continuat intinerariul spre Biserica Ortodoxă din localitatea Tinca, a doua parohie pe care am păstorit-o între anii 1976-1981. Am fost întâmpinat aici de P.C. Pr. Iancu Minel. Aici am vizitat și s-a filmat biserica de lemn, monument istoric, strămutată de la Sohodol, comuna Căbești, în parcul parohiei Tinca, în anul 1980.
Am prezentat pe scurt istoricul bisericii și motivul pentru care am transferat-o la Tinca. Împreună cu echipa Trinitas, am urcat treptele bisericii de zid, numită în ziua binecuvântării și sfințirii, de vrednicul episcop Vasile Coman, „fiică a bisericii de lemn” în anul 1980. M-am închinat cu evlavie și sfântă emoție la icoanele de pe catapeteasmă, precum și la masa Sfântului Altar la care am slujit între anii 1976-1981.
Toate interioarele și exterioarele celor două biserici frumos îngrijite, m-a determinat în scurtul meu cuvânt, să aduc recunoștință și laudă P.C. Pr. Ianc Minel, precum și Pr. Iancu Mihai, care își doarme somnul de veci la umbra Sfintei Biserici, cu hramul Sf. Ierarh Nicolae.
Pr. Minel Iancu, mi-a mulțumit respectuos, fiiește și frumos, m-a îmbrățișat și m-a rugat să revin cu familia la slujbă, spre bucuria foștilor credincioși și a familiei sale. Și aici, întocmai ca și la Gepiu, am înmânat Pr. Minel Iancu, iconițe din Țara Sfântă, pentru a le oferi credincioșilor, precum și câteva exemplare din Jubileul scris de Preasfinția Voastră, Preasfințite Părinte Sofroniu.
Duminică, 27 noiembrie 2016, în prezența unui număr mare de credincioși, s-a filmat și înregistrat Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, la Biserica Albastră. Predica zilei a fost ținută de Pr. Gheorghe Nemeș, s-a dat citire de către P.C. Pr. Adrian Popovici, întregului cuvânt scris, intitulat „Jubileul Părintelui Gheorghe Nemeș”. Apoi, P. C. Pr. Viorel Samașca-Nemeș a vorbit în calitate de preot paroh. Fiica și preoteasa Carmen, a cântat solo „Iubite-voi Doamne…”, s-a primit un coș de flori și alte multe buchete din partea credincioșilor. S-a cântat mulți ani trăiască și a urmat miruirea și împărțirea a câte unui exemplar din cuvântul Preasfinției Voastre, intitulat „Jubileul Părintelui Gheorghe Nemeș”, precum și iconițe aduse din Țara Sfântă.
La Așezământul cultural-social Sf. M. Mc. Gheorghe, înainte de a se reîntoarce echipa Trinitas către București, toată familia Părintelui Nemeș, fiind prezentă în jurul sărbătoritului, s-a adus mulțumiri pentru toată osteneala depusă la filmare și s-a reamintit cu plăcere cuvintele rostite de Preafericitul Părinte Daniel, pe data de 19 septembrie 2010, în trapeza Mănăstirii Sfintei Cruci: „Toate corurile din Oradea au cântat frumos, dar, cel mai frumos cor a fost a familiei Părintelui Gheorghe Nemeș, când au cântat Să fie de bine la mic și la mare…., autor Anton Pann.”
Oaspeții dragi, s-au reîntors spre București la ora 15, spunându-mi că prima emisiune cu privire la social, se va transmite marți, 29 noembrie 2016, orele 20, iar despre celălalte emisiuni, mă vor informa telefonic, pentru a putea face cunoscut, vizionarea de către credincioșii parohiei, din țară și străinătate, precum și toți iubitorii de emisiuni cultural-religioase, transmise de televiziunea Trinitas.

Cu deosebită recunoștință și alese mulțumiri, Vă sărută Sfințita și binecuvântătoarea Dreaptă, Părintele Gheorghe Nemeș, împreună cu familia și toți credincioșii.

Duminică a XXX-a după Rusalii, Pr. Gheorghe Nemeș,
27 noiembrie 2016 Director și Coordonator al Proiectelor filantropice de la Sucursala Sf. M. Mc. Gheorghe-Oradea

CODRULE, CODRUȚULE…!

photo-1430959972786-b28585aaf657

Codrule, Codruțule…! Ce mai faci drăguțule?
Te-ai născut din adâncimi de vreme pe aceste locuri, ca să ții
de urât și să fii de reazăm și de ajutor acestui neam.
Și-a legat viața și sufletul de tine, și te-a numit întotdeauna, fără
a exagera, frate. Din lemnele tale le-a făcut pe toate: casa, grajdul,
pătulul, magazia, cotețele, gardul, patul, masa, scaunele, leagănul
copilului și postava de pâine, sculele de tot felul, obiectele de
bucătărie, prispa și stâlpii sculptați, plugul, carul și căruța.
Din lemnele tale a făcut biserica din sat, troița de la hotare și de la
răscrucile drumurilor, cosciugul în care fiecare să aștepte Învierea,
au făcut crucea mărturisitoare de pe mormânt. Din ramurile tale au
făcut armele cu care și-au apărat viața, familia, pământul și țara, au
construit instrumente de cântat, precum fluierul, vioara, cavalul,
buciumul, tulnicul și multe altele, cu care și-au mângâiat sufletul,
și-au plâns durerile multe, ori și-au strigat bucuriile puține.
O adevărată civilizație a lemnului s-a dezvoltat pe aceste locuri,
datorită îngemănării tale cu neamul românesc.
Din frunzișurile și hățișurile tale, Codrule frate, strămoșii mei și-au
cules hrana, fie că a fost vorba de tot felul de fructe, de tot felul de
sălbăticiuni hăituite și vânate, ca să-și astâmpere foamea.
La poalele și luminișurile tale și-au crescut turmele de vite, oi, capre,
vaci, cai. Din izvoarele tale curate și reci și-au astâmpărat setea, ei și
dobitoacele lor. La umbra ta, străbunii mei s-au odihnit, și-au plâns
necazurile și nevoile, au vorbit cu Dumnezeu în șoapta rugăciunii. La
umbra ta s-au zămislit nestematele cântecului românesc, doinele,
baladele, cântecele de dragoste, de dor, de revoltă și de ducă. Cu tine, nu
au fost niciodată singuri. Au vorbit cu tine prin glas și prin semne.
Când ți-au tăiat câte un lemn ca să-și încălzească bordeiul sau căsuța,
să-și construiască ceva, mai întâi s-au închinat, au cerut iertare Creatorului
și copacului, l-au sărutat ca-ntr-un ritual sacru și apoi au împlântat securea
în trupul lui.
Ne-ai fost, Codrule frate, fârtat la vremuri de primejdii și de cumpănă.
În văgăunile tale, s-au ascuns strămoșii mei, când hoardele barbare le-au
măturat pământul, le-au ars holdele, satele și le-au distrus cetățile. Acolo au
regăsit ei puterea de ași lua revanșa, de ai face pe vrăjmași una cu pământul.
Multe sunt baladele, în care copacii tăi s-au prefăcut în ostași viteji și au
completat rândurile armatelor voievozilor români. Alături de ei erau cetele
de îngeri coborâte din cer anume ca să dea o mână de ajutor armiei române.
Ai fost cetate de neînvins, Codrule frate, și cu tine am reușit să supraviețuim
prin veacuri.
La sânul tău s-au adunat vitejii neamului, haiducii, și au jurat să facă dreptatea
celui năpăstuit de mai marii și de bogații zilei.
În frunzișurile tale și-au găsit adăpostul mii și mii de cântăreți ai vazduhului,
veniți din toate părțile pământului, îndrăgostiți de tine și de plaiurile noastre și
și-au cântat cântecele lor. În coroanele tale și-a făcut soarele cuibar, aerul s-a
strecurat și curcubeul s-a adăpat.
A trecut, frățioare, prin vremuri grele,- și pentru tine și pentru noi -, ca neam.
Acum se pare că au venit vremuri de încercare mai grele ca niciodată. Pe tine te
mănâncă zi de zi, pas cu pas, lăcomia străinilor și nepăsarea românilor. Mii de
hectare din trupul tău cad neputincioase sub dinții nesătui ai drujbelor, circularelor,
fabricilor, combinatelor. Cară vapoarele, trenurile, camioanele de mare tonaj,
avioanele chiar, bușteni, cherestea, lemn fasonat și brut. Parcă au pornit un adevărat
război împotriva ta. Alții știu să-și apere codrii lor și nu taie din ei nici măcar o
rămurea. Noi facem, totul una cu pământul.
Ne îngrozim când vedem cum o iau pantele la vale, acoperind casele, satele, drumurile
și speranțele. Ne îngrozim, când vedem apele ieșind din vadurile lor și luând-o razna
peste câmpuri, peste holde, peste așezări. Ne îngrozim, când secetele ne pustiesc
plaiurile și câmpiile, fiindcă tu nu mai ești ca să pui ordine în văzduh și pe pământ.
Ești muribund frate! Aștepți să-ți întindă o mână de ajutor, să te apere fratele tău,
românul, dar nici el nu mai este cel pe care-l știai tu altădată. Tinerii i-au plecat peste
mări și țări să-și câștige pâinea; bătrânii sunt prea neputincioși ca să se ajute pe ei înșiși.
Neamul ni se împuținează precum copacii tăi, cu fiecare zi ce trece. O haită de hămesiți
fără scrupule, fără frică de Dumnezeu și de oameni, taie trupul tău ceas de ceas și nimeni
nu-i oprește cât mai este vreme. Nimeni nu mai plantează, nimeni nu mai păzește, nimeni
nu mai tratează, dar toți se înghesuie să defrișeze.
Cu ani în urmă, cineva, cu glas profetic spunea: ”În viitor, nații bogate nu vor fi cele
care vor deține aur, ci acelea care vor avea păduri!”
Codrule, Codruțule…! Cum mai rabzi drăguțule?

Din ”Scrisoare Pastorală! Nr.336 – 2016
Autor: Preot Prof.Dr. Alexandru Stănciulescu Bârda

***

AM GĂSIT O FLOARE RARĂ!
(Dedicație copilăriei mele)

Am găsit o floare rară
Și am pus-o la fereastră,
Fie iarnă, fie vară,
Nu-i chip să se ofilească.

Am găsit-o sus pe munte,
Și-am adus-o prin câmpie,
Unde peste râu, o punte,
Las miorile să vie.

Și-am luat floarea cum mine –
Tot la farmece mă-mbie,
Dintr-o Țară mult prea dragă,
Ce mie dragă mie!
*

ZORI DE ZI

Dintr-un vârf de munte pe-altul, dimineața-și leagă zorii,
Iar pe-un plai, gură de rai, sună clopotul Miorii,
Și-l aud de-aici, din lume, pun urechea la pământ,
Aud buciumul lui Horea, a lui Iancu aprig cânt!

Aud clipotul ce-l face unda de izvor când pică,
Dup-o stâncă mai înaltă, dedesubt pe-alta mai mică,
Se încheagă-n melodie care eu o pun pe vers!

Iar pe-a viselor cărare eu prind aripi vulturești,
Străbătând cu gândul vesel locurile strămoșești!
Aud Neamul cum suspină cugetând spre împlinire,
Cu puternica voință din al inimii simțire!

Ioan Miclău-Gepianul

DOINĂ, DOINĂ, CÂNTEC DULCE…!

photo-1448436743829-52e5448304de

Doină, doină, cântec dulce…! Regină a sufletului românesc din adâncimi de vremi,
nemuritoare, mereu tânără, mereu fără de seamăn între frumusețile lumii, ne mângâi
și ne mai dai speranță!
Cei ce cunosc mai bine zic că nici un neam din lume nu te cunoaște, sau, mai bine-zis,
tu nu cunoști pe alt neam. Te-ai născut aici, în Carpați, între munți și mare, între Dunăre
și Țara Codrilor, pe un plai de dor și-un picior de rai. Poate ești un înger trimis de Dumnezeu
în grădina Maicii Sale, ca să semene florile, să unduie valurile, să lege ramurile și să bucure
sufletele.
Dacă din colinde românii au țesut scutecele Pruncului Sfânt, din tine, Doină, și-au cusut
straie pentru sufletul lor. Cu ele s-au îmbrăcat, când s-au dus cu oile în munți, când au ținut plugul pe brazdă, când au legănat copii, când au plecat la cătănie ori la război, când au gustat
iubirea, când și-au plâns bătrânețile și nefericirea, când și-au condus morții la țintirim.
Te-au cântat fetele și feciorii, femeile și bărbații, bătrânii și copiii. Ai fost ca o rugăciune
dătătoare de liniște, de speranță, de curaj și vitejie. Ai legat oamenii și generațiile între ele cu
țesătura nevăzută a dorului și a dragului, ai înscris în armoniile tale toată istoria neamului,
toate amintirile, suferințele și bucuriile, înălțările și poticnirile, viii și morții. Ai fost ca o punte între cele ce-au fost, cele ce sunt și cele ce vor fi, între vii și morți, între disperare și victorie. Ai mângăiat pruncii din leagăn și le-ai rânduit visele; ai ajutat fetele să-și întrevadă
ursitul și flăcăilor să-și presimtă împlinirea; te-ai bucurat cu învingătorii și ai închis ochii
muribunzilor, ai desfătat pe toți la nunți și la botezuri, la hore și la nedei; ai încurajat bătrânii
și pe cei aflați în suferință. Cu tine românii n-au mai fost singuri, iar greul nu le-a mai fost prea greu; cu tine au putut să împingă mai ușor carul istoriei și al vremurilor.
Te-ai întrecut primăvara cu trilurile privighetorilor și ciocârliilor, cu fluierul ciobanilor și
plânsul mieilor; ai șters sudoarea secerătorilor vara, ai rumenit strugurii și merele toamna; ai
dat speranță iarna celor de sub troiene. Te-am numit Zeiță, ”doină românească”, fiindcă te-am
socotit întotdeauna a noastră, fiică, soră, soție, mamă, bunică, iubită.
A fost o vreme, când erai pe buzele tuturor. Eram prunc, când te cântau copiii și tinerii care
pășteau vitele pe deal, te cântau sătenii mei la arat, la secerat, la prășit, la cosit. Dormeam vara afară și auzeam până după miezul nopții pe câte unul trecând, flăcău sau vârstnic, uneori
bătrân, cântându-te pe drum. Mergea și cânta. Îi cunoșteam după glas. Se opreau și câinii din
lătrat ca să-i asculte. Știu oamenii care toată viața te-au avut pe buze și, cu siguranță și în suflet. Fie că erau fericiți, fie necăjiți, șuierau încet câte o doină, ca pe o rugăciune a inimii.
Pe versurile ei își plângeau trăirile și durerile. La nunți, mergeau lăutarii în jurul meselor și cântau fiecăruia ”cântecul lui”. Celor mai bătrâni și mai greu încercați de viață le cânta însă ”doina”. Glasul lăutarului, acompaniat de fermecata vioară, te pătrundea până în suflet. Nici
mâncarea nu-ți mai trebuia! Cântau doine seara târziu cei ce mergeau la clacă, la curățatul
porumbului, la scărmănatul lânii și la alte treburi care se făceau ”pe ajutate”. Cântau doine
mamele, când își adormeau copiii. Cântau doine bocitoarele, când conduceau mortul la groapă
și-n multe alte împrejurări.
Astăzi mai aud doine la televizor, la radio, pe tot felul de aparate moderne, la câte un spectacol organizat. Este ca un opreg, o catrință, o legătură, o pereche de ițari, pe care le scoți
din lada de zestre a străbunicii, le îmbraci ca să te vezi în oglindă și le pui la loc. E minunat să
asculți pe Dumitru Fărcaș, pe Gheorghe Zamfir, pe Achim Nica, pe Constantin Gherghina și
pe mulți alți doinitori povestindu-ne istoria, copilăria, vremurile și viața, dar parcă nu-i destul.
Aș vrea să mai aud doina cântată de omul de rând, tânăr sau bătrân, la câmp, pe drum, acasă, peste tot. Din păcate, omul acestor zile e tot mai încruntat, mai crispat, mai împovărat,
mai hăituit de griji și de nevoi! Îi place să ascule doina, muzica în general, dar nu să o cânte.
Omul de ieri cânta Doina ca pe o spovedanie a sufletului său; omul de azi ascultă doina altora,
dar nu descuie lacătul de la ușa propriului suflet. Alte genuri muzicale sunt plăcute tinerilor. Aud adesea mașini trecând pe drum. Au geamurile deschise și pe ele năvălesc asurzitor rafale
de bubuitiri, țipete, zgomote, hărmălaie ca de pe fundul iadului. Se zice că aceasta e muzica
tinerei generații! Dumnezeule sfinte!
Întoarce-te, Doină, iarăși printre noi, să te cântăm, să te-ascultăm, să ne spunem prin tine
bucuriile, să ne plângem amarul. Cu tine în suflet și pe buze am fi iarăși noi înșine. Prea ne-am înstrăinat fără tine. Parcă umblăm de-a baba-oarba, atâta vreme cât nu ești cu noi. Tu ne
spunea-i de unde venim ca oameni, ca neam, ca țară, cine suntem și încotro ne îndreptăm. Era-i busola acestui popor.
Dacă ești, într-adevăr, îngerul acestui neam, soptește-I lui Dumnezeu, așa cum știi tu mai frumos și mai convingător, că avem nevoie de El, avem nevoie de tine, avem nevoie de noi
înșine!
”Doină, doină, cântec dulce / Când te-aud, nu m-aș mai duce! / Doină, doină, viers cu foc, /
Când răsuni eu stau pe loc!”

Publicația ”Scrisoare Pastorală”, Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăț-Mehedinți
Anul XV(2016), nr.334(16-30 Septembrie).Editor: Preot Prof.Dr. Al.Stănciulescu Bârda.

CE MI-E MIE DRAG PE LUME
Lui Ben Todica

Ce mi-e mie drag pe lume,
Prieteni dragi cu vorbe bune,
O vâlcea cu lăcrimioare,
Răsăritul cel de soare!

Să văd roua peste câmpuri,
Mieii alergând pe dâmburi,
S-aud mierla dumbrăveană,
Cântând doina ei aleană!

Și mi-e drag s-aud cum bate,
Pe la cioturi scorburate
De goruni, o gheonoaie,
Repezită și vioaie;

Și mi-e drag să caut urme,
Ce-s lăsate-n zori de turme,
Turme albe de mioare,
Ca-n cer stele călătoare,

Când cu coama ca de zimbru,
Se ridică de prin cimbru
Vântul, ce ieșind în drum,
Poartă valuri de parfum;

La fântâna cea de piatră,
Coțofana și azi latră,
Stând pe cumpăna cea veche,
Ca-n povești zmeul de veghe!

Când văd fumul de la stână,
Văd câmpia cea română,
Când aveam inima pruncă,
Și purtam căciulă țurcă!

Ioan Miclău-Gepianul