"Lumina, culoare si cant, s-au intruchipat in Cuvant, Izvor ce-l aduce pe Om ca sa fie: Vietii faclie, gandire, iubire, in final – Poezie!" Ioan Miclau
Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XXIV(2024), nr. 512(16 –29 Februarie)
Dragii mei enoriași! Imnul Dragostei. În prag de Primăvară, am alcătuit imnul de mai jos. Să vă fie de folos! ,, Dragoste, Măria Ta! Binecuvântată fii, mană cerească, tu-mi adăpi sufletul din fiorul dumnezeirii. Limba și mintea nu te pot înțelege și cânta după cuviință. Ești cale de lumină și bucurie către Logos. Prin tine brațele mele cuprind semenii, lumea întreagă, patria și cerul, într-o îmbrățișare fierbinte, fără de sfârșit. Prin tine inima mea nu mai rămâne pământ uscat și deșert fără viață, ci o oază a fericirii și jubilației. Nesățios mi-e sufletul de tine, Dragoste, și limanurile lui pentru mine sunt nemăsurate. Tu ești singurul punct stabil din univers și, pe tine răzimându-mi ființa, nimic nu mă va clătina. Se vor surpa castele de iluzii, nisipurile deșerturilor se vor muta din loc în loc, valurile mării mă vor izbi învolburate, dar eu voi rămâne mai presus de toate de voi ști să te păstrez. Sunt fericit, Dragoste, că prin tine leg cerul cu pământul; urc în zbor pe verticalele amețitoare ca oarecând un Iacob pe scara îngerilor și a sfințeniei. Prin tine, Dragoste, am gustat din eternitate și mi-am umplut sufletul de bucurie negrăită de limbă omenească. Lacrimi de sânge de mi-ar șiroi pe obraji și nu m-aș mai putea lipsi de tine, Dragoste. De va trebui, îți voi urca în genunchi crucea pe golgotele lumii, iar spinii din coroană nu mă vor spăimânta. Prin tine rațiunea lumii a dat sens; prin tine Logosul S-a crucificat în istorie; prin tine gândul a măsurat adâncimile Duhului. Răsară sămânța ta, Iubire, în orice muritor. Din veac în veac să crească fărʽde hotar de ură, de frică și război. Cuprind-a ta coroană uscat, și ape, și văzduh. Rachetele-n condeie și tancurile-n plug pe dată să transforme; puzderii de armate în truditori cu sârg pe brazdă și la strunguri curând să le arate. Ogive nucleare devină grădinițe în care cântă pruncii un joc nevinovat. Plămada ființei tale hrăni-va dintr-o pâine flămânzii toți și lumea de astăzi și de mâine. Alungă suferința din bietele spitale, redă-ne bucuria strămoșilor dintâi. Singura boală a lumii, care să rănească sufletele și să sângereze inimile tuturor, să fii numai tu, Dragoste. O, divină, cercetează, bate și alungă durerile lumii pe stelele pustii și redă-ne-n schimb bucuria frăției și a armoniei. Pe orice casă fii floarea ce zâmbește, în cămine fii căldura și în toate fii măsura. Dă puterea de-a răbda bietei ființe chinuite, dă speranța de mai bine celor fără de nădejdi. Fii busola-n rătăcire celor fără căpătâi, fii întâia carte-a lumii, bucuria cea dintâi”. * Baia Focului. În antichitate filozofii și oamenii de știință socoteau că în natură sunt patru elemente de bază, primordiale, din care este alcătuită întreaga creație: pământul, apa, aerul și focul. În Sfânta Scriptură focul apare atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Dumnezeu Însuși se arată lui Moise sub formă de rug arzând; foc se punea în cădelnițe la slujbele de la templu; focul era folosit pentru arderea animalelor aduse drept jertfă. Mântuitorul vorbește de focul iadului, Sfinții Apostoli vorbesc de Sfânta Împărtășanie, care devine foc mistuitor pentru cei ce o primesc cu nevrednicie. Exemplele pot continua. La multe popoare focul a fost folosit pentru a arde trupurile celor morți. Focul a fost folosit încă din zorii civilizației umane la încălzirea locuințelor, la pregătirea hranei, la diferite meserii și ocupații. În tradiția românească întâlnim focul în nenumărate împrejurări. Pe lângă întrebuințările menționate mai sus, la noi focul a avut și un rol curățitor și înnoitor. Fiindcă suntem la începutul Postului Mare și în zona noastră – și nu numai – focul marchează acest moment, tocmai de aceea am socotit potrivit să vorbesc despre el. În seara lăsatului Postului, sătenii, tineri și bătrâni, se adună pe la răscrucile drumurilor în grupuri. În alte localități se adună pe dealurile din apropierea satului. Acolo fac focuri din tot felul de materiale. Unii sar peste foc pentru ,,a se curăța de păcate”. Alții, după lăsarea întunericului, încep să strige din răsputeri: ,,Aoșmăre!” Răspund cei din alte grupuri: ,,Ce ți-e, măre?” Urmează un șir de urări, cât mai deșucheate, de genul ,,Găinile mele outoare, ale tale cutcurezătoare!” De cele mai multe ori, sub perdeaua întunericului, sub formă de strigături, se dau în vileag fapte rele, imoralități, infracțiuni chiar, săvârșite de membrii comunității în timpul anului. Toată lumea află acele ,,secrete”, acele ,,taine”, nimeni nu știe cine le-a rostit. E un fel de judecată a satului. Cel vizat nu are voie să se supere, să cheme în judecată pe cel ce-i divulgase faptele, ci suportă rușinea. Nu are încotro. Tocmai rușinea aceasta îl eliberează. A doua zi nu se mai teme de mustrarea oamenilor. Totul intră în normalitate. Nimeni nu-i mai reproșează nimic. Așa cum primăvara curțile și grădinile sunt curățate și gunoaiele și resturile sunt arse, așa și păcatele sunt curățate prin foc. Nu numai viii se curăță de păcate prin foc, ci și morții. Bunica mea, răposata Pârvănescu Elena, îmi spunea că în Colibași, sat al comunei Malovăț, se face ,,pârlitul mortului”. Timp de trei zile, după înmormântare, când se duc la tămâiat, femeile pun câlți de cânepă de jur-împrejurul mormântului și apoi le dau foc. În felul acesta socotesc că sunt arse păcatele, pe care le-ar mai avea mortul. Focul nu este numai pământesc, ci și ceresc. Sfântul Ilie este considerat în gândirea populară românească responsabil de fulgere și de trăsnete. Cu ajutorul lor, sfântul vrea să curețe pământul de diavoli. Ce-i drept, nu întotdeauna îi nimerește pe diavoli, alteori aceștia se ascund după oameni, după animale și astfel trăsnetul poate cădea și asupra acestora. Așadar, și în acest caz focul are rolul de curățitor al pământului de rău și de răutăți. Focul de pe pământ, cel folosit de oameni, își are originea tot în focul ceresc. El a provenit din trăsnetul ce s-a abătut asupra unor copaci și astfel oamenii l-au cunoscut și au început să-l întrebuințeze. În fiecare casă, pe vatră, trebuia să ardă în permanență focul, sau să fie cărbuni aprinși, acoperiți cu cenușă. Era mare rușine pentru o familie, care trebuia să meargă la vecini să împrumute foc. Focul avea și un rol sacru. El se aprindea la naștere, nuntă sau moarte. Se aprindea în ajunul marilor sărbători creștine. La colindat, vătășelul bătea cu colinda în vatră și ura ,,Ce-i în casă să trăiască,/ Ce-i în curte să rodească!” Mireasa când ajungea la casa ginerelui, după cununia religioasă, era primită de soacra mare. Aceasta o lega pe mireasă de mire cu un peșchir, închipuind astfel logodna dacică. Mergea apoi în fața casei, urca și se învârtea pe măsuța cu trei picioare și vărsa apă cu piciorul din paharul pus pe acea măsuță; mergea ,,în casă” și punea mâna pe zălar, adică pe lanțul care cobora de pe hornul casei și la capătul căruia se așeza căldarea pentru mămăligă. Zălarul era plin de funigine, dar asta nu o împiedica pe mireasă ca să-l ia în mână, preluând astfel, în mod simbolic, rosturile casei. La Anul Nou se puneau cărbuni aprinși cu tămâie pe vătrai și se ocolea casa, ca să fie ferită de duhuri rele tot anul. La Sâmți(9 martie) se aprindea o cârpă și cu ea, dis-de-dimineață, înainte de a ieși din casă, se trecea repede în jurul corpului, în jurul capului, fiecărui picior și mâini,,,blindând” astfel acel om, indiferent de vârstă, de mușcăturile de șarpe din timpul anului. Primăvara, când se ardeau resturile de plante din grădini, se striga: ,,Tună ger și ieși căldură/Pe la noi pe bătătură!/ Ce-i în casă să trăiască,/Ce-i afară să rodească!” Lumânările de la Paști erau păstrate la loc de cinste în casă și ele se aprindeau la vreme de furtună, cutremur, nenorociri, socotindu-se că au mare putere. La nuntă se făceau focuri în curtea casei, numite ,,focuri de nuntă” și nuntașii jucau în jurul lor. A rămas amintirea lor sub forma lumânărilor de nuntă. La înmormântări, cu prilejul priveghiului, se făcea foc în fața casei mortului și în jurul lui jucau hora mortului oameni îmbrăcați urât, purtând măști pe față. Ei închipuiau sufletele moșilor și strămoșilor, care veneau special din lumea cealaltă ca să ia cu ei sufletul noului decedat. Pe pieptul mortului se punea ,,statul”, care era o lumânare lungă, de mărimea trupului celui decedat, încolăcită, care avea menirea să-i asigure lumina mortului pe tot drumul, până în lumea cealaltă. În noaptea de Joia Mare sunt adunate vreascuri în curtea casei, se face foc mare și lângă el se așează măsuță cu trei picioare și scăunele. Pe măsuță se pun bucate, socotindu-se că vor veni sufletele moșilor și strămoșilor, se vor încălzi la foc, se vor ospăta din bucate și vor pleca mulțumiți că nu au fost uitați de urmași. În unele localități, în noaptea de Paști se fac focuri mari în curțile bisericilor, uneori chiar pe pragul bisericilor, simbolizând prin aceasta trecerea de la întuneric la lumină, de la moarte la viață. În unele localități se fac focuri mari pe dealuri de Sfântul Petru(29 iunie) și peste ele sar tinerii care vor să se căsătorească. Alteori se înfășoară roți de car cu paie unse cu smoală topită, li se dă foc în vârful dealului și sunt slobozite apoi la vale în urale și strigăte de veselie. Acestea toate sunt reminiscențe ale cultului Soarelui, pe care l-au practicat strămoșii noștri daci. Ele s-au păstrat ca o relicvă de arheologie spirituală, ce ne dovedește descendența noastră și continuitatea neîntreruptă pe aceste meleaguri. * Ion Notinaru. Ion Notinaru nu este erou de roman sau de film. Ar putea să fie! Optzeci de ani şi-a căutat fericirea între dorul de libertate şi dorul de ţară. Dacă a găsit-o sau nu e greu de spus de noi. Numai el şi Dumnezeu o ştie. Dacă fericirea a fost o realitate sau numai o himeră, dragostea de copii a fost singura care i-a dat echilibrul sufletesc, puterea de a lupta şi i-a dat convingerea că viaţa merită trăită. S-a născut în satul Plopi din comuna mehedinţeană Tâmna dintr-o familie de mijlocaşi. A plecat de timpuriu în lume. S-a implicat în hăţişurile politice ale perioadei postbelice, a petrecut câţiva ani după gratii, apoi a intrat în marină. Fire inteligentă, a câştigat repede încrederea superiorilor prin competenţa sa într-ale meseriei. A învăţat, după cum spune fratele său Octavian, șapte limbi. A călătorit prin toate ţările de pe marginea mărilor şi oceanelor. A avut doi copii. Din câştigul muncii sale îşi construise casă impunătoare în Constanţa şi visa o bătrâneţe liniştită în sânul familiei, dar n-a fost să fie. Un incident nefericit ivit între el și soție a fost decisiv pentru restul vieții lui. Familia i s-a risipit, iar casa i-a fost mistuită de flăcări. A luat hotărârea să plece spre alte zări. A încercat pe căi legale şi a ajuns până la Ceauşescu. N-a reuşit. A fost taxat drept trădător de ţară şi a scăpat ca prin urechile acului să nu fie arestat. A fost dat afară din serviciu. Atunci a recurs la căi ilicite de a emigra. A ieşit din ţară într-un vapor care transporta animale. El era ascuns într-un sac cu ştiuleţi. A ajuns în Austria şi de acolo, ca azilant politic, a emigrat în Statele Unite. Cu greutăţile pe care numai Dumnezeu le ştie, acolo, printre străini, şi-a clădit o situaţie. Era prin 1974. Nu putea să trăiască însă departe de copii. A început demersurile pentru obţinerea lor. Oficial, civilizat, nu s-a putut. A recurs iarăşi la mijloace extreme. În faţa sediului Naţiunilor Unite s-a legat cu lanţuri şi a făcut greva foamei până a obţinut rezolvarea. Copiii i-au fost luaţi val-vârtej de la Braşov şi, sub escorta securiştilor, apoi a unor ofiţeri de la F. B. I., au fost duşi la tatăl lor, pentru ca „nebunul ăla să nu mai urle la „Europa liberă” toată noaptea şi să strice imaginea ţării”. În Statele Unite, Ion Notinaru a luat totul de la capăt. Nu s-a dat bătut, deşi vârsta şi boala îl apăsau greu. A reuşit să îşi ajute copiii ca să se realizeze profesional şi social. Sufletul lui însă era mistuit zi de zi de dorul de ţară. Luase cu sine ca zestre sfântă pentru sufletul său limba şi doina, credinţa şi chimirul, tricolorul şi cămaşa cusută cu borangic de maică-sa, dar nu erau destul. Se întâlneau români pripăşiţi pe-acolo la un păhărel, la o întrunire, de câte ori era cazul. Vorbeau despre toate, dar în primul rând despre România. De fiecare dată când venea primăvara ar fi vrut să intre-n cârdurile de cocori şi să se întoarcă acasă, dar numai aripile gândului nu-i erau destul. S-au stins pe rând părinţii, multe dintre neamurile de acasă, dintre prieteni şi consăteni. A rămas doar poarta s-o deschidă vântul şi prispa loc de odihnă dorului. A venit ’89, dar era târziu. Trupul se şubrezise şi nu mai rezista unei călătorii de zece mii de kilometri. Speranţa tot nu-l părăsise. Era convins că se va face sănătos şi va putea să-şi revadă locurile copilăriei şi pe cei dragi de-acasă. Pe patul de suferinţă, înainte de a-şi lua sufletul zborul spre înălţimi, le-a spus copiilor săi două dorinţe şi i-a rugat să le împlinească. Cea dintâi era aceea de a-i incinera trupul după moarte; a doua era aceea de a-i aduce urna de cenuşă în ţară şi a îngropa-o în cimitirul satului natal, lângă părinţii lui. Focul dorului de ţară îi mistuise sufletul o viaţă, după moarte focul îi mistuia trupul pentru a-l face povară suportabilă copiilor ca să-l aducă în ţară. La 13 aprilie 2004, Ion Notinaru s-a stins din viaţă. Copiii săi au făcut tot ce-a fost posibil să-i ducă la împlinire ultimele dorinţe. Cea mai grea era aducerea în ţară a urnei de cenuşă. Emoţiile şi teama nu erau uşoare. Nu fuseseră niciodată în Oltenia. S-au destăinuit preotului lor, părintele Theodor Damian, de la New-York. Parcă Dumnezeu le-a întins mână de ajutor, căci părintele era colegul şi prietenul semnatarului acestor rânduri. Am primit cu înfiorare telefonul de peste ocean de la domnişoara Iuliana, fiica defunctului, care mă ruga disperată s-o ajut. Nimic mai simplu şi mai uşor. Am mers în Tâmna şi am dat de urma fraţilor lui Ion Notinaru, Octavian şi Victor. Am luat legătura cu părintele Zmeu, parohul de acolo. Pe 27 mai, domnişoara Iuliana Notinaru, însoţită de rude din Transilvania şi Banat au ajuns la Severin. Totul era pus în ordine până în cele mai mici detalii. Domnişoara Iuliana vroia ca toată rânduiala să fie împlinită, toată tradiţia noastră creştinească şi românească să fie respectată întru totul. Şi a fost. Am așteptat-o în Tr. Severin. Era prezent și Domnul George Burețea, directorul televiziunii ,,Datina” din Tr. Severin. A mers cu noi la Bărzuica și a filmat tot evenimentul. Slujba cuvenită a fost oficiată în biserica din Bărzuica şi tot în acel sat, unde sunt înmormântaţi părinţii, un frate şi multe alte rude şi consăteni, a fost înmormântat şi Ion Notinaru. L-au petrecut fraţii şi rudele apropiate, aşa cum şi-a dorit. Cu zecile de milioane cheltuite pentru călătoria cu avionul, i s-ar fi putut construi un cavou de familie înstărită în New-York, dar cu siguranţă că pământul de acolo nu avea gustul celui de acasă! După înmormântare, Domnișoara Iuliana Notinaru a fost invitată la sediul televiziunii ,,Datina” și acolo Domnul Burețea i-a luat un interviu. Într-o vreme în care dramele familiale sunt atât de numeroase, în care atâţia bătrâni sunt părăsiţi de copiii lor, bătuţi, duşi la azile ori persecutaţi cu sălbăticie de propriile odrasle, fapta copiilor lui Ion Notinaru este o lecţie de înaltă ţinută morală, creştinească şi românească. Este un exemplu grăitor de respect faţă de părinţi. Dumnezeu nu va rămâne pasiv faţă de asemenea fapte extraordinare făcute în numele iubirii şi va răsplăti, fără îndoială, celor doi copii. Mi se pare foarte interesant şi faptul că la 27 mai s-a împlinit un ciclu. Ion Notinaru făcuse eforturi supraomeneşti să-şi scoată copiii din ţară; în acea primăvară a lui 2004 copiii lui Ion Notinaru au făcut eforturi demne de admiraţie pentru a-l readuce pe tatăl lor în ţară. El e fericit aici; ei sunt fericiţi acolo. Cu siguranţă însă că măcar o parte din gândul lor va rămâne ca o floare nevestejită pe mormântul de la Bărzuica Mehedinţiului. * De ce să ne spovedim?( Pr. Petroniu Tănase-Sf. Munte Athos):,,Prima neștiință este credința greșită că mărturisirea se reduce numai la a spune duhovnicului cu de-amănuntul toate păcatele făcute. Această înșirare a păcatelor este necesară pentru ca duhovnicul să poată cunoaște starea sufletească a penitentului și să știe ce leacuri să-i prescrie, dar ea singură nu-i îndeajuns, ci trebuie însoțită de o întreită durere a inimii, adică să fie: lucrătoare, hotărâtă, ca să facă pe om să nu se mai întoarcă la păcatele sale; desăvârșită zdrobire a inimii, ca să ne facă să urâm păcatele făcute, din dragoste de Dumnezeu, pe care L-am mâhnit cu ele; mai presus de fire, dar dumnezeiesc pentru dobândirea bunătăților cerești. Această întreită durere face parte integrantă din Taina spovedaniei și dacă ea lipsește, taina nu se săvârșește. Și ea se agonisește prin ostenelile de voie: întristare, plângere, mâhnire și nevoințe trupești: înfrânare, post, metanii și cele de nevoie: bântuielile aduse de draci, împotriva cărora trebuie să luptăm cu hotărâre; și prin răbdarea necazurilor de la alții: scârbe, boli trupești etc.” * Uleiul tămăduitor. Aflați câteva noi mărturii despre minunile sfinților închisorilor din Aiud, relatate de către Părintele stareț Gavriil Vărvăruc. Acești sfinți români ai neamului românesc sunt mari făcători de minuni, ca unii ce au dobândit mare îndrăzneală de la Dumnezeu. Părintele Stareț Gavriil despre uleiul tămăduitor din Aiud O doamnă din Serbia avea dureri foarte mari de oase și a fost să se închine la icoana Maicii Domnului și la Sfintele Moaște ale Sfinților Mucenici de la Aiud. A primit untdelemn din candela sfinților martiri. După ce a ajuns acasă s-a miruit o singură dată pe locul unde simțea cele mai mari dureri. În urma miruirii s-a tămăduit complet de durere. Un domn a venit la Osuarul cu osemintele martirilor, șchiopătând. După ce s-a rugat Maicii Domnului și Sfinților Mucenici și după ce s-a miruit pe locul bolnav cu untdelemn din candela s-a vindecat pe loc, fiind încă în Osuar în acel moment. O tânără, în urma unui incendiu, avea arsuri pe 80% din trup. A fost unsă în semnul Sfintei Cruci cu untdelemn din candela de la Aiud mai multe zile la rând. de asemenea a făcut multe rugăciuni către Maica Domnului. La scurt timp a scăpat în totalitate de arsuri și e perfect sănătoasă, deși medical era imposibil. Vindecători de cancer prin candela sfinților închisorilor O doamnă din Republica Moldova care avea o tumoare mare a venit la noi, la Osuar. S-a închinat la icoana Maicii Domnului și la Sfintele Moaște ale Sfinților Mucenici, unde a primit untdelemn din candela. S-a miruit mai multe zile la rând iar tumoarea s-a tras în mod miraculos. Spre surprinderea tuturor, la următorul control la medic, s-a constatat că se vindecase complet. O doamnă din Orăștie care a fost să se închine la Osuar a luat ulei cu dânsa acasă. I-a dat untdelemn din candelă și unei doamne în vârstă, din familia ei extinsă, care era suspectă de cancer la vezică. Când aceasta a mers la următorul consult medical, la fel s-a constatat că era perfect sănătoasă. Aceeași doamnă i-a dat untdelemn din candela de la Aiud și fiicei ei care avea dureri foarte mari la umăr. În urma miruirii repetate pe locul bolnav durerea a încetat în totalitate. Notă. Parohia Malovăț va organiza în lunile viitoare o excursie la Aiud. Se înscrie cineva? * Semănătorul. Redăm mai jos o frumoasă poezie cu acest titlu a prietenului nostru din Australia, Domnul Ioan Miclău. Citindu-o, parcă simți suflul primăverii!
Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații, astfel: 1.200 lei un enoriaș al parohiei noastre, care nu vrea să i se știe numele, pentru fotoliile, oalele și cuțitele ce le-am dus la azilul de la Vânjuleț; Părintele Pr. Gheorghe Vasilescu(Torino-Italia): 1.000 lei; Doamna Elisabeta Leferenz (Nȕrnberg-Germania): 244 lei; Domnul Popa Teodor(Tr. Severin), fiu al satului Bârda, Domnul Bazavan Ion(Tr. Severin), fiu al satului Malovăț, Domnul Dorca Costel(Tr. Severin) și Doamna Înv. Stroie-Vișan Ecaterina(Tălpășești-GJ): câte 100 lei; Doamna Achimescu Mariana(Tr. Severin), fiica a satului Bârda, Doamna Michescu Violeta(București), fiică a satului Bârda și Domnul Bârdeanu Valentin(Timișoara), fiu al satului Malovăț: câte 50 lei; Doamna Zamfir Cristina din Malovăț a achitat 100 lei pentru contribuția de cult. Dumnezeu să le răsplătească tuturor! * În luna februarie am donat pâine credincioșilor participanți la slujbe, astfel: 2 febr.(Malovăț): 50 pâini; 4 febr.(Bârda): 110 pâini; 11 febr.(Malovăț): 177 pâini; 18 febr.(Bârda): 134 pâini; 25 febr.(Malovăț): 204 pâini. În total, în luna februarie s-au donat 675 pâini. Totodată, s-a vândut pâine la prețul de achiziție de 1.30 lei/buc., astfel: 2 febr.(Malovăț): 150 pâini; 4 febr.(Bârda): 490 pâini; 11 febr.(Malovăț): 173 pâini; 18 febr.(Bârda): 566 pâini; 25 febr.(Malovăț): 96 pâini. În total, în luna februarie s-au donat 1.475 pâini. * În ziua de 22 februarie am făcut o vizită la Azilul de bătrâni de la Vânjuleț. Le-am dus din partea parohiei noastre: 25 porții de mâncare(ciorbă de perișoare, sarmale cu mămăligă, ceafă la grătar cu pilaf, cozonac, prăjituri); 42 litri suc(Cappy piersică, Tymbark portocale și Tymbark mere), 10 kg. orez, 6 kg. fidea, 2 fotolii ,,Tudor” de câte două locuri; 2 oale inox și 4 cuțite de bucătărie. O enoriaș al parohiei noastre, care nu vrea să i se știe numele, a suportat costul fotoliilor, oalelor și cuțitelor. În această acțiune, preotul a fost însoțit de Domnul Dima Vasile, epitropul parohiei. * Plăți. În luna februarie am efectuat câteva plăți mai mari, astfel: 2.795 lei brutăriei pentru cele 2.150 pâini donate și vândute în luna februarie; 2.667 lei tipografiei pentru cărți; 1.214 lei fotoliile, oalele și cuțitele pentru Azilul Vânjuleț; 975 lei impozit; 625 lei mâncarea pentru Azilul de la Vânjuleț; 357 lei pentru suc, orez și fidea pentru azil; 300 lei poștei pentru timbre; 224 lei poștei pentru colete; 104 lei protoieriei pentru cărți; 102 lei curentul electric; 102 lei internetul; 50 lei toner pentru imprimantă; 50 lei comisioane la bancă și altele mai mici. * Publicații. În această perioadă, preotul Dvs. a mai publicat câteva materiale, astfel: S-aude iarna prin munte trosnind, în ,,Națiunea”, București, 30 nov. 2023, ediție și on-line(https://ziarulnatiunea.ro); Adevăr și minciună, în ,,Obiectiv mehedințean”, an. XXVI(2024), nr. 1218(29 febr.), p. 12; nr. 1219(7 mart.), p. 12; ,,Scrisoare pastorală” – 511, în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 3 mart. 2024, ediție și on-line(https:// ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/category/biserica); în ,,Armonii culturale”, Adjud, 5 mart. 2024, ediție și on-line(https://armoniiculturale.ro); Memoria timpului, în ,,Națiunea”, București, 10 mart. 2024, ediție și on-line(https://ziarulnatiunea.ro); Scrisoare către Eminescu (XI), în ,,Obiectiv mehedințean”, an. XXVI(2024), nr. 1220(14 mart.), p. 12; * Parohia noastră a publicat volumul al VII-lea din cartea preotului Dvs. Jurnal(1988)(424 pag.). Anul 1988 a fost un an al așteptărilor și speranțelor. Evenimentele internaționale și mai ales cele din U. R. S. S.. măreau speranța unei schimbări majore și în țara noastră. Criza alimentară însă era insuportabilă. Manifestări fățișe de protest și rezistență la măsurile autorităților politice și administrative avem puține, dar ele existau în realitate. Era un fel de fierbere mocnită a populației, o stare explozivă, care aștepta doar momentul prielnic ca să explodeze. Fiecare se temea de celălalt, de toți ceilalți, fiindcă își dădea seama că la cea mai mică formă de protest poate fi arestat și ,,prelucrat” până la distrugerea fizică. Era o stare de rezistență tacită, de așteptare. Erau și forme de manifestare a unei libertăți controlate din umbră, supravegheate și admise până la un anumit nivel. Criza nu era numai de ordin alimentar, ci se manifesta în aproape toate formele vieții și activității. Te simțeai controlat și supravegheat la tot pasul, îți dispăruse încrederea în prieteni și cunoscuți, ba chiar și într-ai casei tale. Nu-i suspectai că te-ar fi trădat cu bună știință, ci-ți era teamă că în discuțiile pe care urmau să le poarte cu alții vor face, cu voie sau fără voie, divulgări de informații privind cele ce aflaseră de la alți membrii ai familiei. Ca preot, auzeai multe și de toate, dar trebuia să fii foarte prudent, fiindcă multe puteau să fie în mod intenționat transmise, răstălmăcite și interpretate. Ca preot, trebuia să fii naiv, ca să consideri că nu ești permanent sub lupa autorităților, că nu ți se speculează fiecare vorbă, fiecare gest, fiecare faptă. * Simpozioane. Academia Dacoromână l-a invitat pe preotul Dvs. la ediția a VII-a a Simpozionului Național ,,Obârșia Neamului nostru”, care se a ține la Craiova în zilele de 19-21 aprilie 2024. Vom vedea! * Zâmbete. ☺La o nuntă, bărbaţii căsătoriţi au fost îndemnaţi să stea lângă persoana care le face viaţa frumoasă. Barmanul era cât pe-aci să moară sufocat! ☺Dacă vreţi să aflaţi diferenţa între bărbat şi femeie, gândiţi-va la şah…Regele se mută doar un pătrăţel, dar regina face ce vrea ea! ☺Test de iubire: închide soţia şi căţelul într-o debara şi când deschizi debaraua, fii atent să vezi cine se bucură mai mult că te vede. ☺Cică poliţia s-a infiltrat atât de profesionist într-un clan de interlopi, că la un moment dat clanul a rămas format numai din poliţişti! * Excursii-pelerinaje. Joi, 7 martie, vom organiza o excursie – pelerinaj pe următorul traseu: Tr. Severin-Malovăț-Bârda-Motru-Tg. Jiu-Mănăstirea Vișina-Mănăstirea Lainici-Petroșani-Hațeg-Mănăstirea Prislop-Mormântul Părintelui Arsenie Boca-Densuș-Sarmisagetuza-Caransebeș (catedrala)-Mănăstirea Teiș-Mănăstirea Piatra Scrisă-Orșova-Tr. Severin-Malovăț-Bârda. Costul: 60 lei/persoană. * Joi, 11 aprilie, vom organiza o excursie-pelerinaj pe următorul traseu: Tr. Severin – Malovăț – Bârda – Florești – Apa Neagră – Tismana(mănăstirea) – Baia de Aramă(oraș, mănăstire) – Obârșia Cloșani – Băile Herculane(oraș) – Orșova(oraș, mănăstire) – Vodița (mănăstire) – Tr. Severin(catedrală) – Malovăț – Bârda. Costul: 50 lei/persoană. Înscriem cu bucurie și credincioși din afara parohiei. * Înmormântări. În ziua de 17 februarie am oficiat înmormântarea lui Stănciulescu Florin-Cristian(36 ani) din Tr. Severin, iar în ziua de 24 februarie înmormântarea lui Munteanu Iorgu (78 ani) din Malovăț. Dumnezeu să-i ierte! * Program. În cursul lunii Aprilie avem următorul program de slujbe: 6 Apr.(Bârda-Malovăț); 7 Apr.(Malovăț); 13 Apr.(Malovăț-Bârda); 14 Apr. (Bârda); 20 Apr.(Malovăț-Bârda); 21 Apr.(Malovăț); 23 Apr.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12); 27 Apr.(Bârda-Malovăț); 28 Apr.(Bârda); 29 Apr.(denie la Malovăț); 30 Apr.(denie la Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa: stanciulescubarda@gmail.com. Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu! Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Am primit la acest început de Nou An-2024, în Dar, una din cele mai plăcute cărți: Limba Noastră Cea Bătrână” din partea talentatului poet Mircea Dorin Istrate
Desigur că am confirmat și mulțumit distinsului și erudit autor, pentru această carte de poezii venită din România, asemeneala unei corole de mărgăritare a limbii române.
Cu precizie de ciasornicar, în inspirația sa dl.Mircea prin însăși titlul ales cărții -Limba Noastră cea bătrână- ne sugerează tematicile poeziilor domniei sale a avea izvorul în însăși rădăcinile străvechi ale istoriei și limbi române, ale prezenței în timp și spațiu al acestui frumos neam românesc, pe care poetul îl cântă cu atăta iubire în sufletul său, cerînd totodată respect pentru toate acestea. Și e prea drept cronicarul de la Mureș, fiindcă limba noastră ne este adevăratul ”Certificat de Naștere ”pe această Vatră pe care trăim și noi azi!
Cartea s-a publicat la Editura ”Tipomur”, Târgu-Mureș, autor Mircea Dorin Istrate, 2023. Conține 207 pagini, cuprinzând 92 poezii.
Prefața – a fost scrisă de distinsa scriitoare Cezarina Adamescu, ilustră personalitate a literaturii romane, care îl numește pe autor – Voievodul poeziei ardelene – Român în simțire, Ardelean în poezie.
Cuvănt Înainte – scris de Liliana Moldovan, secretar – Liga Scriitorilor Români, Filiala Mureș. Distinsa doamnă ne asigură pe noi , ”Cititorii care bat la poarta volumului de versuri, ”Limba noastră cea bătrână”, vor descoperi, în paginile cărții, o oază de românism și o bucurie nemărginată de creație, consacrată, în acest caz, elogierii limbii naționale și a celor care o vorbesc”.
Urmează un -Argument – Omagiu Limbii Române- scris de autor, în care se mărturisește, ne îndeamnă, spunându-ne: ”Știți voi, toți acei vorbitori ai limbii române, că ea, limba noastră, este FOCUL cel mereu VEGHETOR de CONȘTIINȚĂ al acestui neam? Ea este înfioratul CÂNT al sufletului românesc!”
”IUBIȚI, OCROTIȚI și APĂRAȚI mereu și mereu, chiar cu prețul vieții voastre dacă este cumva nevoie, LIMBA ROMÂNEASCĂ și, mai ales SLĂVIȚI-O oriunde și oricând puteți face acest lucru, spre mereu înălțarea ei în FALA și MĂRIREA lumii celei de azi”.
Acum venindu-mi și mie rândul, recunosc a rezona cu toată conștiința la adevărul că limba noastră cea străbună ne este un adevărat ”Certificat de Naștere” în timp și spatiu, trăind mereu pe această Vatră, Grădină a Maicii Domnului. Am fost și vom fi întotdeauna aici! Deseori vitregia sorții de a fi împrejmuiți de mari imperii, ne-a călit, unit și întărit mai mult, dar… imperiile s-au dus, și noi tot aci suntem.
Citind poezia – Mi-e dor de limba veche, românească – în care dl.Mircea excelează, un fior mi-a străbătut ființa întreagă:
”Mai vorovită tătă-n grai ardelenesc,
De-o fi cumva de-amu să îmi perească,
Ne-om sărăci de-un dar de la ceresc”.
Mi-am amintit de tata mneu plecat de mult la ceruri cum îi zicea mamei: ”Măi muiere, tătă zua mă baț la cap cu pruncii, mai lasăi să să joace!” Iată cât de profunde simțăminte poate aduce un vers de limbă bătrână, în raport cu un digital modern, care rămâne fier rece dacă nu-i cumperi baterie.
Despre ”Vorba veche, românească” se poate vorbi mult mai multe, pentru că zice versul:
”Mi-e dor de vorba veche, Românească,
Ce are-n ea atâtea înțelesuri,
Rămasă din cea limbă Srămoșească
Cu Tâlcul ei vrajit, plin de eresuri.
În ceea vorbă-i multă – Nțelepciune
Ce-au adunat-o-n veacuri de Gândire
Strămoșii, făcători de fapte bune,
Ce au acum în ceruri, Izbăvire.
Nici nu gândim ce-Avere ne lăsară
Și ce Comoară-n grai e Tăinuită,
Că vorba cea bătrână-i Floare rară,
Ea Înstelând cea limbă ce-i vorbită
Prin ea legăm Trecutul de departe
Cu mersul zilei celei de Acum,
De-o mai vorbim, nimic nu ne Desparte
De-al nostru Început, pe-acesta drum.
Bătrâna limbă fie-ne ca Moaște-n
Biserica vorbirii românești,
Prin ea oricine-n lume Recunoaște
C-aici am fost din Timpuri strămoșești/
Și ne povățuiește ”voievodul poeziei ardelene” să ne iubim cu neuitare străbunii, căci au muncit și au murit cu gândul sfînt și bun, o Vatră să ne lase.
Poetului Mircea Dorin Istrate îi este dor de ”Vorba Bunii”, mângâindu-și propriul suflet, poetul cîntă: ”Mi-e drag de Buna, maica ce odată / Cu drag în Poala dânsei m-a crescut / Că-n vorba-i dulce, Neînstrăinată / Ea îmi spunea cât multe-a mai văzut / Și-n glasu-i Trăgănat, ca de bătrână / Simțeam cum Vorovește cu strămoșii/”
Spiritul nostalgic, cu amintiri cel veselesc dar și înlăcrimează îi aduc poetului izvor de înspirații de toată frumusețea, de care frumuseți sunt convins că a avut parte oricare cititor ce și-a petrecut copilăria la sat. La fel dl. Mircea Dorin Istrate, își reculege nostalgicele amintiri, când Buna, ”suduia și tuna” când vicleana vulpe îi fura puii de la Clocă, vreo șepte! Și venea noaptea vulpea la Coticare.
Iar cu un molipsitor grai, versul poetului încheie tragedia:
”Eu, atăta știu că Moșu,
S-o Tomnit cu un blănar,
Ca să-i vândă pe-un Crăițar,
Chelea Hulpavei cucoane,
Ce De-Amu vreo două toamne
S-o-nvățat, la Coticar”.
În nostalgiile amintirilor sale poetul iubitor de locurile natale, de satul ce avea cândva o Moară de tot dragul, acum e dărîmată – Hâită: ”E-nămolit de-acuma Gâtul, iar roata mare-i Putrezită / Pe Jgeabul spart în patru locuri, nu-i apă cum a fost odată”. Acolo veneau ”Puhoi de răndunele”,” Un Stol limbut de păsărele”, o viață descrisă de Coșbuc.
Aceste 92 de poezii, vorbesc ca niște rugăciuni ale poetului de vremile ce veșnic vremuiesc, dar limba noastră cea străbună e creată pentru a supraviețui, ba mai mult, ea renaște, întinerește odată cu generașiile tinere ce cresc. Se înfrumusețează mereu crescând în valoare. Să ne iubim Limba noastră cea bătrână, ne îndeamnă poetul căci prin ea trăim, muncim, iubim, a o pierde inseamnă că pierduți vom fi și noi.
”Ar Dealul meu” e o poezie ce devine o adevărată frescă istorică prin trecutul și prezentul ei de azi!
AR DEALUL MEU
Un PRIBEAG, ce cărărit-a largul lumii-n lung și-n lat,
Într-o VREME-ndepărtată, când pe-aici mi s-a AFLAT,
Și văzînd cum ostenește, un VĂTRAȘ ce-ș mâna boi
Într-o zi de primăvară, cu nevasta și feciori,
Îl întrabă-așa-ntr-o doară, pe muncitul meu, țăranul,
Ce faci omule pe-aicea?
-Apoi ni, de când îi lumea, mă silesc să îmi AR DEALUL,
Ca să am în toamnă ROADĂ și să TREC cu bine anul.
Și de-atuncea el tot ară, dealul său lăsat de moși,
Ce-i averă moștenită de la bunii lui strămoși,
Ca să-mi aibă-mbucătura ce pe-a lui să-i poată ține
An de an, secol de secol și-n mileniul care vine.
Dealul său de-atunci i-ARDEALUL, cela veșnic jertfitor,
Ca la NIMENEA în lume să nu-i fie-n veac dator,
Și-ncă mai apoi aicea este-a Maicii cea Grădină
Ce ne-a dat-o-n bună PAZĂ pentru vremea ce-o să vină,
Când, de-aicea va RENAȘTE noua lume viitoare,
De vom fi CREȘTINI cu toții, iubitori și cu iertare,
Și vom ține LEGEA sfântă, să trăim în bună pace,
Iar la Domnu-nchinăciune, fiecare îi vom face.
Așadar avem în față un OM viu și-o CARTE vie,
Cărora doar Dumnezeu le-a dat gând ca să se scrie!
Cartea se află acum la Biblioteca familiei noastre,
Am primit la acest început de Nou An-2024, în Dar, una din cele mai plăcute cărți: Limba Noastră Cea Bătrână” din partea talentatului poet Mircea Dorin Istrate
Desigur că am confirmat și mulțumit distinsului și erudit autor, pentru această carte de poezii venită din România, asemeneala unei corole de mărgăritare a limbii române.
Cu precizie de ciasornicar, în inspirația sa dl.Mircea prin însăși titlul ales cărții -Limba Noastră cea bătrână- ne sugerează tematicile poeziilor domniei sale a avea izvorul în însăși rădăcinile străvechi ale istoriei și limbi române, ale prezenței în timp și spațiu al acestui frumos neam românesc, pe care poetul îl cântă cu atăta iubire în sufletul său, cerînd totodată respect pentru toate acestea. Și e prea drept cronicarul de la Mureș, fiindcă limba noastră ne este adevăratul ”Certificat de Naștere ”pe această Vatră pe care trăim și noi azi!
Cartea s-a publicat la Editura ”Tipomur”, Târgu-Mureș, autor Mircea Dorin Istrate, 2023. Conține 207 pagini, cuprinzând 92 poezii.
Prefața – a fost scrisă de distinsa scriitoare Cezarina Adamescu, ilustră personalitate a literaturii romane, care îl numește pe autor – Voievodul poeziei ardelene – Român în simțire, Ardelean în poezie.
Cuvănt Înainte – scris de Liliana Moldovan, secretar – Liga Scriitorilor Români, Filiala Mureș. Distinsa doamnă ne asigură pe noi , ”Cititorii care bat la poarta volumului de versuri, ”Limba noastră cea bătrână”, vor descoperi, în paginile cărții, o oază de românism și o bucurie nemărginată de creație, consacrată, în acest caz, elogierii limbii naționale și a celor care o vorbesc”.
Urmează un -Argument – Omagiu Limbii Române- scris de autor, în care se mărturisește, ne îndeamnă, spunându-ne: ”Știți voi, toți acei vorbitori ai limbii române, că ea, limba noastră, este FOCUL cel mereu VEGHETOR de CONȘTIINȚĂ al acestui neam? Ea este înfioratul CÂNT al sufletului românesc!”
”IUBIȚI, OCROTIȚI și APĂRAȚI mereu și mereu, chiar cu prețul vieții voastre dacă este cumva nevoie, LIMBA ROMÂNEASCĂ și, mai ales SLĂVIȚI-O oriunde și oricând puteți face acest lucru, spre mereu înălțarea ei în FALA și MĂRIREA lumii celei de azi”.
Acum venindu-mi și mie rândul, recunosc a rezona cu toată conștiința la adevărul că limba noastră cea străbună ne este un adevărat ”Certificat de Naștere” în timp și spatiu, trăind mereu pe această Vatră, Grădină a Maicii Domnului. Am fost și vom fi întotdeauna aici! Deseori vitregia sorții de a fi împrejmuiți de mari imperii, ne-a călit, unit și întărit mai mult, dar… imperiile s-au dus, și noi tot aci suntem.
Citind poezia – Mi-e dor de limba veche, românească – în care dl.Mircea excelează, un fior mi-a străbătut ființa întreagă:
”Mai vorovită tătă-n grai ardelenesc,
De-o fi cumva de-amu să îmi perească,
Ne-om sărăci de-un dar de la ceresc”.
Mi-am amintit de tata mneu plecat de mult la ceruri cum îi zicea mamei: ”Măi muiere, tătă zua mă baț la cap cu pruncii, mai lasăi să să joace!” Iată cât de profunde simțăminte poate aduce un vers de limbă bătrână, în raport cu un digital modern, care rămâne fier rece dacă nu-i cumperi baterie.
Despre ”Vorba veche, românească” se poate vorbi mult mai multe, pentru că zice versul:
”Mi-e dor de vorba veche, Românească,
Ce are-n ea atâtea înțelesuri,
Rămasă din cea limbă Srămoșească
Cu Tâlcul ei vrajit, plin de eresuri.
În ceea vorbă-i multă – Nțelepciune
Ce-au adunat-o-n veacuri de Gândire
Strămoșii, făcători de fapte bune,
Ce au acum în ceruri, Izbăvire.
Nici nu gândim ce-Avere ne lăsară
Și ce Comoară-n grai e Tăinuită,
Că vorba cea bătrână-i Floare rară,
Ea Înstelând cea limbă ce-i vorbită
Prin ea legăm Trecutul de departe
Cu mersul zilei celei de Acum,
De-o mai vorbim, nimic nu ne Desparte
De-al nostru Început, pe-acesta drum.
Bătrâna limbă fie-ne ca Moaște-n
Biserica vorbirii românești,
Prin ea oricine-n lume Recunoaște
C-aici am fost din Timpuri strămoșești/
Și ne povățuiește ”voievodul poeziei ardelene” să ne iubim cu neuitare străbunii, căci au muncit și au murit cu gândul sfînt și bun, o Vatră să ne lase.
Poetului Mircea Dorin Istrate îi este dor de ”Vorba Bunii”, mângâindu-și propriul suflet, poetul cîntă: ”Mi-e drag de Buna, maica ce odată / Cu drag în Poala dânsei m-a crescut / Că-n vorba-i dulce, Neînstrăinată / Ea îmi spunea cât multe-a mai văzut / Și-n glasu-i Trăgănat, ca de bătrână / Simțeam cum Vorovește cu strămoșii/”
Spiritul nostalgic, cu amintiri cel veselesc dar și înlăcrimează îi aduc poetului izvor de înspirații de toată frumusețea, de care frumuseți sunt convins că a avut parte oricare cititor ce și-a petrecut copilăria la sat. La fel dl. Mircea Dorin Istrate, își reculege nostalgicele amintiri, când Buna, ”suduia și tuna” când vicleana vulpe îi fura puii de la Clocă, vreo șepte! Și venea noaptea vulpea la Coticare.
Iar cu un molipsitor grai, versul poetului încheie tragedia:
”Eu, atăta știu că Moșu,
S-o Tomnit cu un blănar,
Ca să-i vândă pe-un Crăițar,
Chelea Hulpavei cucoane,
Ce De-Amu vreo două toamne
S-o-nvățat, la Coticar”.
În nostalgiile amintirilor sale poetul iubitor de locurile natale, de satul ce avea cândva o Moară de tot dragul, acum e dărîmată – Hâită: ”E-nămolit de-acuma Gâtul, iar roata mare-i Putrezită / Pe Jgeabul spart în patru locuri, nu-i apă cum a fost odată”. Acolo veneau ”Puhoi de răndunele”,” Un Stol limbut de păsărele”, o viață descrisă de Coșbuc.
Aceste 92 de poezii, vorbesc ca niște rugăciuni ale poetului de vremile ce veșnic vremuiesc, dar limba noastră cea străbună e creată pentru a supraviețui, ba mai mult, ea renaște, întinerește odată cu generașiile tinere ce cresc. Se înfrumusețează mereu crescând în valoare. Să ne iubim Limba noastră cea bătrână, ne îndeamnă poetul căci prin ea trăim, muncim, iubim, a o pierde inseamnă că pierduți vom fi și noi.
”Ar Dealul meu” e o poezie ce devine o adevărată frescă istorică prin trecutul și prezentul ei de azi!
AR DEALUL MEU
Un PRIBEAG, ce cărărit-a largul lumii-n lung și-n lat,
Într-o VREME-ndepărtată, când pe-aici mi s-a AFLAT,
Și văzînd cum ostenește, un VĂTRAȘ ce-ș mâna boi
Într-o zi de primăvară, cu nevasta și feciori,
Îl întrabă-așa-ntr-o doară, pe muncitul meu, țăranul,
Ce faci omule pe-aicea?
-Apoi ni, de când îi lumea, mă silesc să îmi AR DEALUL,
Ca să am în toamnă ROADĂ și să TREC cu bine anul.
Și de-atuncea el tot ară, dealul său lăsat de moși,
Ce-i averă moștenită de la bunii lui strămoși,
Ca să-mi aibă-mbucătura ce pe-a lui să-i poată ține
An de an, secol de secol și-n mileniul care vine.
Dealul său de-atunci i-ARDEALUL, cela veșnic jertfitor,
Ca la NIMENEA în lume să nu-i fie-n veac dator,
Și-ncă mai apoi aicea este-a Maicii cea Grădină
Ce ne-a dat-o-n bună PAZĂ pentru vremea ce-o să vină,
Când, de-aicea va RENAȘTE noua lume viitoare,
De vom fi CREȘTINI cu toții, iubitori și cu iertare,
Și vom ține LEGEA sfântă, să trăim în bună pace,
Iar la Domnu-nchinăciune, fiecare îi vom face.
Așadar avem în față un OM viu și-o CARTE vie,
Cărora doar Dumnezeu le-a dat gând ca să se scrie!
Cartea se află acum la Biblioteca familiei noastre,
Un An Nou-2024, Plin de Sănătate, Iubire și Înțelepciune să ne dea Dumnezeu!
Privesc la norii tulburi, privesc la oameni tulburi, apoi la pomii din gradina mea.Încerc filosofia omului simplu din popor, căci cu cei din cultură și educația de azi nu te prea poți prinde a filosofa. Totul e ceva de nedescris, pare o negură ce se stratifică spre a atinge neapărat punctul de rupere a norilor. Aceasta rupere are sa fie, vorba lui Nemoianu, apropierea de adevăr, iar eu o numesc “Calea luminilor”.Unii pomi din gradina mea, sunt așa de bătrâni încât li se usucă crăngile, numai dau nici fructe. Primul semn care mă face sa sesizez uscarea este ipotența și lipsade sevă din care să înmugurească noi frunze/idei vorbind despre oameni!Aceasta mă face să mă gândesc la noi și tinere plante, care trebuiesc în gradină/Țara,căci despre această gradină vorbesc, așadar ne preocupă grija de creșterea acestortinere mlădițe ce vor aduce în continuare rod și înfrumusețarea gradinii dădătoare deviață! Căci este grădina noastră cea dovedită cu actele Istoriei din veacuri imemorabile, ce alte dovezi se tot caută dacă avem noi dreptul la pășunile mioritice!? Auzi-ne Doamne Dumnezeule Sfinte din Ceruri! Auzine Noule An-2024Calea luminilor se întrezărește, iată, fulgerele ce spintecă norii tulburi/apogeuluscării politice la popoare! Fulgerele din lume, lunecarea apelor și pământurilor, din orbecăirea “de-a baba oarba” între țările Europei, uscarea financiara a băncilor năpădite de corupții și înșelăciuni. Dumnezeu vede, și știe că, îndreptarea minților oamenilor lepădați de acea iubire, de acea cale a păcii din suflete, trebuiesc refăcute! Dumnezeu este Gradinarul cel harnic și sârguincios care va îngriji grădina Maici Domnului, curățind-o de uscături…, înșelătorii și îmbogățiri din furturi, precum si de profeții mincinoși cărora le sclipesc ochii la vederea averilor, luxului și lenevirilor.Să nu ne alipim întunericului, ci să observăm luminile adevărului ce se apropie!”Părinților, și numai părinților le revine sarcina creșterii sănătoare a copiilor lor!”Cu revoluțiile s-au văzut impactele, întindeți-Vă mâinile frățește cu cei de aproapesau de-departe, păstrați-Vă sângele și sufletele, iubiți-Vă familiile, vatra, casa și masa, căci acestea merită marile sacrificii! Iar scaunele domniilor sunt în mâna lui Dumnezeu, păcatele sunt ale tuturor, răsplata nu a lipsit însă niciodată, chiar dacă vine mai încet ori mai cu răbdare, și să nu uităm căci acesstea, spun Sfintele Scripruri, poate ajunge până-n a patra generație a unui făcător de multe rele poporului sau aproapelui!” Și raiul și iadul sunt realități pământene, omul pământean și le face, căutând după bine, dând răul altora! ”Conducătorul bun este acela care-și iubește sincer pe cei ce-i cârmuiește,iar pe vecinii săi cu ură nu-i vorbește, nici înșeală și nici asuprește”.(din scrierile vechilor cronicari).
URARE DE-NCEPUT DE AN
Ca mâine ANUL mi se gată, Un alt’ la rând VENI-va-n dată Cu gânduri mari, frumoase, bune, Spre cei de-aici și larga lume. În an ce vine, vii dorinți Vă puneți către ceia sfinți, La Maica noastră Născătoare De cea ființă Jertfitoare, La Tatăl nostru din ceresc Ce-i umbră peste pământesc, Că jurămintele făcute În ani și zile ce-s trecute Mereu călcate-mi sunt pe rând Cu fapta, inima și-n gând, Că nu mai e în noi iubire, Iertare nu-i în omenire, E mare setea de avere De faimă și de cea putere, De-aceea cerul pedepsește Pe cel ce mult, prea mult greșește.
*
Așa că-n anul care vine De vreți vă meargă-n toate bine, Fiți oameni drepți și-nvredniciți, Buni, iertători și nu robiți Păcatului ce ne pătează Și de ceresc ne-ndepărtează.
**
Vă fie anul plin de toate, De pace-n țară, sănătate, De roadă bună-mbelșugată Cu fericire-ndestulată, Nu jinduind l-averi și bani De-aceea eu, prieteni, fani Urarea strămoșeasc-o fac: La anul și-ncă, ,, LA MULȚI ANI !,, 1.1.2023 Mircea Dorin Istrate
Vaidacuta ,satul fără hoți și fără câini În care-n zi se trec doar două pâini Venită-i iară ,,Seara de Ajun,, La mine-n sat, e LINIȘTE pe drum, Nu-i ca odată ZVON de zurgălăi, Nu se aud COLINDELE pe văi, Cu prichindei OPRIȚI din poartă-n poartă Să de-a pân’ la-nserat satului ROATĂ, Apoi îmi vină CETE de feciori Colinda lor stârnească-ne FIORI, Și-apoi la URMĂ vină cei bătrâni Ce să-mi trezească ADORMIȚII cîini. Nu-s mai copii să-mi STRÂNGI de o colindă, Și nici feciori să-mi UMPLE vechea tindă, Bătrâni-s toți cu BOLILE în oase, Și vremile de-acuma-s prea VÂNTOASE, Și-apoi la cine MEARGĂ dragii mei, Că cei RĂMAȘI în sat sunt vai de ei, Vădane MULTE și-mcă văduvoi, ÎMPOVĂRAȚI în griji și-n suflet goi, Pe ULIȚE-nierbate, în nevoi. TRECUTĂ-i lumea cea de dinainte, Ce-a fost mai AȘEZATĂ, mai cuminte, Cu ROSTUL ei din vremuri vechi, bătrâne Rămase MOȘTENIRE din tătâne, Cu cea CREDINȚĂ vie-adevărată, Ce ne-a ȚINUT în veacuri pe-astă vatră Pe TOȚI ce-aicea fost-am răi ori buni, Ce veșnicesc acum în ȚINTIRIM cu pruni.
*
Eu, ce-am mai PRINS din vremea ceealală O ULTIMĂ clipită preacurată, Când gândul mi-l ÎNTORC acum napoi Pe urma LEGĂNAT-a carului cu boi, Las LĂCRIMEZE-n voie-a mea simțire, Când fac la VREMEA ceea pomenire, Și-n GÂND voi îngâna vechea colindă, VISÂNDU-mă că sunt în strâmta tindă, Cu alți COPII care îmi sunt de-o seamă, Pe ULIȚA -nierbată ce ne cheamă, Să RE-NVIEM a satului trăire Măcari pentr-o CLIPĂ, de iubire.
Eu nu știu scrie cuvinte-ncrucișate, Nici a dori a fi mereu în față, Târâș, obraznic și zilnic pe certate! Crescut din ghindă bună, Stau drept precum e bradul, Căci port în mine sămânța cea română Și nu-s și nici n-am fost rasist, Ci plin de dragoste scriu ce inima-mi dictează, Urmez iubirea din muntele lui Crist, Gustând ca fiecare, din bine și nevoi, Căci lumea asta mare este așa cum este… De-apururi dusă-n lupte, de-apururi de poveste… Eu n-am gând să adun în bancă milioane Și-s fericit când cineva îmi zice, frate Ioane!
”…În același timp munceam conștient că nimeni nu te primește într-o țară ca să te plimbi pe străzi, dar mult mai conștient deveneam când mă gândeam la responsabilitatea ce o aveam pentru familia pe care o iubeam și o așteptam să vină. Se cerea sacrificiu, iar eu mi l-am impus fără rezerve. După un an de muncă grea la oțelării, aveam banii pentru a vorbi de cumpărarea unei case! Bineânțeles nu de întregul preț, dar compania la care lucram, SteelWork-Port Kembla, prin Banca ANZ, m-a ajutat cu un împrumut de să pot achita casa.
Mâna lui Dumnezeu din nou, fiindcă aveam siguranța locului de muncă, îmi ziceam mie însumi, cât timp găsește de bine să mă ajute, speram că nu au în gând să mă concedieze pierzându-mi locul de muncă.
Problema era că nu aveam mașină, dar nici licență de conducere, dar pe care aveam să le obțin în curând. Oricum trebuia să-mi aleg casa cât mai aproape de compania la care lucram. Așa am și procedat, așa mi-am găsit casa în localitatea CRINGILA, Statul N.S.W.
Pe data de 12 Februarie 1981, nevastă-mea cu cele trei fetițe ale noastre intrau în casa noastră din Cringila. Biletele lor de avion au fost plătite de Biserica Anglicană, din Sydney, căreia ulterior i-am rambursat banii treptat.
În bagajele ce le-au adus din România mai mult cântăreau cărțile, fericirea întregii familii. Soția cumpărase, desigur, atâtea cât a avut posibilitatea să cumpere și cărți noi. De folosință îmi este și azi Micul Dicționar Enciclopedic – 1979, cumpărat cu 190 lei, dar cu asigurarea din Prefață, a cuprinde o largă și multilateralî informație, ceea ce s-a și adeverit.
Având în proprietatea cumpărată o clădire aparte, căreea îi ziceam ”garaj”, dar în care locuise înainte o familie, am amenajat ceea ce aveam să numesc mai tărziu biblioteca familiei. Am înlocuit dușumeaua cu ciment, am acoperit totul cu faianță, am reânoit tavanul, mi-am aranjat dulapuri cu rafturi pe care să-mi așez cărțile familiei. Aveam deja o mică bibliotecă de familie, cu mese și scaune, totul cât mai apropiat de una reală! Cărțile au început să crească numericește.
Timpul ne era favorabil, fiindcă nu-l pierdeam degeaba; fetele la școală, Florica nevastă-mea și-a găsit și ea loc de muncă, și încă angajată permanent! Eu munceam și scriam, eram un autodidact, eram mândru de sorgintea mea românească, o și dovedeam prin fapte. Mă scufundasem în studii, citind mult, considerîndu-mă un autodidact desăvârșit. Cu Limba Engleză nu prea stăteam bine deloc, așa că m-am înscris la TAFE-Wollongong (Institutul Technologic and Further Education) pe care l-am încheat cu bine. Acum ajunsesem a studia în rând cu fiicele mele, vorba ceea, ”dacă n-ai învățat când a trebuit”.
În anul 1996, aveam o miniatură dar o frumusețe de bibliotecă pe care am anunțat-o că o am, și că oricare român doritor de o carte românească aici o poate găsi! Ba încă am și numit-o Biblioteca ”Mihai Eminescu”, așa din drag și respect pentru poetul pe care l-am iubit din copilărie! Era în realitate o ocupație benevolă, în familie, proprietar, dar de profit financiar nici vorbă, dar de un profit spiritual da, incalculabil. Am și scris atunci drept publicitate un articol pe care doresc să-l înveșnicesc și în această nouă carte, ”Pe Drumurile Artei”.
Poezia 