POSTULUI DE RADIO ROMÂNESC 3ZZZ-MELBOURNE-AUSTRALIA

32885723504_da283ace53_m

Dragă Frace Benule,

Am ascultat în întregime ”Emisiunea Postului de Radio în Limba Română
3ZZZ- Melbourne din 05-08-2017”.
Este întradevăr FESTIV, și întradevăr de o deosebită valoare românească! Adică,
pentru mine Benule întregul program cu oamenii, cântecele și ideile acestora
m-a făcut să retrăiesc într-un miraj al lumii românești!
Iar mi-au scos lacrimi în ochi acele cântece ale talentatei Ramona Fabian; încă
așa melodioasă înterpretare de mult nu auzisem, poate de la vremea lui Achim Nica.
Dumnezeu să o odihnească, a decedat într-un accident, dar cântecul ei o va ține totuși
vie in lumea românească.
Trebuie să îi mulțumim și dlui. Ferghete din Ciubăncuța, pentru că ne-a dăruit cântecul
acestei tinere atât de puternic dăruită de Dumnezeu cu acea voce curgătoare și ondulată
precum valurile Dunării – ”Ai vrut dor să mă omori”, și ”Am noroc cât un grăunte”.
Recitarea dlui. Tudor Gheorghe din versurile lui Mihai Eminescu, dovedește valoarea
actoricească de înaltă clasă pe care ne-o transmite! Și mai face domnia sa o afirmare în
cuvintele adresate cu această ocazie, fapt care l-am apreciat simțind prin propria-mi viață, căci unele erau stările de fapt al emigranților dinainte de ”89, și altele după acest crucial eveniment în viața emigrației românești. În noua și trista stare de a se emigra sub aspect economic și liber, dar a milioane de români plecați prin lume, face limpede acea expunere de susținere și ajutorare prezentată de reprezentantul Sucevei, a familiilor și copiilor rămași acasă, așteptându-și părinții să se reântoarcă acasă!
Acel dialog dintre dl. Tudor Gheorghe și Rareș Bogdan, ași zice, este deadreptul istoric,
încărcat la maximum de realități cotidiene și istorice mai din trecut, despre emigranții români.
Și acum să revin la talentatul nostru Director al Postului Românesc de Radio 3zzz, Melborurne, dl. BEN TODICA – ”observ cu satisfacție gradul înalt și profesional în această meserie ce o împlinește atât de conștiincios, și mai ales cu mândrie pentru Limba , Cultura și Credința Neamului său Românesc”. Și, de ce să nu aduc și mulțumirile mele domniei sale, pentru citarea versurilor mele, tocmai adecvate parcă prezentului program radiodifuzat, din poezia mea ”Transhumanță metafizică”.
Să ne trăiești Benule la mulți ani cu sănătate, și…, tot de la Dumnezeu, putere de muncă
și spor în toate cele ce faci”.

Ioan Miclău Gepianul
August, 2017

Transhumanță metafizică!

barn-images-13206.jpg

Photo by Barn Images on Unsplash

Transhumanță metafizică!

Eu cât trăiesc în lumea asta,
Trăiesc în cea de basm și vise,
Găsind în universul meu,
Lumini ce-mi sunt doar mie scrise,
În ele pot citi viața-mi, calea, soarta!

Miorița e basmul visurilor mele,
Începătoare pe plaiul cel de-i zicem rai,
Stejari de-argint și flori de nea,
Ecouri ce repetă mereu al nostru grai
Adevărat, puternic și prea sfânt!

E Miorița stea în nopțile atâtor veacuri,
E transhumanța metafizică al dorului etern,
Al Eu-lui ce veșnic e pe valuri,
Cătând în zare pragul al locului patern,
Prin vis distanța scade, un basm fiind și eu!

Ioan Miclău-Gepianul
2017

Versuri albe pentru mine!

De-ași avea acea tărie,
Să așez versuri de aur,
Pe-a minciunei frunte hâdă,
Să schimb calea veții mele,
Cică mi-ar fi mult mai bine,
Mi-ar surâde-ndată lumea,
Monument înalt și-o tidvă,
Ridicate-n vâlvă mare,
Mi-ar străbate peste veacuri!
Dar cum n-am puterea asta,
A schimba ce mi-a dat Mama,
Mama mea cea dusă-n ceruri,
Iată, am să-mi urmez calea
Trudei, tras pe coate și pe mâni,
N-am nici ochi să văd arginții,
Fluturați de la stăpâni;
Sunt un om comun, adică,
Rătăcesc să prind esența,
Calea vieții ce o am!
Calea e cam strâmtă, poate,
Dar găsesc cu bucurie,
Sfinte darurile toate,
Date de la Dumnezeu!
Mă împac cu mine însumi,
Și tot ce pot face eu!
I.M.Gepianul
2017

Masa Familiei!

oana-hodirnau-152546

Photo by Oana Hodirnau on Unsplash

”…În istoria popoarelor masa a fost întotdeauna
un obiect de mare valoare, fiind desigur un semn civilizator
de-alungul secolelor și până în ziua de azi!
Aducerea acesteea drept subiect al prezentei scrieri,
este tocmai satisfacția mea proprie de a aduce câteva știri interesante
cititorului meu!
Dar, numai să încercăm a ne imagina o masă familiară, și deja
vom avea în îmaginație membrii unei familii așezați în jurul acesteea,
realizând acea unitate de conviețuire frumoasă, într-o atmosferă de iubire
și bună înțelegere! Astfel, împlinind un serviciu, ”masa” capătă o oarecare
funcție socială! De fapt, din acest moment intrăm în universalitatea
serviciilor pe care aceasta le oferă și le-a oferit tuturor
civilizațiilor de-alungul timpului. Făuritorul de mese, este asemenea
olarului, acel artist plastic ce ne-a adus oala în familie, dând astfel deschidere
spre o nouă civilizație a omenirii! Oala la scos pe om din animalitate!
Revenind la valoarea ”Mesei familiei”, observăm aspectul creștin al acesteea,
membrifamiliei întotdeauna se descoperă, pun căciula deoparte, atunci
când se așează la masă pentru mâncare! De fapt masa a sfințit-o Mântuitorul
Iisus Hristos, prin acea masă făurită cu propriile Sale mâini, dându-i o
însemnătate biblică, simbolică, prin picioarele înalte reprezentând apropierea de
Ceruri. Astăzi această Masă se află în toate altarele bisericilor creștine și în
toate familiile. Masa are forme extrem de variate, mai mari sau mai mici, rotunde,
patrate, alungite, etc.
La românii de azi, ori de câte ori se vorbește de Masă, aceștia își amintesc și
de Masa lui Brâncuși. La aceasta ne facem Rugăciunile, ne hrănim, ne facem planuri,
cântăm, plângem !
La această masă a familiei mi-am scris și eu cărțile, poeziile, articolele mele
literare. La aceasta mi-am hrănit copiii, cu pâine trudită, cinstită, dându-le o
educație demnă și cu respect pentru muncă.
Vorbeam deseori cu prietenii, cu vecinii, străduindu-mă a nu ieșii din limitele
bunului simț. Ințelegeam și ințeleg și azi, valoarea Artelor, literare sau plastice,
ca fiind căi de înobilare a ființei umane, a însăși vieții în general.
Vorbeam zilele astea la telefon cu dl. Ben Todica, om de aleasă cultură, prieten
căruia îi acord mult respect, așa că vorbind noi ”de câte în cer și pe pământ”,
ajunserăm și la masa mea, pe care am terminat-o chiar zilele acestea. Ben știe că
împărtășim o soartă asemănătoare, adică muncind și studiind. Eu fiind un autodidact,
îmi împărțeam timpul astfel încât să să-mi pot asigura atât hrana supraviețuirii, cât și cea
spirituala prin studiu. Cea spirituală este năucitoare, nu te mai scapi ușor când ai o asemenea
chemare interioară. Iar în final îi zisei lui Ben: ”Acum mă duc să mai rândeluiesc la
masa mea, pe care am promis-o nevestei mele. I-am promis și lui Ben că indată ce
o termin, am să i-o trimit prin internet să o aibă ca amintire! Îmi răspunde: ”Mai
bine fă mesei o descriere că ar fi și folositor”. Bine…, așadar ajunsei a descrie
câteceva despre istoricul mesei în general.
Masa a evoluat odată cu generațiile, dar și acestea servindu-se intens de serviciile acesteea!
Precum făceau împărații și regii din vechime, iar azi președinții și parlamentarii, școlile, și toată scriitorimea lumii!
Istoriile ne dezvăluie că și regele creștin Arthur al Celților primise o masă de la socrul său,
și era masa atât de mare, încât nu încăpea în sala mare(in the hall), dar promitea să construiască una pe măsura mesei, de îndată ce va sfârșii cu bine războiul cu Saxonii”.
Charlemagne avea două mese din argint și una din aur. De fapt din lemn de esență tare,
acoperit cu foițe de argint și aur. Mesele Egiptenilor erau construite din lemn, ale Assirienilor din metal, iar a Grecilor de regulă din bronz. Mesele Romanilor erau mult mai artistic lucrate, cu sculpturi reprezentând felurite păsări și animale la părțile de susținere! În lumea Vestului, fabricarea meselor devine o preocupare intensă încă de prin secolul al 17-lea B.C.
Inspre secolele al 19-lea și al 20-lea însă, odată cu dezvoltarea tehnologiilor, fabricarea meselor cunoaște procese mult mai sofisticate. Se observă însă și o întroducere a materialelor plastice, care satisfac cererile pieții, dar probabil și reducerea costului de fabricare.
Creșterile de populații însemna și creșterea necesității de cât mai multe mese! Acea grăbire în
activitățile vieții cotidiene își pune amprenta și în procesul de fabricare a unei mese!
O combinare de elemente componente, lemn, metal, plastic dau rezistență, dar mai puțin se
observă lucările de sculptură, de intarsie, aplicate pe vremuri mobilierului casnic, și asta tot datorită vitezei de azi, de fapt destul de inconvenientă, căci pentru toate lucrurile bine
făcute trebuie și timp și drag de propria noastră muncă! Artele dint dragoste s-au născut!
Ioan Miclău-Gepianul
2017

Știri Editoriale Australiene Australian Editorial News

 ”…O plăcută surpriză ne-a oferit zilele acestea scriitoarea australiană Sidney Valentine, dăruindu-ne o nouă carte a domniei sale, ”Taming a Jackoroo”, publicată în Australia, 2017, la Editura ”Hot Tree Publishing”. Cu o copertă excelentă realizată de Claire Smith,
dă cărții un aspect foarte frumos. Însăși titlu amintește despre acei ”cowboys” din folclorul, istoria și viața la fermele de vite(cattle stations), despre care ne-a lăsat atâtea scrieri prolificul scriitor și poet clasic Henry Lawson.
Autoarea Sidney Valentine are dragul a mai mărturisi în același timp că are și a avut întotdeauna afecțiunea ei bună pentru români.
I-am mulțumit!
Deschizând cartea ei, un adânc și emoțional sentiment, părintesc chiar, mi-a creat însăși dedicația scrisă de autoare pentru cartea ei:
”To my dad for your inspiration, your endless support, and your entuhsiasm. I love you so much”.
Nu am lăsat cartea până nu am citit-o în întregime. Cele 260 de pagini scrise și cuprinse în cele 28 de capitole, adună o largă tematică din domeniul ecologiei, a folclorului australian legat de aceasta, astfel cartea pare a fi chiar de ficțiune, dar de realitate. Însăși autoarea recunoaște căci personajele alese sunt imaginare, deci fără referiri directe la personalități
reale, dar valoarea cărții stă in valorile ecologice exprimate, cum ar fi îngrijirea sănătății mediului, a sănătății ființelor umane și animale, a însăși vieții în general pe această frumoasă planeta/stea Pământul. Pare a fi o carte destul de necesară educației, a atenționării factorilor responsabili de îngrijirea mediului nostru planetar și universal în același timp.
Ceea ce aduce un farmec deosebit, de fapt simțit în tot cuprinsul cărții, așa cum am arătat mai sus, este prezența fenomenelor folclorice australiene, specifice epocilor începătoare ale istoriei moderne ale australienilor.
Culorile vremurilor, preocupările și viața crescătorilor de mari turme de vite, relatiile lor, deplasările în aceste zone aride, necontenitele frământări pentru supraviețuire și dezvoltare. Tema principală a cărții este expresivă si prin relațiile dintre proprietarii de ferme și unele companii de foraj, care in descoperirea de gaz, și alte bogății naturale, doreau să cumpere proprietăți ce aparțineau din tată in fiu, fermierilor! Se iscau și certuri deoarece părerile și interesele unor fermieri erau diferite. Companiile insistau, deseori folosind promisiuni, astfel forând fântîni chiar înainte de obținerea complectă a aprobărilor legale. Deseori părăseau
lucrările lor, lăsând gropi primejdioase pentru oameni și animale. Ceea ce dăuna desigur sistemului ecologic, fapt pentru care fermierii cereau investigare din partea serviciilor geologice din zonă. Propietarul fermei de vite, personaj în această carte, spera însă la o viață mai orășenească, chiar voia să vândă terenul fermei la o companie de foraj. Fratele lui se opune, lucrurile se complică astfel curiozitatea cititorului crește odată cu desfășurarea acțiunilor.
Serviciile geologice se implică, trimițând un reprezentant care să învestigheze stările de fapt, dar și cu ideea de a nu se vinde ferma și teritoriul.
Ferma cu zeci de mii de vite era dată moștenire celor trei fii ai săi, de tatăl lor, când acesta deceda. Dar, să nu mă grăbesc eu acum, las cititorului dragul a citi această atractivă carte, care, întradevăr este o fărâmă valoroasă din minunata istorie a australienilor, ajunși azi la o magnifică admirație intre celelalte neamuri ale Terrei.

Cartea poate fi găsită la Biblioteca ”Mihai Eminescu”,
Pentru mai multe înformații la: http://www.hottreepublishing.com,

Ioan Miclău-Gepianul

*

O Scrisoare de zile mari!
1 Iulie,2017.

Iubite Domnule Prof.Dr. ADRIAN BOTEZ

Vestea cea bună: ”Am primit Revista ”Contraatac” Nr.38, iunie 2017.
Vă mulțumesc din suflet și conștiință pentru acest dar, întradevăr valoros
prin tot ceea ce cuprinde tematica articolelor Revistei domniei voastre.
În poziția mea de cititor, constat cum fără să gândești, te vezi întinerind
aflând atâtea, idei, învățături, adevăruri, pentru fiecine în parte de fapt,
fiindcă toți cititorii avem o educație, dar probabil pe filiera luminilor de la
care ne-am format! Mie îmi place mult de exemplu acel conținut esențial prins
în versurile dlui. Ion Pachia Tatomirescu: ”…/și să mai încântecesc o dată:/
microcosmos,macrocosmos/taina lumii este-n Logos”/(poezia: ”Mi-am irosit
vulturii tainei mari…) Deci, sâmbure creștinesc: Logos, Cuvânt, Dumnezeu!
Apoi la pagina 68 a revistei: ”IV-Educația, Creștinismul/Ortodoxia și
Mărturisirea Adevărului”, aduce tocmai ce ziceam mai sus, adică, te afli că
întinerești găsind atâtea idei, învățături, adevăruri, cum este cazul în ”Adevărul
despre Pilat”, despre textul ”I.N.R.I.” scris pe Crucea Mântuitorului. Apoi ar fi
o rătăcire să se creadă că Pilat nu la întâlnit pe Iisus Hristos, când, istoricii antici
lăsau manuscrise ale ale lui Pilat către Tiberius-împăratul roman, descriindu-L
pe Hristos, ca pe o personalitate atât de pură și frumoasă, ”încât a rămas înmărmurit
in fața lui”.(Tacitus – istoric roman de origine dacică).
Alchimia Focului/Soarelui/Aurului, sunt lucrări care au fost probabil(totuși sigur),
ascunse de a fi cunoscute. Dar și azi vedem cu ochii cum acea ”Igne Natura Renovatur
Integra”(Prin Foc, Universul se reînoiește, în integralitatea lui”), e tocmai adevărul despre Divinitatea lui Hristos. Curățenia, puritatea solară realizată prin Focul Soarelui, e o alchimie
Universală, prin care alchimiștii încercau transformarea metalelor în Aur, prin mijlocirea
Focului, cunoscândui-se acestuia puterile lui universale, de reînviere prin puritatea arderii!
Sunt copaci care ard la temperaturile mari ale Soarelui, devin carbonizați, dar din aceștia
renasc pe tot bușteanul ars, noi mlădițe si frunze tinere, verzi, reânviind copacul(exemplu în
Australia). Este un fenomen necesar, altfel s-ar ajunge la îmbătrânirea din interior, moare și
nu se știe dacă va mai reînvia. Iisus Hristos nu a îmbătrânit în interior, avea credința apartanenței, de aceea a ReÎnviat.
Deci, și Moartea își are explicația ei, în tot Universul. Daco-Geții noștri aveau idea acestei
Învieri și vieți după moarte: în Duh, din Duh viață, Re-înviere! Puritatea asta ne-a arătat-o
Hristos-Mesia, Crucificat pentru ca și noi să reînviem odată cu EL. Să ne salveze de la moarte
și să nu murim uscați din interior! Cum nici pădurile nu mor, ȘI PECARE TREBUIE SĂ LE
ÎNGRIJIM, LA FEL ȘI SUFLETELE NOASTRE!

Ioan Miclău-Gepianul

MIHAI EMINESCU, Poetul care a reânviat, înfrumusețat și înveșnicit Limba Românească!

Mihai Eminescu

Pentru a cinsti memoria lui Mihai Eminescu, se cuvine a fi redate
în primul rând, aprecieri ale unor oameni de seamă, apropiați vremurilor
în care a trăit, păstrători ale adevărurilor vieții poetului, scriitorului și
ziaristului, eminent în toate, astfel să continuăm respectul și
iubirea noastră pentru talentul său de geniu, răsărit parcă anume pentru a
reînvia, înfrumuseța și înveșnici Limba și Neamul său românesc!
Ion Luca Caragiale: ”Era o frumusețe, o figură clasică încadrată de niște plete
mari negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale
sufletului se vedea că cineva este înăuntru: un zâmbet blând și adânc melancolic.
Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană”.
Titu Maiorescu:”Trebuia să devie mai ușor accesibile pentru iubitorii de
literatura noastră toate scrierile poetice, chiar și cele începătoare, ale unui autor,
care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gândiri
într-o frumusețe de forme, sub al cărui farmec limba română pare a primi o nouă
viață”.
Iosif Vulcan:”Înainte cu douzeci de ani în o dimineață de februarie a anului 1866,
Redacțiunea noastră primi o epistolă din Bucovina. Epistola conținea poezii, primele
încercări ale unui tânăr care se subsemna Mihai Eminovici. Comitiva poeziilor ne mai
spunea că autorul lor este de numai 16 ani. Farmecul gingaș al poeziilor, considerând și
etatea tânără a autorului ne îndica un talent adevărat, care avea un viitor frumos în
literatura română”.(…)
George Călinescu: ”…Junimiștii au chemat așadar pe Eminescu, care n-avea nevoie
să-și însușească doctrina politică străină de sine, ca gazetarii de profesiune, numai spre
a-și câștiga existența. Eminescu părea junimist și consevator prin structura, prin cultura,
prin cercul literar căruia îi aparținea…”
Nichita Stănescu: ”Eminescu, nu putea să fie nici înalt, nici scund, nici gras și nici slab,
nici brunet și nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise și rămase nouă. Adevărata statuie al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al Odei în metru antic”.
Este admirabil câtă încărcătură de adevăruri(venind înspre prezent) poartă cuvintele
lui Nichita Stănescu, despre felul cum trebuie recunoscut acest mare geniu al literaturii,
limbii și istoriei noastre românești! Căci pentru acestea s-a sacrificat ”Poetul nepereche”
(considerat de Tudor Arghezi).
Anul 2017, este anul când la 15 Iunie, în întregul Duh al Neamului Românesc, lucește
o stea a timpului vestind 128 de ani de la trecerea în eternitate a lui Mihai Eminescu!
E bine să revedem ceea ce Mircea Eliade, scria la vremea sa despre Eminescu și lumea
românească de pretutindeni, și bineînțeles comparativ cu felul cum alte popoare civilizate își învrednicesc cu respect și neuitare oamenii lor de seamă!
Mircea Eliade: ”Românii din exil comemorează pe Eminescu după puterile lor,
pretutindeni unde i-a aruncat soarta: în Argentina, în Statele Unite, în Canada, în Franța sau în Germania și Elveția.
Nu e deloc de mirare solidaritatea întregii emigrații românești în jurul lui Mihai
Eminescu. Deasupra tuturor gloriilor efemere și deșertăciunilor legate de patimile
noastre omenești, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă
istorică: geniul.
Vechea Eladă a pierit de mult, dar geniul lui Homer, al lui Eschil sau al lui Platon
a supraviețuit tuturor naufragiilor și va supraviețui chiar dacă ultimul descendent al
Greciei clasice va fi șters de pe suprafața pământului. Lumea medievală a dispărut de
mult din istorie, dar opera lui Dante continuă să nutrească viața spirituală a milioane de cititori, din toate colțurile pământului.
Dramele lui Shakespeare vor fi tot atât de proaspete și tot aât de ”adevărate”chiar când
istoria Angliei va fi uitată până și de ultimii descendenți. Orice s-ar întâmpla cu neamul românesc, oricâte dezastre și suferințe ne-au mai fost urzite de Dumnezeu, nici o armată
din lume și nici o poliție, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea șterge ”Luceafărul”lui Eminescu din mintea și din sufletul Românilor. În dragostea neamului românesc pentru
cel mai mare poet al său, se deslușeste setea de nemurire a comunității întregi. Un neam supraviețuiește nu numai prin istoria sa, ci prin creațiile geniilor sale. Dacă vechea Eladă
n-ar fi avut decât istoria sa, și n-ar fi avut și geniile ei, dela Homer și până la Plotin, astăzi
am fi știut despre Heleni cam tot atâta cât știm despre Știți. Elamiți sau Iliri; adică atâta cât suntem obligați să învățăm la școală(evident, presupunând că, fără patrimoniul spiritual helen, ar mai fi fost posibil sistemul european de educație, cea ce e cu totul imposibil).
Istoria este prin definiție devenire, transformare continuă, în cele din urmă deșertăciune. Zadarnic încearcă un rege sau un despot să-și clădească Statul pentru eternitate. O formă istorică, chiar dacă ar fi perfectă, este totdeauna precară: durează un anumit număr de ani, sau de decenii, și apoi lasă locul unei alte forme istorice. Nici un fel de ”eternitate”nu este îngăduită organismelor politice și sociale. Singura ”eternitate” acceptată de istorie este aceea a creațiilor spirituale. Care, bineînțeles, reflectează și am spune, le proiectează în ”eternitate”. Patetica luptă a Heladei cu Perșii este încă actuală pentru lumea modernă, pentrucă a cântat-o Eschil. Au mai fost și alte invazii, de o parte și de alta a Mării Egee, dar despre ele știm foarte puțin, pentrucă n-a existat un Eschil care să le scoată din istorie și să le fixeze în ”eternitate”.
Obscur, dar mai puțin patetic, neamul românesc simte că și-a asigurat dreptul la ”nemurire”, mai ales prin creația lui Mihai Eminescu. Petrolul și aurul nostru pot, într-o
zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească și aiurea. Și s-ar putea ca într-o zi, nu prea
îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziția noastră de
popor de graniță să-și piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate acestea s-ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariția poemelor lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată. Istoria patetică a neamului românesc a fost ”proiectată în eternitate”prin versurile unui poet care a suferit toată viața de sărăcie, uneori chiar de foame, și a murit, omorât de un nebun, într-un ospiciu… Este o lecție de modestie pe care însăși istoria ne-o dă, nouă tuturora…”
(din arhiva bibliotecii Mihai Eminescu, Cringila, N.S.W)
Deci, in ”eternitate este proiectată”afirmația spiritual învietoare a lui Eliade,
afirmând despre acel rol salvator de neam și limbă românească a lui Mihai Eminescu,
suferindu-L, precum Salvatorul lumii Hristos Cel Crucificat și Înviat!

CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE!
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare,mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul,
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra idrei fluture cu vântul,
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricolore,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor,
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viața în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asa ți-o doresc!
1867.

”Despre copilăria, adolescența și maturitatea lui Mihai Eminescu,
lumea românească și nu numai, nu încetează a se informa, a o cunoaște, a o
recunoaște, asemănător interesului omenirii despre viața vreunui Sfânt al omenirii
și al liturghiei cosmice. Și, totuși plămădirea spiritului curat își are leagănul copilăriei
în mijlocul familiei, în atenția părinților asupra educației copilului, dar și în atenția
părinților la propria lor comportare. Eminescu se naște într-o familie cultă, deci cu o
oarecare rigurozitate și chiar severitate, dar nu până acolo încât la maturitate Poetul
ajuns geniu să nu-și amintească cu drag de locurile lui natale și dragi ale Bucovinei.
Tatăl său Gheorghe Eimnovici, nu era numai un administrator, ci și un căminar,
aflăm că el vorbea cursiv 6 limbi, avea o bibliotecă a familiei, la care veneau
mari boieri moldoveni să împrumute cărți, unele mai rar de găsit. Micul Eminescu
era precum eroul din povestea lui Petre Ispirescu: ”Făt-Frumos născut cu cartea în mână”.
Din această bibliotecă el învățase multe, reușind să învețe cititul cu ajutorul mamei sale,
și asta încă din fragedă copilărie. Când ajunse el la biblioteca lui Aron Pumnul din Iași,
nu era chiar un novic, ci era copilul încărcat de vise, de chemări interioare spre creații
poetice, avea cum se spune pe drept, insuflarea dumnezeească ce îi acoperea îmaginația
sa. Frumusețea și duioșenia expresiei, receptate deja din familie, punea amprenta lor
din primele sale încercări de versificare. Vine apoi un al doilea val formator de caractere, acesta fiind al societății, al vieții mature, cu toate frumusețile și nenorocirile aferente, încare tinerimea vremii lui Eminescu înota în fel și chip.Lui Eminescu soarta ia fost hristică, dornic de adevăr și emancipare a neamului său românesc, stări pe care le
observa geniul său ca fiind preocupări principale la statele moderne europene, atunci de
ce neamul său românesc să fie mai prejos? Acesta a fost marele nostru geniu național
Mihai Eminescu. Să-l reânviem în fiecare zi, în fiecare moment!

Ioan Miclău-Gepianul
15.iunie,2017

LUMINA OCHILOR MEI!

dapo-oni-100847

Lumina ochilor mei s-a-ngemănat cu zarea,
Privesc pierdut la frumuseți celeste;
Ființa-mi curge prin lumina lor
Precum prin stele chipul a tot cea ce este;
Dezvele munți, câmpii și râuri viforoase,
Apropiind de suflet graiul acelor dulci cuvinte,
Ce ne șoptesc: ”Peste tot este grădina Maicei Sfinte!”
Lumina ochilor mei s-a-ngemănat cu zarea,
Privesc la frumuseți celeste,
La Timp,prin dedesubturi, prin zarea mare, peste,
Același râu al timpului ce-n spațiu se răsfrânge,
Aceeași omenirea ștafetă dând șiroaielor de sânge!
A-mbătrânit și îngerul sperând a omului schimbare!
”Hei, tu Adame, unde ești? ”Aici sunt, Doamne, aici!”
”Te văd, ai rătăcit, îndreaptă-ți calea înspre bine,
Primita-i șapte flori să le sădești în lume!”
”Da, Doamne, dar unele-s prea mari, iar altele prea mici:
Smerenia a-și da-o celor în mari dregătorii,
Iar floarea focului celor prea mulți de jos,
Cea a iubirii am împărțit-o tuturor,
Dar toate se usucă, n-au Doamne nici un spor,
Cea a credinței, rămasa cea mai mică,
Cu rugăciuni o ud, cu lacrimile unui întreg popor,
Dar a rămas se pare, a fi, cea mai încet primită!
Lumina ochilor mei s-a-ngemănat cu zarea,
Privesc pierdut la frumuseți celeste;
O Doamne, trezește-al nostru Duh, căci de la Tine este,
Trezește Doamne omenirea, să nu-și aducă singură,
Pierzarea!

Ioan Miclău-Gepianul
21 Mai, 2017

GLORIE VEȘNICĂ EROILOR ROMÂNI DIN LOCALITATEA GEPIU CĂZUȚI ÎN CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE

Monografia satului Gepiu -2014

Cuvânt către cititor
”O țară fără statui și fără trecut nu are viitor”
Octavian Paler

Pe oriunde ne-ar purta destinul vieții, niciodată nu vom putea uita
casa și vatra unde ne-am născut și am crescut, pe părinții care ne-au
plămădit ființa, ne-au ocrotit și ne-au călăuzit primii pași din copilărie
și ne-au deschis făgașul viitorului, precum nu vom putea uita nici satul
nostru, cu ulițele, casele, hotarele și locuitorii lui, cu datinile și obiceiurile
din străbuni care se încrustează în conștiințele fiecăruia.
Din dorința de a cinsti memoria înaintașilor noștri, din generație în
generație, atât de dragi nouă, de a readuce numele și faptele lor și cele mai
importante evenimente din viața comunității, m-am decis, ca fiu al satului,
să ilustrez în scris și în imagini pentru cei prezenți și pentru cei ce vor veni
după noi, o monografie reprezentativă a localității Gepiu.
Fiind prima lucrare monografică a satului nostru, am dorit ca ea să fie o
oglindă semnificativă a istoriei, a frumuseților locului și peisajului acestei
așezări, a bogăției sufletești a locuitorilor, cu toate furtunile și încercările prin
care au trecut în vremurile stăpânirilor străine și a celor două războaie mondiale,
a tradițiilor locale din cele mai îndepărtate timpuri și până în prezent. Cu ajutorul
lui Dumnezeu, am reușit să dau curs acestei chemări lăuntrice și prin multe eforturi
am reușit să scot la iveală date, documente, fotografii, relatări și mărturii
consemnate în memoria uimitor de vie a bătrânilor consăteni, dar și a celor mai
tineri, care s-au născut, au crescut și au trăit în această străveche localitate
ortodoxă și românească, cu atestare documentară din anul 1323.
Întâiul gând de a statornicii memoria trecutului satului nostru l-am împlinit
în anul 2003, prin ridicarea troiței din lemn întru cinstirea eroilor români căzuți
în luptele războaielor mondiale și la Revoluția din decembrie 1989. Mergând mai
departe pe treptele acestei dorințe, știind că in anul 2014 se împlinește un secol de la
declanșarea primei conflagrații mondiale, am purces la ridicarea unui Monument mai
durabil cu cruce din piatră nobilă, pe marmura căruia s-au gravat numele acestor eroi,
pentru a se înveșnicii jertfele lor în recunoștința tuturor urmașilor.
Încununarea efigiei istorice și comemorative pe care o poartă Monumentul
Satului Gepiu a adus-o Întâistătătorul Eparhiei noastre, Preasfințitul Părinte Dr.Sofronie
Drincec, Episcopul Oradiei, prin sfânta slujbă arhierească de binecuvântare și sfințire ce
s-a săvârșit aici duminică, 18 mai 2014, ora 16, în mijlocul soborului de preoți și diaconi
și cu participarea unor înalte oficialități județene și locale. Prefectul județului Bihor
Dl. Claudiu Pop, Președintele Consiliului Județean Bihor Dl. Cornel Popa, Primarul
Municipiului Oradea Dl.Ilie Bolojan, Viceprimarul Oradiei Dl.Ovidiu Mureșan, Șeful
Inspectoratului de Poliție Bihor Chestor Liviu Popa, Comandantul Garnizoanei Oradea
Colonel Grigore Moraru, însoțit de drapelul unității, garda de onoare, fanfara garnizoanei, ofițeri superiori și subofițeri, corul Asociației Culturale ”General Traian Moșoiu”, condus de prof.Ioan Ștefan Fluieraș, Primarul comunei Gepiu Dl. Ioan Purge, protopopi, primari, preoți și dascăli din satele învecinate, înconjurați de un foarte mare număr de participanți din întreaga comună Gepiu și din comunele dimprejur.
Cititorul care se va îndeletnici cu răsfoirea acestor file din monografia de față se va
face contemporan cu toți înaintașii acestei localități care s-au născut și unii s-au și jertfit
pentru credința strămoșească, pentru demnitatea și libertatea acestui sat românesc de la
granița de vest a României.
Tururor celor care m-au sprijinit, în special Domnului Ioan Purge, primarul comunei
Gepiu, împreună cu toți colaboratorii Domniei Sale, Părintelui paroh Ioan Spătaru, care
mi-a pus la dispoziție toată arhiva parohiei. Părintelui pensionar Teodor Gorea, acum în
vârstă de 94 ani, fost vrednic preot al acestei parohii, care ne-a lăsat o valoroasă cronică
a satului, Doamnei Cristea Voichița,directoarea scolii gimnaziale din localitate, precum și
a multor altora prin bunăvoința cărora am adunat materialul necesar acestei monografii, le aduc sincere și calde mulțumiri, însoțite de diplome de excelență, diplome de onoare și de recunoștință pentru familiile eroilor din localitatea Gepiu și pentru personalitățile și oficialitățile prezente.
Mulțumim Preabunului Dumnezeu că mi-a hărăzit putere și ajutor de sus pentru a
realiza această primă Monografie a Satului ce m-a odrăslit, îngăduiți-mi, prea iubiți
cititori, să o dedic cu toată dragostea și prețuirea mea tuturor fiilor acestei frumoase
localități din Țara Bihorului, familiei mele, precum și tuturor urmașilor noștri din Gepiu,
cu doriri de viață binecuvântată, sănătate și bogate împliniri, însoțite cu rugăciune pentru toți străbunii gepieni adormiți întru Domnul, ca pomenirea lor să rămână din neam în neam.

Preot GHEORGHE NEMEȘ
De praznicul Sfântului Mare Mucenic-Gheorghe, 23 aprilie 2014
(Din Monografia Localității Gepiu, pag.9, cartea a fost publicată la Editura ”Aureo”- Oradea, 2014)

Monumentul Eroilor din GEPIU

EROILOR DIN GEPIU

Sfinți Eroi,
Au răsărit flori
Din osemintele Voastre,
Țărâna vetrei noastre
Sunt trupurile Voastre!
Sfinți Eroi,
De pe mormintele Voastre,
Se ridică lumină,
Voi sunte-ți fiii noștri,
Dascăli și profeți,
Militari și poeți,
Prin strălucirile Voastre,
Ne dezvăluiți
Arderile vremilor în veșnicul lor mers!
Goarna Îngerului pentru voi
Sfinți Eroi,
Era Iubirea, Cuvântul, Dumnezeu!
Și Neamul,
Și Vatra,
Și Limba,
Și Biserica lui Hristos Cel Crucificat!
La Sânul Lui vă odihniți
Acum! Și-n inimile noastre,
Și-n veșnicia anilor ce vin!
*
MI-E DOR…

Mi-e dor de sat,
Mi-e dor de strada mea cu praf,
Ascunsă de salcâmi în floare;
Poteca cea din lemn de brad,
Se-covoia ușor,
Călcând-o sub picioare!

Mi-e dor de sat,
De oameni simpli, neschimbători,
Din vorba lor cea blândă la rostire,
Înfășurată într-un sincer zâmbet,
Eu regăseam cu drag,
Acea aleasă, prea sinceră simțire!

Mi-e dor să văd,
Țărani mergând la coasă,
Țărănci cu fusta prinsă-n brâu,
Grăbind cu lucru-n casă,
Și-apoi, cu-același sârg,
S-alerge a da sprijin la secerat de grâu!

Mi-e dor să văd,
Duminici după rugăciuni,
Jucând și fratele și sora,
Toți tineri cu obraji arzând,
Iubirei veșnice jurând!
*

VÂRFUL CU DOR

”Bună ziua munților,
Cu cărări din stânci și flori,
Porți deschideți zorilor,
Căci așteaptă un neam mare,
Să se-nalțe către soare!

”Bună ziua crăișor,
Iancule, fecior din munți,
Tu ești acel vârf cu dor,
Ce din fluier chemi în noi,
Duhul bravilor eroi!

”Viitorul deșteptării,
E-al iubirii sfântă rază,
Cu-a lor vârfuri până-n ceruri,
Munții noștri aur poartă,
Iancule, ne-adu aminte,
C-am cerșit din poartă-n poartă!

Și nu vrem să cerșim iar,
Ci pe-a noastră sfântă vatră,
Pe al Patriei altar,
Să zidim o viață bună,
Toți, din suflet și din har!

”Nădejdea: România are Viitor pentru că îl are
Pe Dumnezeu Conducător”.

Ioan Miclău-Gepianul
Cetățean de Onoare al Comunei Gepiu