MIHAI EMINESCU: COLINDE, COLINDE
Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci gheața se-ntinde,
Asemeni oglinzilor
Și tremură brazii
Mișcând rămurelele,
Căci noaptea- de azi-i
Când scânteie stelele.
Se bucur copiii,
Copiii și fetele,
De dragul Mariei
Își piaptănă pletele,
De dragul Mariei
Ș-a Mântuitorului
Lucește pe ceruri
O stea călătorului
*
ÎNVIEREA
Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.
C-un muc în mâini moșneagul cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.
O muzică adâncă și plină de blândețe
Pătrunde tânguioasă puternicele bolți :
”Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,
Înveninând pre însuți izvorul de viețe.
Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg”.
Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială
Și negrul întuneric se sperie de șoapte…
Douăsprezece ceasuri răsună…miez de noapte…
De-odată-n negre ziduri lumina dă năvală.
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită și proți și popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:
”Cântări și laude-nălțăm
Noi, șie, unuia,
Primindu-l cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!
Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte !”
*
RUGĂCIUNE
Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată,
Și pururea fecioară,
Marie!
Noi, cei din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată,
Și pururea fecioară,
Marie!
*
RĂSAI ASUPRA MEA…
Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
Ân noaptea gândurilor mele vină.
Speranța mea tu n-o lăsa să moară
Deși al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.
Străin de toți, pierdut în suferința
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic și n-am tărie,
Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credinșa
Și reapari din cerul tău cu stele:
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!
Bibliografie:
De la Biblioteca ”Mihai Eminescu” Australia- Trimite: Ioan Miclău-Gepianu
***
Motto:
”…Nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură
nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui
Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”.
(Romani 8, 39.)
IOAN MICLĂU-GEPIANU: GENIU DACOROMÂN*
sau
Lumini adunate în subconștientul Neamului
Dupa mii de ani de plângeri Demiurgul se îndură,
Pe Zamolxe îl trimite dându-i strașnica măsură:
“După raza de lumină să te ții și-apoi să faci,
Dela Pont până-n Apus semn de vatră pentru Daci,
Dar întâi să ridici Marea din străvechea ei albie,
Să le faci din fund de Mare roditoarea lor câmpie!”
Adu Traco-Daco-Geții ce-s nemuritori ca mine,
Cheamă-i de prin peșteri arse, să le-arăți Moșia bine,
Muntele să le dea umbră, apărare și iubire,
Iar câmpia cea mănoasă grâne pentru viețuire;
Când s-o rupe-a lumii pânze prinse-n cosmica schimbare,
Iar istoriile serbezi curge-or iar în dezmățare –
Ei sa aibă mărturie, a lor vatră nu-i furată,
Ci de Dumnezeu din ceruri, de El însuși măsurată,
Pe când încă alte neamuri nu găsiră strunga lumii,
De-alergau izbite-n vremuri prin vârtejele furtunii!
Marea-n Mare când s-o trage să lase Dunării mal,
Moșul Mare de pe munte să-l cheme pe Decebal!”
Au fost vremuri de acelea ce-am vrea veșnicii să ție,
Dar și vremuri fost-au încă ce n-am vrea ca să mai fie!
Cine dară le disturbă? Cine val și nori alungă,
Răsucind tot Universul când pe-o față, cand pe-o dungă?
Moșul Mare de pe munte cu-a lui ochi rotiți în zare,
Cercetează când spre-Apusuri, când spre tulburata Mare!
Și privind, el înțelege că-s iar vremi ce-aduc omor,
Insă stând pe talpa-i lată falnic si fremătător,
Muntele-i vestea viață, veșnicie și iubire:
“Ce-i tristețea, când din ceruri zilnică-i a ta sfințire?
Răul arde unde șade, cine-l poartă se dărâmă,
Dar tu geniu Dacromân esti un Duh, nu ești țărână!!”
* Eminescu: “In Romania totul trebuie dacizat”.
(Dacia Revival)
Ioan MICLAU-GEPIANU
Poezia 