Nu cred să încerc deseori, mai ales în zilele de azi, să-mi zdrobesc mintea
prea tare cu ceea ce numeam sau numim filozofii. Și asta numai pe considerentul,
uneori metaforic exprimat, că nu mă scoate pe mine nicicum din colțul prăfuit
al realității. Și, totuși, câtă strălucire învelesc postulatele teoretice. Pe lângă multă
frazeologie și răsuciri măiestre, să nu le zicem cârnituri de sens, nu s-ar putea spune
totuși că filozofii lumii nu mai aruncă și câte o sămânță de adevăr, uneori și fără să
observe, dar, există o simplitate a adevărului.
Adică, un adevăr atât de simplu și real încât a împietrit pe buzele oamenilor,
și totuși frunțile filozofiilor umblând pe la înălțimile norilor, nu pot privi mulțimea
ce se târăște, și suspinul în care de fapt divinitatea glăsuie. Reflecția nu e nouă,
și nici a mea, din moment ce și anticul Platon aducea o vorbă de duh, afirmâmd:
”Lumea și-a pierdut timpul pe lângă tiranii Siciliei, încercând zadarnic să întemeieze
o cârmuire dreaptă după principiile filozofiei”.
De ce oare? La această întrebare îmi place să mă consolez cu vorba Sfântului
Augustin de la Tagaste, care sesiza tot din antichitate, despre acea ”infinită adâncime
interioară a ființei umane”. Și iată, venind spre zilele noastre, mă izbii cu fruntea de o
destul de trainică idee a lui Constantin Noica al nostru, care din nou zice: ” De unde
ideea că filozofia te învață adevărul? Filozofia te învață să gândești”. Ei, asta da,
mi-am zis, iar mai seamănă a adevăr. Cum îl citisem și pe Descartes, fugeam și fug și azi
prin mine, să descopăr locurile de pe unde ar putea răsări azi acei gânditori, care să ne
învețe ceea ce zicea Nae Ionescu(iarăși un român), adică să ajungem, ”la o înălțare a
cugetului și o îmbunătățire a inimei”.
Asigurarea asta se află în sfințenia credinței noastre creștine, drept este că și aici
înfrățirea sfințiilor lor, slujitori ai bisericii, va fi o asigurare foarte sigură și valoroasă.
Oricum, viitorul așteaptă gândirea/filozofia noastră cea bună, de adevărul și sinceritatea
acestora atârnă pacea și fericirea spre muncă cu folos, acele doruri ce au împietrit pe buzele
și inimile lumii omenești.
”Unde ne sunt filozofii acestor speranțe făuritoare de viitor, vreți să întrebați?”
”Iată-s: Au ghiozdanele pe umeri, au glasuri îngerești și zâmbind spre cerurile sfinte, intră
pe porțile scolii, zâmbind și blânzi, fără de greșeli, copiii; ei vor fi începătorii noului mileniu,
începătorii unei lumi noi, ei vor un cer senin, ei vor un viitor omenesc din care să le zâmbească
soarele Dumnezeului lor..
CONCLUZIE:
”Să dăm copiilor noștri ”o înălțare a cugetului și o inimă crescută în iubire și credință”.
Ioan Miclău-Gepianu
2022
Poezia 