Eternul

ETERNUL

O,sfant Etern, de-ai fi ceva mai clar,
Sa nu ne lasi pierzarii a vietii noastre har,
Asi fi mai optimist si-asi zice mai usor,
Acestei vieti de taina cuprinsa-n vesnic dor:
“Sa-si lepede zavorul din portile tariei,
Sa pot intra, Stapane, in largul vesniciei!”
As vrea sa stiu izvorul, sa simt miros de mir,
Iar cantul lirei mele sa-si afle al sau fir,
De unde se inspira si unde apoi ramane,
Cand moartea ne indreapta spre sanul Tau, Stapane!
De ce e mut atata larg de zare,
Si numai omul are grai si gand de dezlegare!
Iar marile cand se retrag pustiu aseaza vantul,
Tacere-i peste tot cand sub nisip au florile mormantul!
Nomadul umbla cum il port al vremilor capricii,
Din Sud spre Nord si inapoi, lasand doar vagi vestigii,
De ce tacerea-i vesnic val sub razele de soare,
Cand frumusetile din jur ne-ntind a lor splendoare!
Simtirea noastra o fi vis, doar viata ne permite,
Ca noi Fiintele s-avem cararea mortii infinite?
De unde-avem atat frumos in asta muta lume?
Vom rataci, vom suferi, durerea ne va spune,
Cum moartea asta-i doar in grai caci pomii nu vorbesc,
Dar cat li-s mugurii de vii prin seva ce-i rodesc!
Oceanele port vesnic vieti, multimi de populatii,
Planeta chiar icneste viu in zilnice vibratii,
Lumini universale dau imens superb décor!
De ce te-ascunzi, Stapane, de bietul Tau popor?
Dar esti in tot ce este, simt sufletu-mi ferice,
In larg Etern al lirei cant il las sa se ridice!
Cum graiul ni-i de mic folos, ne contopim Naturii,
Caci de milenii tot vorbind ne-am ars si limba gurii;
In creier doar speram Etern sa pui a Ta lumina,
Sa stim cum peste lumi asezi balanta Ta sublima!
Pe lemnul crucii-am atarnat acea vestire buna,
Grei de pacate ce-am spera o viata mult mai buna!
Dar esti in noi Etern, purtam duhul din tine,
De-aceea-ndreptatiti suntem a ne-ndrepta spre Tine,
Prin truda fruntii mai avem o sansa de-nnaltare,
De ce e universul mut? intins pe spatii ancestrale!
Nimic n-a dat fara effort in lunga noastra cale,
Iar tu Etern curgi linistit prin haosul de stele;
Eu te ador caci tin de a Ta sorginte,
Desi-n miscari ameboide tin pasul inainte;
Si-i tot acest imens un rai umplut de frumuseti,
In care plini de vis si dor purtam a noastre vieti,
Prin lupte, gheturi, foc si ploi,
Noi pricepem, simtind ca El, Eternul e in noi!

Calea Luminilor !

Privesc la norii tulburi, privesc la oameni tulburi, apoi la pomii din gradina mea.
Incerc filosofia omului simplu din popor, caci cu cei din cultura si educatia de azi nu ai ce filosofa. Totul e ceva de nedescris, pare un intuneric ce se stratifica spre
a atinge neaparat punctul de rupere a norilor. Aceasta rupere are sa fie, vorba lui
Nemoianu, apropierea de adevar, iar eu o numesc “Calea luminilor”.
Pomii din gradina mea, unii sunt asa de batrani incat li se usuca crangile, nu
mai dau nici fructe. Primul semn care ma face sa sesizez uscarea este ipotenta si lipsa
de seva din care sa inmugureasca noi frunze/idei vorbind despre oameni.
Aceasta ma face sa ma gandesc la noi si tinere plante, care rasar in gradina mea/Tara,
caci despre aceasta gradina vorbesc, asadar ma preocup cu grija de cresterea acestor
tinere mladite ce vor aduce in continuare rod si infrumusetarea gradinii dadatoare de
viata!
Se apropie ruperea, vanturile sunt si mai aprige, si inteleg limpede ceea ce ne avertizeaza Adrian Botez, despre acea agresiune mondiala contra tinerilor, contra acelor mladite cu misiunea naturala si sfanta a asigura continuitatea vietii gradinei , a ingrijirii radacinilor/traditiilor Neamului, caci noi suntem pomii gradinei romanesti.
Calea luminilor se intrezareste, iata, fulgerele ce spinteca norii tulburi/apogeul
uscarii politice la popoare! Fulgerele din Lume, lunecarea apelor si pamanturilor, din orbecairea “de-a baba oarba” intre tarile Europei, uscarea financiara a bancilor, iata cum face Dumnezeu indreptarea mintilor oamenilor lepadati de acea iubire, de acea cale a pacii din suflete! Dumnezeu este Gradinarul cel harnic si sarguincios care va ingriji gradina Maici Domnului, curatind-o de uscaturi, inselatori si imbogatiti din furturi, dar si de profetii mincinosi carora le sclipesc ochii la vederea averilor si luxului”.
Sa nu ne alipim intunericului, ci sa observam luminile adevarului ce se apropie!”