FRUNZA TOAMNEI

foşnetul frunzelor toamnei: cărţi citite de Crist
pădurea foşnetelor toamnei: Biblioteca Lui Dumnezeu
vestejire de frunze: un nou Foc de Artist
…mărturisitor asiduu al acestor taine: fratele
mai mic al Lui Crist: eu…

resemnată frunză-stea – îţi iei zborul
galaxii de-o vară-ai scris – plinind dorul…
mii păduri ai aprins – torţe spre fire:
munţi cărunţi – închinaţi de-atâta iubire!

zăboveşti – lin visând sfânt lumina
e-n amurg – dar nu uiţi viu altarul
ai ars tot: fila ta-i Rădăcina
ce-o foşneşti întru Cartea şi harul…

i-auziţi – în păduri – Dumnezeu cum citeşte
ce-au scris frunzele Lui – timp de-o vară:
file mii – sorţi-făclii – răsfoieşte

şi ce mândru-I: doar n-au scris…într-o doară!
…frunză tu – cât de demnă-n căderea-plutirea
ce-I încheagă Lui Crist – minunată – citirea!
***

TOAMNA VIEŢII

privesc în gol – şi golu-i singur plin:
căci năvălesc într-însul vechi icoane
mustrări şi amintiri – chip de suspin
şi-atâtea remuşcări – acuma vane…

trăiesc în vălătucul de imagini
şi muşc din pâinea unor vremi trecute
dar totu-i doar s-umbresc aceste pagini
ce pasc „cândva”-u-n ieslea zilelor pierdute…

degeaba tot frămânţi – în gol – văzduhuri:
nu se întorc la maluri triste duhuri
…ocean necumpătării e-ntre min’ şi ele

atâtea hoinăreli şi vise grele…
…nu mai veniţi – strigoi – la casa asta:
pe rând – pierdu pereţi şi uşi – fereastra…
***

SENZAŢII DE CASĂ

coboară – urcă sau
plouă ?
paşi de
minuni – strune şi
struni – letargii
nevralgii – nebuni – şi
străbuni

melodia nu-i nouă:
pe sub pereţii mei
goi – trec zilnic
strigoi – cu pas
marţial – doi câte
doi

marţial – marţial
dar ce te faci cu
lacrimile din
stal? – se strâng fără
sfială – avară
agoniseală – cerească
dârvală

să ne rugăm pentru cei
răi – ca şi pentru cei
buni: trec ciori printre
pruni – desţelenind mireasma unor
tot mai simandicoase
nesuferinde
lumi
***

DEMONSTRATIV – TOT BATE VÂNT-VESTIREA

demonstrativ – tot bate vânt-vestirea
de parcă nu am şti şi singuri să plecăm:
el – vântul – simulează-afar’ poftirea
din casa noastră-n care deranjăm

şi bate – bate vântul de dispreţ:
atâtea veri omise şi ratate…
duhoarea sfântă-a porcului mistreţ –
stindard alunecării: prost – în frate

din lumea pălmuitului pe faţă
spre lumea lirică a umilirii
spre o metaforă-a scuipării de paiaţă

fără discriminări ori jene-ale răstirii
…plecăm – plecăm – mai strângeţi vânturi – ploi
fiţi economi: căci după noi – urmăm…tot noi!
***

Adrian Botez

Publicitate

SEARA PE CRIȘ

Amorțit suna în turlă clopotul cel de aramă,
Iar pe fruntea-i luminoasă ziua-ntinde a ei maramă,
Neguri cenușii s-ardica legând văile de cer,
Luna-i o suveică-n nouri, țesand raze in eter;
Vapori alburii ca perle se-mpreun ridicând arc,
Boltuind din nori de-arginturi o cunună asclipitoare,
Pe sub care curge Crișul, al Bihorului monarc!

De pe măguri înserarea tainic hainele-și adună,
Le închee-n bumbi de stele, le coase-n raze de lună,
A ei sânuri ard duioase strânse de aprinsul soare,
Căci de veacuri nu-ncetase cu-a lui foc să se măsoare!
Numai Crișul o mangaie, numai el o racorește,
Când cu valul său de ceață înrouat și-nmiresmat,
O cuprinde peste umeri cu răcori o învelește.

Vin atunci fluturi cu aripi de argint și aur alb,
Cobor stelele pe raze, dulci icoane de se scald,
Vin în umbre-nfășurate pe sub sălcii dragi fecioare,
De cobor și bat in valuri cu-a lor rumene picioare,
Vin voinici de sânge dacic, aducând doina pe buze,
Se scufund sub valul molcom, numai ochii țin afară,
Ori fac tumbe ca delfinii, zânele să le amuze.

E moment solemn când ninge pulberii de raze-n roi,
Iar din sfere ancestrale vin noptaticele ploi,
Ce pe Criș se schimbă-n bură și în strat de nestemate,
Când în turlă miezul nopții limba clopotului bate.
Atunci îngerii din ceruri se adun de stau pe maluri,
Să admire cum pe unde valurile ridic spume,
Cum se rostogol ca focul și ca albele cristaluri.

Dintr-o salcie pletoasă zâna Dochia apare,
Părul ei in cozi pe spate reflecta în luna mare,
Auriu fuior de raze vălurind în valuri repezi;
Cygnus de îndată cheamă a lui cârd albiu de lebezi,
Ca să tragă iar pe unde cu-a lor aripi, mâni de pene,
Acea barcă ușurie, acea mistică gândire,
Unde Dochia adună farmecele ardelene.

Și se-nșir, ca stele-n ceruri, umbre albe și duioase,
Peste-al apei curgătoare piept de unde răcoroase!
Doar din când în când trec umbra vre-unei suspendate punte;
Zâna iar visa-n plăcere acel loc umplut cu nuferi
Si cu lotuși lacrimi albe, roze, cum mai le e felul,
De ridic în aer miros, ce te-oprește să mai suferi!

Băi din vremuri pleistocene și din vechiul Terțiar,
Cu-ape calde ce ies molcom gâlgâie spre Peța iar!
Se-nspaimântă însa Zâna, când spre craterul Betfiei
A ei ochi căprii i-ardică…, e acolo noaptea firei…,
Astfel iute-ndeamnă valul, ocolind printre păduri,
Ce-s bătrâne ca și vremea cea de-a pururi curgătoare,
Printre stânci acoperite cu mantale lungi de muri.

Iese la câmpie numai o secundă să respire,
Și iar maluri ridicate cu stânci negre-l strâng subțire!
Sus in cer se-mpreun ramuri, dedesubt plutesc răcori,
Aici paserile-au raiul, aici cresc străvezii flori!
Aici Dochia oprește a ei barcă de petale,
Lebedelor dând degrabă chipul lor cel de fecioare,
De-și acoper boiul fraged cu-al pânzeturilor poale!

Cerbii scapăr din copite, iar al coarnelor lor ramuri,
Ridicând umbre înalte joacă peste verzi tufaruri,
Undeva prin huci si ruguri ca un dor tăinuitor,
Sta perechea să asculte răgetul de căprior…
Și cum luna-și trage-argintul prin boltirile de fagi,
O cetate părea valea, cu icoane pe tot locul,
Unde vin de se închină inimile celor dragi!

Doar aci crescu Românul, alta lume el nu știe,
Și de-ar fi, la ce să-și piardă liniștea prin pribegie;
Nicăieri n-a dat Divinul lirei melodii mai sfinte,
Cum se-aud in codrii noștrii, le-am dori și în morminte!
Cântul holdelor câmpiei e ca marea cea întinsă,
De doinesc când ritmic mișcă valurile lor de spice,
Un covor țesut cu mâna, cât e zarea necuprinsă.

Iar văratica-nnoptare-i cum spun basmele mai vechi,
Când din ceruri ursitoare coborau perechi, perechi,
De se-nghesuiau la geamuri, la născuți s-aducă sorți,
Invelite-n giulgiul nopții pluteau line peste porți;
Trupul le era lumină, numai vorba omenească,
L-ai lor droști trăgeau zefirii cei cu coamele vâlvoi,
Dar opreau numai pe unde erau îngeri să se nască!

Doar in zori se-nturnau iute pe cărările de soare,
Unde viața-și are moara sufletelor dădătoare;
Tot de-aici atârnă soarta astei lumi atât de mare,
Ce se-ncrede și se-nnalță mai presus de-albastra zare;
Basmul spune mai departe, căci de raze găunos,
De-ar fi soarele sa-ndure vreo schimbare nedorită,
Toate-averile adunate ar fi fără vr-un folos!

Sus in cumpăna de noapte luna-i piatra de argint,
Sfărmând pulberi ancestrale, boiul Crișului cuprind,
Cu lumini răsfrânte-n ape, ca-n oglinde fermecate,
Iar in turla Catedralei limba clopotului bate
Viu, și-i semn că scena amintirilor se-așterne
Spre odihna meritată: oameni, flori, zane, poeti,
Inveliți în raze calde, luncile le-aștern de perne!

Dorm si păsările-n pace, legănate-n crengi frunzoase,
Dar ușor, căci cum crap zorii, ele reâncep voioase,
Purpuriuri și concerte de aceeași repetare,
Deși parcă mereu alte, au de-apururi desfătare!
Omul le ascultă lacom, parcă-s din etern ieșite,
Melodii în limbi ascunse, ce doar Domnul le cunoaște,
Și par cântece de leagan, din vechi vremuri auzite!

Doar munteanul numai, încă, învelit in noaptea sură,
Calcă treptele de piatră iar izvoarele murmură,
De-a lui inimă-mbunează, cu plăcere urcă-n munte,
Unde peste-o vale verde ridicată e o punte,
Ce se termină in pragul celui vechi castel de veacuri,
Și de veacuri deasemeni a lui umbră și-o răsfrânge,
Jos la rădăcina stâncei, unde Dochia stă pe lacuri!

Insule cețoase, grele, încărcate de parfumuri,
Curg prin noaptea liniștită ca și niște dese fumuri,
Tot mai jos le-apasă cerul, le strivesc de muchi de dealuri,
Le înghesuie-n dumbrave și-n desișul gros de ramuri,
Orice colț al zarii large, unde firea-i in visare,
Căci o Lege e de-apururi și-n a cărei paragrafe,
Dăltuită e cu secoli marea grije ce ne-o are!

Tolbă de averi e-Naltul, stoc de lumi îngrămădite,
Ce se mișc etern închise, de meteori prăfuite,
Dorm sub pulberea luminii și a nopții cea eterne,
Numai timpul cu-ngrozire câte-un tremor mai așterne,
Ori crăpând în mii de așchii câte-o stea o vezi cum pică,
Amintind de acel înger, ce pe Domnul supărase,
Pentru-acea deșertăciune de-a fi mare-n lumea mică!

Numai Crișul e același leagăn dulcelor plăceri,
Unde-s veșnic ghioceii, veșnic dalbe primăveri!
Sufletul născut acolo nu e chip să se desprindă,
Ci mai mult se lasă-n voia dorurilor să-l cuprindă,
Cu cât timpul zboară iute spre-a imensului hotare,
Cu-atâtt inima se leagă ca pământu-n rădăcină,
Ca și valul prins de raza strălucirii de la Soare!

Ioan Miclău-Gepianul
2016

ZEII ŞI EROII

numai cei care scormonesc – adânc şi cu
iluminată râvnă – pământul cel
somnoros dar blând – şi-l seamănă acolo-n
străfund – cu seminţele minunilor deghizate-ale
cerului – iar apoi îl
păzesc şi plivesc – îl prăşesc de toate
umbrele (pietroase – căpăţânoase
barbare) – cei care fac – aici – în
sfârşit – tot ce este de
cuviinţă – spre a convinge
Sfinte Seminţele să se
descătuşeze din narcisismul lor – din
frumuseţea lor
statuară – şi să devină – din nou
Florile Sărbătorii – Feerice
Zboruri ale
Văzduhului – ori să devină – tainic
GRâul Pâinii celei spre fiinţă: da
numai aceia pot fi socotiţi Oameni
vrednici de veşnică
cinstire

numai cei care aduc spre lumină – din
visul abisal al
pământului – toate alintate
pâraiele şi – în horă – toate
celelalte mândre-oglinzi
argintate – Apele – întinsele – cele care
sărută – într-ascuns şi extatic
Rădăcina
Rădăcinii – acolo unde-s
miri Munţii şi logodnicii
Dealuri – spre a înmuia inima
posomorâtă-a adâncului – spre a-l
face să se-ndure-a dezrobi
Sfinte
Seminţele Florii şi
GRâului (…ba chiar a le
socoti – pe ele – orfane străine zburatice
fiicele lui…) – apoi aduc
Dreptatea şi Buna
Rânduială în lume (iar nu
“legile” şi “justiţia” – care-s cele mai
de ruşine cuvinte: spume-nveninate la gura
pizmaşilor – beţivilor – îngropaţi – de-o istorie-ntreagă
în leagănul mlaştinii…) – da
numai luminătorii cu straie de-odăjdii ale
Munţilor – Apelor şi Tronurilor
Semeţiei Fulgerelor – numai ei se pot numi
Zeii şi Binefăcătorii acestei
lumi

şi chiar nu are nicio
importanţă (…nu avem nici măcar
vreme să ne gândim la
asta…) dacă există
lumea cealaltă: cei care ne-am împlinit – aici
truda şi datoria – am chemat şi am
luminat – adică – aici – Izvoarele Vieţii – orişicine
ne-ar chema spre o nouă
Rodire – într-un cu totul alt – nou şi
încă barbar – netrezit
tărâm – vom merge cu El – Îl vom
urma şi-nsoţi – cu paşi
solemni – cu fruntea sus şi cu
palmele deja bătătorite şi înţepate de
lemnele spinii şi piroanele lumii trecute – da
bătătorite pentru orice fel de treabă – spre
mereu şi oriunde reînnoită
Buna Rânduială

…ceilalţi – ce-şi zic
judecători – medici ori
dansatori pe sârmă – războinici – învăţători şi
comercianţi – nu sunt nimănui de
niciun folos: doar tulburători de
linişte sunt – numai încurcă şi
înnegurează lumina cea născută-a fi
limpede – numai spurcă
văzduhul cu
noduri şi-abisuri – da – înnoadă
răstignesc şi-ndurerează
văzduhul – din care s-au desprins şi s-au
închegat – maiestuos
Zeii şi Eroii – Seminţele şi
neprihănite – fiicele lor
Roade
***

Adrian Botez

COLO SUS LÂNGĂ IZVOR

Colo sus lângă izvor,
Cântă pasarea cu dor,
Cu dor mare și cu jele,
Puii-i stau pe rămurele
Și-o întreabă de ce plânge,
De ce glasul i se frânge?
Pasărea cânta-n suspine,
Oamenii cred că ii bine.
Ei nu văd că prin dumbravă,
Se usucă de otravă
Florile si viermii hranei.
Vara-mbracă haina toamnei;
Cât amar vedea sărmana,
Ochii-i picurau ca rana,
Ciocu-i larg, sfâșietor,
Spunea lumii al ei dor,
Colo sus lângă izvor!

Peste dealuri adumbrite,
Peste văi înțepenite,
Norii vineți toarnă bură,
Doar prin zare-o crestătură,
De fereastră pentru soare,
Lăsa razele-I ușoare,
Să dea lumii semn de viață,
Dar de-i zi ori dimineață,
N-ar ști nimeni să o spună,
Ori e-al nopții plină lună,
Stăpânind norii cei negrii;
Vântul își porni sirepii,
Ploaia picura pe fagi,
Simfonii cu note largi
Prinde codru să repete,
Pe ecouri portative își desplete,
Fulgere fac dirijarea de baghete.

*

Colo sus lângaă izvor,
Cântă pasărea cu dor,
Puii-i stau pe rămurele,
Și-o întreabă-n lăcrimele”
“Ești, mămică, supărată
Pe furtuna-nvolburată?”
“Nu, odorurile mele,
Ploaia vine să vă spele,
Florile să înflorească,
Fluturașii să roiască,
Și din toate bunăstare
În dumbrăvi din nou răsare.
Cerul mi-ascultat rugarea,
Și-a-ncărcat cu nouri zarea,
Stropii ploii când cobor,
Lumea prinde drag si dor!

Norii-n văi sfărmați căzură,
Umflând ape-n iezătură,
Castorii ieșiră-n grabă,
Cetățuile să-și dreagă,
Prin stejari bătrâni cu scorburi,
Gheonoaia-n iuți acorduri,
Bate ritmic, nu-i ușor,
Pân-să scoată la lumină, viermișori!
Spre izvor se-ndrept aricii,
Cătinel că-s “ mama fricii”,
Deși poartă mii de suliți,
Merg prin frunze zgribuliți
Doar furnicile și râma,
Se-ngrozesc de le iau urma;
O verzuie de șopârlă,
Ce zorea ușor spre gârla,
Unde fac broastele târla!

Dorul Firii e același,
Fie om ori greieraș,
Lupta vieții deopotrivă,
Îi cuprinde-n a ei grijă.
Iată luna prin amurg,
Lasa razele de-i curg,
Peste-a apelor vibrare
Și punând argint pe zare,
Schimbă lumea-n alt décor,
Și oglinda din izvor;
Ușurel călcând pe stânci,
Vin din codrii cei adânci,
Căpriori să se adape
L-al izvorului dulci ape;
Dintr-o râpă vin mistreți
Cu-a lor perii de peri creți,
Ridicate-ntre urechi,
Ca niște fantome vechi.
Din tufari de printre spini,
Stralucesc două lumini,
E lupanul flămânzit,
Veni si el la pândit!
Ursul mormăe pe cale,
Vulpea vine de prin vale…,
Lume de să nu încapă
Imprejoară sfânta apă!
Printre ierburi, colo, ici,
Răsăriră licurici!
Veșnic prin boltite ramuri,
Frunzele foiesc ca flamuri
De atâtea păsărele,
Adunate-n rămurele!
Stelele-n izvor se scutur,
Se ivi și-al nopții flutur,
Încheind al scenei tur!

Iată, dupa zbuciumare,
Lumea prinde-nviorare,
Cerul cu senin străluce,
Vis înoitor aduce!
Sus in vârf de plopușor
Ce trona peste izvor,
Puii-n cuibul fericit,
Se-ntreceau la ciripit,
Privesc cum se pierde bura,
Cum se îmblânzi Natura;
Privesc cum se țese galbeni,
Razele prin crengi de palteni;
“Intr-o casă carpantină,
Unde dorul meu suspină,
O lumină-n geam se-aprinse,
Ca o stea pe zări întinse,
Ce in noapte ferecate,
Nasc idile fermecate,
Povești multe din popor,
Adormind in vis și dor,
Puii și mămica lor!
Ioan Miclau-Gepianul

MULTE CĂI BĂTUI ÎN VIAȚĂ

Multe căi bătui in viață, ba pot spune că aidoma
Curiosului vechimii Sfântul Toma,
Am tot vrut să văd iubirea cum arată
Într-o lume-n care viața fostu-ma și mie dată!

Bat-o sfântul, ard-o focul,
Căci de-atâta strălucire, mi s-a ofilit norocul,
Adică orbit de vraja curgătoarelor sisteme,
Eu simțeam altă iubire, ne-ncetând ca să mă cheme!

Și-am intrat în lumea largă unde duhul liber zboară,
Unde cosmica iubire cu-a ei farmec te-mpresoară,
Unde îngerii iubirii viața lumii o măsoară,
Iar pe trepte luminoase Adevărul lin coboară;

Omenirea cum îl vede strălucind între lumini,
Repede îi împletiră acea coroană de spini!
Câte adevăruri oare pot în lume să existe?
Dar spre care să plec fruntea, liniștirea frunții triste?

Nu vreau aur strâns sub ladă,
Și nici glorii efemere care tradă;
Adevărul și iubirea, ăstora le-ascult chemarea,
Care inima o mișcă precum valurile Marea!

Și pe valuri și pe pietre Adevărul lin străbate,
Cu iubirea lui mă mângăi prin marea străinătate,
Aibă toți castele de-aur, babiloane cât de sus,
N-am să mă despart de tine Dumnezeul meu-Iisus!

Ioan Miclău-Gepianul
Martie, 2016.

DIN POEȚII CLASICI – MIRON POMPILIU (1848-1897)

DOR DE ORADE
Scumpă Orade, oraș frumos,
Când melancolic stau și gândesc,
L-al tinereții timp aurit,
Cu drag la tine gându-mi opresc.

Parc-aud glasul râului tău
Așa de dulce prin sălcii șoptind;
Parcă văd încă a tale culmi,
Ce împregiuru-ți frumos se-ntind.

Și-acea grădină cu bolte verzi,
În care fruntea-mi se răcorea;
Apoi de-o seară îmi amintesc,
Ce până la moarte nu voi uita.

Sta să apuie soarele-acum…
Cu dor de tine m-apropiam;
Lăsând în urmă dealuri și văi,
Privirea-n zare o adânceam.

De-odat-un dulce fior simțesc:
A tale turnuri apar frumos,
Zăresc biserici, case zăresc,
Zăresc tot chipul tău maiestuos.

În fugă mare caii mă duc,
Pieptul îmi arde de-un tainic foc;
De neastâmpăr adânc cuprins,
Fugari-mi pare că stau pe loc.

În sfârșit iată… iată-m-ajuns!
Moment ce-n viață n-oi mai gusta!
La o fereastră cu ochii plânși,
Un chip de înger mă aștepta.

Mulți ani, Orade, de-atuncea sunt,
Totuși la tine gândesc cu dor
Căci, dragă-n sânu-ți eu am visat
Al vieții mele vis de amor!

Miron Pompiliu, POEZII, Ed.”Mihai Eminescu”, Oradea, 1998.
Inspectoratul Pentru Cultură BIHOR

DUHUL LUI MIHAI EMINESC

 DEDICAȚIE SPECIALĂ
Pentru Ziua de Naștere a Geniului Poeziei Românești Mihai Eminescu (15.01.1850)

DUHUL LUI MIHAI EMINESC

“Dintre neguri argintoase o făptură se desprinde,
Ca fantoma peste codrii și ca aburul se-ntinde,
De se plec codrii Moldovei este umbra lui Ștefan,
Dar de luna si izvorul îngân șoapte de alean,
Atunci veșnicia-aduce din basmul lui Ispirescu,
Peste codrii de aramă geniul Mihai Eminescu!”
Căci din dorul multor vise ce-au trecut înspre morminte,
Reînvie Duhul geniu cu chip candid și cuminte!
“Auziți foșnete-n codru, genii melodii eterne?
Este Codrul ce în taină un altar duios așterne!”
“Auziți clipotul dulce al izvoarelor ce murmur
Pe când raza lunei blonde vălurelele le tulbur?”
“Oh, acum ascultați șoapta cea de noapte ca un șuier,
Pare-a fi cornul lui Tepeș sau a Iancului viu fluier!
Fâlfâit de aripi multe bat in aier născând duh;
Da! priviți cum pe o rază se coboară din văzduh,
Blândul si etern Luceafăr în izvor să se privească!
Pare trist cuprins în neguri, însă ochii-i sunt de foc,
Iar pe buze ca marmora versul își săpase loc!
Codrul cetina și-o pleacă cu frunza pân-la pământ,
Doar știa bătrânul Codru a lui Eminescu , Cânt”.

Duhul luând chipul lui Eminescu, zise:

“…Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?”

Codrul răspunde:

“De ce nu m-aș legăna,
Daca trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea crește,
Si frunzișul mi-l rărește!
Bate vântul frunza-n dungă,
Cântăreții mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte,
Iarna-i ici, vara-i departe!”

“Vuiet lung purtat pe măguri duc ecourilor vești,
Trezind codrii ce-mpresoară un sătuc, la Ipotești!
Apoi spre Ardeal dau semne să-l anunțe pe Vulcan,
Ce domnește peste Crișuri și în sângele-ardelean!
Marea valurile-si umflă, iar oglinda lor albastră,
Zugravea blândul Luceafăr, sfânt in poezia noastră!
Pe al Crișului mal verde răsări un monument!
Putna-n clopotul de-aramă îl vesti într-un moment!
Iar Suceava se trezește la a Codrului chemare,
Presimțind mărimea clipei ce străfulgera prin zare!”

Cerul stelele-și aprinde ca-n vremi de odinioară,
Luna după brazi si-arată chipu-i alb ca de fecioară,
Văile-și revarsă ceața și-o întind peste câmpie,
Pregătind-o pentru Soare, s-o prefacă-argintărie!
Însfârșit, Codrul întreabă cu-a lui veșnică mărire:
“…Spune Duh frumos, în versuri, cea mai dulce amintire!”

Duhul lui Mihai Eminescu șoptește:

“Fiind băiet păduri cutreeram,
Și mă culcam ades lângă izvor,
S-aud cum apa sună-ncetișor;
Un freamăt lin trecea din ram in ram,
Și un miros venea adormitor.
Astfel adesea eu nopți întregi am mas’
Blând îngânat de-al valurilor glas”.
*
În poieni izvoare susur cu-al lor glas chemând simbolic,
Pe când cântul unei mierle suna grav si melancolic!
O priveliște de noapte când doar îngerii si duhuri,
Se desfat l-al lunei raze prin înaltele văzduhuri,
Căci Poetul nostru geniu un Luceafăr v-a rămâne;
Iată! Duhul se îndreaptă spre știutul izvor tainic!

Ajuns lângă izvor, Duhul întreabă:

“Ce șoptești atât de tainic,
Tu izvor de cânturi dulci,
Repezind bălaia undă,
Floarea țărmului o smulgi;
Și o duci, o duci cu tine,
Vâjâind încet pe prund;
Ale tale unde floarea,
Cine știe unde-o ascund?”

Tacere. Duhul lui Eminescu zice iar:

“Se bate miezul nopții în clopot de aramă,
Și somnul vameș vieții nu vrea să-mi ieie vamă,
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn într-olaltă viață și cu moarte,
Și cumpăna gândirii și azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă”.

Izvorul raspunde:

“Tu niciodată n-ai lipsit, ca luna ce lucește,
Lumini in noapte aducând prin albele ferestre,
De vrei aminte să-ți aduci, -ci știu că n-ai uitat-,
Mai spune-mi versul tău frumos ce eu l-am ascultat”.

Duhul lui Mihai Eminescu, cutremurandu-se:

“Când amintirile-n trecut,
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung și cunoscut,
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Și azi aceleași stele,
Ce-au luminat atât de des,
Înduioșării mele.

Și peste arbori răsfirați,
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrțtișați,
Șoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi își jurau,
Credință pe toți vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au, oare, atâta dor,
În noapte să se stingă,
Când valurile din izvor
N-au încetat să plangă?

Când luna trece prin stejari,
Urmând mereu în cale-și,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci și galeși?

Poezia, in chip de Porumbiță:

“Oh, simt codru cum învie, văile-s de farmec pline,
Zarea-i înmuiată-n farmec și-n parfumuri de sulfine,
Râuri și izvoare picur cercând marea simfonie,
Pregătind divina orgă a maestrului ce-nvie,
Căci asemenea luminii stelei cea de mult apusă,
Azi ajunge, se răsfrânge trezind romaneasca muză!
Tu, Luceafăr, ce lăsat-ai viața l-al meu sân să steie,
Veșnic peste Țara-ți dragă ca lumina să scânteie,
Hai, arată-te-n mărire, să-ți privesc ochii tăi mari,
Spune-ne povești cu zâne, cu păr blond și buze tari;
Cu averi ce măcinară multe suflete hoinare,
Când nebuna și trudita viața omului dispare!
Apoi, de la Nistru mare pân-la Tisa cea română,
Neamul nostru să se țină strășnicește mână-n mână!
Iar ceasornicul urmându-și lung a timpului cărare,
Tu, cu gene ostenite sufla-i seara-n lumânare,
Și dormeai la sânu-mi dulce ca-n câmpii la Ipotești,
Visând versul, ochi albaștrii ca și stelele cerești.
In poem dăltuiai boiul cel mlădiu ca de fecioară,
De-am rămas și azi întocmai cum eram odinioară!
”Hai, șoptește-mi, că mi-e sete și de dorul tău mă pierd,
Tu să-mi spui povești cu zâne și eu fruntea să-ți dezmierd!”

Duhul lui Mihai Eminescu raspunde:

“O, dulce înger blând,
Cu ochi uimiți de mari,
La ce mai reapari,
Să-ngreui al meu gând?
Că no-i mai auzi,
Că-mi amintești v’o zi,
Din viața mea de sat!

Mai poți să-ți amintești,
Cum noi îmblam desculți
Și tu stăteai s-asculți,
Duioasele povești?
Spuneam cum au umblat,
Frumos fecior de crai,
În lume noua ai,
Iubita de-au aflat.
V
Dar azi, când se părea,
Că-n veci eu te-am uitat,
Tu iar te-ai arătat,
Ca-n tinerețea mea,
Suflarea ta ușor,
Zburat-au răcorind,
Si reântinerind,
Întaiul meu amor”.
*
In argintul dimineții auroase raze scapăr,
Tremurând de dor se urcă înspre cer blândul Luceafăr,
El privind cu nostalgie cum străluce valul Mării,
Reâncepe melancolic, genial versul Cântării:

“A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești,
O prea frumoasă fată;

Și era una la părinți,
Și mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinți,
Și luna între stele.

Din umbra falnicelor bolți,
Ea pasul și-l îndreaptă,
Lângă fereasta, unde-n colț,
Luceafărul așteaptă.

Privea in zare cum pe mări,
Răsare si străluce,
Pe mișcătoarele cărări,
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorința-i gata,
El iar, privind de săptămâni,
Ii cade dragă fata.

Cum ea pe coate-și răzima,
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui și inima,
Și sufletu-i se umple!”

Pentru cititor:
Toate versurile cu care “Duhul lui Mihai Eminescu
raspunde, sunt versuri reale ale Poetului nostru national,
Mihai Eminescu.

Dedicație specială
Ioan Miclau-Gepianul
Australia

SĂRBĂTORI FERICITE!

Intradevăr, cele mai frumoase clipe din viață le-am simțit întotdeauna,
la Marile Sătbători Creștine!
Vă dorim Un Crăciun Fericit, cu seninătate în inimi să sărbătorim
Nașterea Mântuitorului nostru IIsus Hristos, spre a ne aduce un AN NOU-2016,
plin de Sănătate, Fericire și Bucurii!
LA MULȚI ANI!

Domnuleț și Domn din Cer

Mare-i seara de-astă seară,
Domnuleț și Domn din Cer
Și nu-i deara de-astă-seară
Domnuleț și Domn din Cer
Ci e seara lui Crăciun,
Lui Crăciun celui bătrân,
Când s-a născut Fiul Sfânt,
Fiul Sfânt pe-acest pământ.
Fiul plânge stare n-are,
Domnuleț și Domn din Cer
Pe brațele maicii sale,
Domnuleț și Domn din Cer
Ne-nchinăm cu sănătate:
Tot de bine s-aveți parte,
Domnul să vă dea de toate,
Viață lungă, sănătate.
Noi umblăm și colindăm,
Domnuleț și Domn din Cer
”Cestor fețe ne-nchinăm.
Domnuleț și Domn din Cer.

LA ANU ȘI LA MULȚI ANI!

IOAN MICLĂU: Despre cartea ”HAIDAȚ SĂ CĂRĂM TULEII” a autorului IONEL IACOB-BENCEI

Întâlnirea mea cu scrierile domnului Ionel Iacob-Bencei,
nu este o întâlnire nouă, iar dacă recent am primit noua carte a
domniei sale, scrisă ca de obicei, într-un frumos grai dialectal
bănățănesc, ”Haidaț să cărăm tuleii”, înseamnă că relatiile noastre
în domeniul literar se continuă în mod armonios!
Carte de poezii epigramice de o rară frumusețe folcloristică, culeasă
dintr-o realitate a vieții satului dar și a orșului bănățean, îi dă autorului aura acelui talent natural specific creatorilor de arte dăruiți de Dumnezeu! Autorul Ionel Iacob-Bencei se declară el însuși a fi ”robul lui Dumnezeu”!
Această nouă carte, adunând poezii satirico- umoristice într-un curat grai dialectal, a fost publicată la Editura Eurostampa- Timișoara, 2015.
Prefațată fiind de scriitorul Ion Marin Almăjan, vom înțelege și mai
concis acest suflet al țăranului(paorelui) bănățean, cu toate preocupările și
frământările sale în viața de zi cu zi, întrucât însuși prefățătorul este un împătimit iubitor al graiului bănățan, un vașnic iubitor al ”paorelui”
bănățean, harnic și cinstit!
Un binevenit serviciu adus cititorului acestei cărți, îl realizează domnul
Simion Dănilă, prin acea Notă, corectură și glosar, asupra transcrierilor fonetice a literaturii dialectale bănățene, prin care explică pronunția
dar și scrierea vocabulei, cuvintelor dialectului din zonă! Foarte bună idee atașată la editarea acestei cărți. La fel, coperta cărții ne dezvăluie talentul grafic al doamnei Mihaiela Grubăr.
Drept ”Motto”, autorul Ionel Iacob-Bencei ne destăinuie în câteva cuvinte
următoarele:
”Închin această carte copiilor din Banatul Istoric, care se mai străduiesc
să nu uite graiul părinților și al bunicilor!” –Autorul.

În ”Cuvântul Autorului”, domnul I.I.Bencei ne expune cu detalii mult mai largi
activitatea sa de-alungul anilor! Descoperim o adevărată și valoroasaă operă, despre care oameni de seamă ai culturii române si-au dat verdictul lor despre contribuția imensă adusă de scriitor literaturii române, în special prin acest gen de artă, cu o imbrăcăminte dialectală specifică satului bănățan!
Spuneam la inceputul acestei mici recenzii, că întâlnirea mea cu
scriitorul epigramist I.I.Bencei, nu este o întâlnire nouă, deci ne mai întâlnisem
noi, desigur în scrierile noastre literare, și-mi amintesc acum de acea carte editată tot la Eurostampa-Timișoara, la anii 2007, intitulată: Epigrama –”iacobină” de la începuturi până în…2006”. M-am amuzat mult de însăși acest
titlu dat, fiindcă deja percepeam umorul sănătos al acestui artist al spiritului bănățan.
Și ca să nu se dezmintă, imediat mai jos pe aceeași copertă de carte ne prezintă autorul și o ”carte de vizită”, care întradevăr te face să incerci un zâmbet ghiduș.
Zice: ”Căutând în tot Banatul,
Mari epigramiști sunt trei,
(Acceptați de subsemnatul):
Ionel, Iacob și Bencei”.
De aci se poate înțelege repede că acest dăruit epigramist, cu adânc spirit de observație la tot ce se petrece în jurul său, este deschis cu el însuși, necruțându-se a-și așeza în satiricile sale propria-i persoană, și nu numai a altor personaje!
Așadar, să revenim la cartea zilei, Haidaț să cărăm tuleii! Carte la care, după cum afirma dl.Ion Marin Almăjan, trebuie neapărat invitat și cititorul, care să guste și să aprecieze valoarea acestui gen literar dialectal. De fapt, cazuri specifice în toate regiunile României, asemenea unor petale ce compun floarea, acea floare a Limbii noastre românești!
A savura umoristica acestei cărți, începe de la chiar primele lucrări: ”La Grăgină”, ”La Mare”, ”Probă de căsătorie”, ”Bace-n ușă primăvara”, ”Primăvara la Bensec”(satul în care s-a născut și crescut Ionel Iacob-Bencei)
Scrie autorul îndrăgosti de satul natal:
”Doru-mi Bensec de tine!
Doru-țî ție de mine?
C-am plecat de fisiorandru,
(N-am știut că nu fac bine),
Ș-am lăsat acasă leandru,
Pus de tata pentru mine,
În căduța a frumoasă,
Să rămân ca ”stâlp la casă”.
Satul meu de pe coline,
Uite primăvara vine,
Apărut-au ghioșeii,
Sus, pe coastă zburdă meii
Și se dau d-a rostogoala;
Pă șporei iar ferbe oala,
Cu păsulă și cu șonc.(…)
Sunt cutremurătoare aceste versuri pentru oricare inimă smțitoare, din oricare
regiune a Țării, exprimate aici în dialectul ”paorilor” bănățeni. Tot așa de bine și frumos va simți in sufletul său oricare român bihorean, oltean, maramureșan,regățean, bucovinean sau moldovean, doar să le ascultăm graiul!
Nu lipsesc nici glumele ce fac ”haz de necaz”, născute din greul vieții, așa cum vom observa în versurile de sub titlu ”Grea îi viața”:

”Grea îi viața, mă, Ilie!
Nu-s tractoare și combine,
Nu îs bani de prăvălie,
Numa birturile-s pline.

Ard-o focu de răchie,
Tare-i scumpă, și vezi bine,
Nu-i cătrană la coșie,
Numa birturile-s pline.
(…)
Sunt demne de mentionat, poezie cu poezie din această carte, valori care îl prezintă pe domnul Ionel Iacob-Bencei, drept unul dintre cei mai valoroși epigramiști din Țară, dar in același timp unul dăruit graiului său bănățenesc, cum puțini a cunoscut Banatul Istoric.
Poezia satirico-unoristică ”LA Grăgină”, te face să râzi cu lacrimi, dar ca albina
care odată cu acul ei, își primejduiește și viața; la fel autorul își urmează chemarea sa înspre acea creație artistică prin care să satiririzeze relele moravuri din comportamentul social, al tinerilor care nesocotesc valoarea muncii, nesocotesc frumusețea îmbrăcămintei lor, schilodesc muzica cea frumoasă românească, inlocuind-o cu altele, metalic asurzitoare, malagamba și cea-cea!

LA GRĂGINĂ
Frunză verde tulipan
Drag mi-e graiul bănățan.
Să mă recomand că-nsep:
Io mi-s Nelu din Bensec.

Uite-așa cu văru Ioța,
Am pornit-o într-o doară
La oraș, să bem o bere
La grăgină, într-o sară!
(…)
De la aceste două strofe, epigramistul își continuă desccrierea pățaniilor
lui si a vărului său Ioța, într-un monolog pe spațiul a încă vreo 35 de strofe, pe care le recita cu mult succes la diferite ocazii festivaluri și concursuri! Puterea lui de memorare era de o capabilitate remarcabilă. Din ”Cuvântul Autorului” asezat pe primele file ale carții, autorul își amintește că a recitat-o și Orădenilor, in parcul cel Mare, a recitat-o și la Băîle Felix-Oradea, fiind atât de aplaudat de bihoreni, incât rămase cu numele vărului lui(imaginar) Ioța. Astea se petreceau pe la anii 1966.
Cred că și eu eram între aceia ce l-am admirat pe Ioța din Banat. La acea vreme
ram Lemnar(după plăcerea tatălui meu).
Imediat, avem următoarele versuri din poezia umoristică ”La Mare”, având ca protagoniști aceleași personaje: Epigramistul la persoana I-a și vărul acestuia,
Ioța, hotărâți să facă o plimbare de ”ogină” și pe la Mare, la Constanța!

LA MARE

După se-am pățât atâcea,
La oraș pă la Grăgină,
Am plecat cu văru Ioța,
Drept la mare, la ogină.

Am tot audzît dă mare,
Că-i frumos, că-i lume multă,
Da vorbeșce lume-a proasta,
Și-s mai prosci ăi de-o ascultă.

Io nu m-aș fi dus, da Ioța,
Mânse-i boala lui năravu,
O găsît că-i tare bine,
Să vigem șî litoralu.
(…)
Se continuă poema satirică, pe o întindere de încă vreo 33 de strofe,
cu toate pățaniile lor, cu tot ce-au vazut ei pe acolo, bune dar mai multe
”șhoade”; dar și Ioța era mândru că-și luase izmenele cele noi, pe care le ”sufulcă” la întrarea în apă. Treaba se complică, deoarece era cât pe ce să se
înece, fiind salvat de cei ce supravegheau plaja. În călătoria cu trenul spre Constanța, Ioța, mai opreste și trenul, deoarece trage greșit de un mâner,
care de fapt era de ”alarmă”. În sfârșit, umor al vremilor respective, dar pline
de haz până în ziua de azi!
Poeziile satirico-umoristice ale autorului au de multe ori și acel iz politic
caracteristic în genere literturilor universale. La noi izul acesta este și mai
piperat, din păcate destul de cu adevăr! Spre exemplu versurile satirice din
poezia, ”Tăț o apă ș-un pământ”:
”Politisienii nosci,
La tribună-și iau avânt,
Ca să-i aplaudăm ca proscii.
Tăț o apă ș-un pământ!

Că-i partid sau uniune
Sau ”mișcare”(câce sânt),
Nu-i înteresează țara.
Tăț o apă ș-un pământ!

Tăț se or promis să facă
O zburat, s-o dus în vânt:
Dar niși vorbă ca să tacă.
Tăț o apă ș-un pământ!
(…)
Poeziile satirico-humoristice sunt întotdeauna luate și din esența proverrbelor
noastre românești, sau mai bine zis ies din acelaș aluat flocloristic, aducând
o învățătură, o luminare de minte pentru multimea veșnic mișcătoare și
visătoare! Iată niste versuri potrivite din poezia, ”Lumea asta”:
”Lumea asta-i rău făcută”,
Spun sloganurili noi,
Dar eu cred că lumea asta-i,
După cum ne-o fasem noi.

Bunăoară, ca și pita:
Frământată și dospită
Fase, ca să spuni la urmă,
Pita asta-i nimerită!

Recenzie întocmită la data de,
06.07.2015
I.M.Gepianul

Monumentul Eroilor din GepiU – 18 Mai, 2014

18 MAI, 2014
MONUMENTUL EROILOR
GEPIU-BIHOR-ROMÂNIA
AMINTIRE
”PIATRA SFINȚITĂ”

EROILOR DIN GEPIU
Sfinți Eroi,
Au răsărit flori
Din osemintele Voastre;
Țărâna vetrei noastre
Sunt trupurile Voastre;
Sfinți Eroi,
De pe mormintele Voastre,
Se ridică lumină,
Voi sunteți fiii noștrii,
Dascăli și trofeți,
Militari și poeți,
Prin strălucirile Voastre,
Ne dezvăluiți
Arderile vremilor în veșnicul lor mers!
Goarna Îngerului pentru voi,
Sfinți Eroi,
Era Iubirea, Cuvântul, Dumnezeu!
Și Neamul,
Și Vatra,
Și Limba,
Și Biserica lui Hristos Cel Crucificat,
La Sânul Lui vă odihniți
Acum! Și-n inimile noastre,
Și-n veșnicia anilor ce vin!

Ioan Miclău ”Gepianul”
Cetățean de Onoare al Comunei GEPIU

PIATRA CEA SFINȚITĂ

Motto:
“In cele mai simple fapte omenești,
deseori găsim adevarate minuni
dumnezeești!” I.Miclău

“…Recent, fiind si inceputul lunei Florar(Mai), bunii noștri vecini Teodora și Nelu se hotarâră să-și viziteze locurile natale, părinții, și mai cu seama a fi prezenți la intrunirea din acest An-2014, a absolventilor Universitatii timișorene , festivitate care aduce întotdeauna bucuria de suflet studenților absolvenți! Ca de obicei, domniile lor veniră sa ne spună și noua această veste bună, mai ales că suntem pensionari și eu și nevasta-mea, să ne intrebe ce ne-ar placea nouă să ne aduca de la Oradea, unde am locuit și noi pe vremuri!
Eu, fără a sta mult pe ganduri, le-am spus ca mi-ar face mare bucurie să-mi aducă mie o “pietricica” de pe malul Crisului Repede, o pietricică mică, dar să o am eu ca pe o adevarată mangaiere euharistică! Un semn de referințăa sufletească de care se bucură intotdeauna cel instrăinat! Poate mai cu ardere decat fericitul care o are alături în fiecare moment!
Vecinii noștrii s-au ținut de cuvânt! Ne-au adus “piatra “, dar incă “piatra cea sfintită”, un dar cu adevărat dumnezeesc, fiindca au găsit-o tocmai la “Monumentul Eroilor din satul Gepiu căzuti in cele doua Razboaie Mondiale” si Sfințit la data de 18 Mai, 2014, satul natal al meu si al nevestei mele! Iată cum, în cele mai simple fapte omenești, deseori gasim adevărate minuni dumnezeești, iar vecinii noștri au implinit una pentru familia noastră din Australia! Le mulțumim din inimă pentru acest minunat dar adus! Scriindu-i despre această “piatră” a bucuriei venerabilului Preot Gheorghe Nemes, si domnia sa Fiu al satului Gepiu, organizatorul istoricului eveniment de Sfințire a Monumentului Eroilor din Gepiu căzuti la datorie pentru familie si glie, constata:
Draga Ionica,
“…Monumentul este frumos si aducător de pace si liniște pentru toti trecătorii de la Oradea la Timișoara si invers. Aceasta piatră a fost sfințită de către Episcopul Ortodox al Oradiei Sofronie Drincec in prezența preoților și diaconilor și a unui insemnat număr de credincioși din Oradea și toate satele invecinate în frunte cu bunii noștrii gepieni! Bunul Dumnezeu să-ți dăruiască ție și familiei tale sănătate, fericire și ani binecuvantați de Sfânta Treime!”
Mulțumiri cordiale venerabilului Părinte Gheorghe Nemeș, Cetățean de Onoare al comunei Gepiu, șii pentru bunătatea dumnealui de a ne trimite acea artistic lucrată “carte postală”, o adevarată frescă istorică a Monumentului Eroilor din Gepiu, și care poartă la revers “Blazonul familial” al Familiei Pr.Gheorghe Nemeș, și al Casei Familiei, devenită Muzeu de Artă Populară, o adevarată cinste a comunei noastre bihorene!
Redau acum pentru bunul cititor al acestor rânduri chiar poza “petrei celei sfințite” ce o am acum la biblioteca familiei mele drept suvenire! De o formă ovală, cu dimensiuni de: 6x4x1,5cm.
Deasemenea, “cartea poștală” , lucrare de gen Ex-libris, foarte reușit lucrata, o adevarată frescă Istorica in care se sintetizeaza intr-o unitate Familia si Istoria acestei comune romanesti Gepiu, pe ce am primit-o din partea dragului meu concetățean si prieten Pr.Gheorghe Nemeș.
Tot respectul venerabilului Preot Gheorghe Nemes, Fiu si Cetatean de Onoare al comunei!
Ioan Miclau-Gepianul – Fiu si Cetatean de Onoare al comunei Gepiu – Bihor.