LUMINA OCHILOR MEI!

dapo-oni-100847

Lumina ochilor mei s-a-ngemănat cu zarea,
Privesc pierdut la frumuseți celeste;
Ființa-mi curge prin lumina lor
Precum prin stele chipul a tot cea ce este;
Dezvele munți, câmpii și râuri viforoase,
Apropiind de suflet graiul acelor dulci cuvinte,
Ce ne șoptesc: ”Peste tot este grădina Maicei Sfinte!”
Lumina ochilor mei s-a-ngemănat cu zarea,
Privesc la frumuseți celeste,
La Timp,prin dedesubturi, prin zarea mare, peste,
Același râu al timpului ce-n spațiu se răsfrânge,
Aceeași omenirea ștafetă dând șiroaielor de sânge!
A-mbătrânit și îngerul sperând a omului schimbare!
”Hei, tu Adame, unde ești? ”Aici sunt, Doamne, aici!”
”Te văd, ai rătăcit, îndreaptă-ți calea înspre bine,
Primita-i șapte flori să le sădești în lume!”
”Da, Doamne, dar unele-s prea mari, iar altele prea mici:
Smerenia a-și da-o celor în mari dregătorii,
Iar floarea focului celor prea mulți de jos,
Cea a iubirii am împărțit-o tuturor,
Dar toate se usucă, n-au Doamne nici un spor,
Cea a credinței, rămasa cea mai mică,
Cu rugăciuni o ud, cu lacrimile unui întreg popor,
Dar a rămas se pare, a fi, cea mai încet primită!
Lumina ochilor mei s-a-ngemănat cu zarea,
Privesc pierdut la frumuseți celeste;
O Doamne, trezește-al nostru Duh, căci de la Tine este,
Trezește Doamne omenirea, să nu-și aducă singură,
Pierzarea!

Ioan Miclău-Gepianul
21 Mai, 2017

Anunțuri

GLORIE VEȘNICĂ EROILOR ROMÂNI DIN LOCALITATEA GEPIU CĂZUȚI ÎN CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE

Monografia satului Gepiu -2014

Cuvânt către cititor
”O țară fără statui și fără trecut nu are viitor”
Octavian Paler

Pe oriunde ne-ar purta destinul vieții, niciodată nu vom putea uita
casa și vatra unde ne-am născut și am crescut, pe părinții care ne-au
plămădit ființa, ne-au ocrotit și ne-au călăuzit primii pași din copilărie
și ne-au deschis făgașul viitorului, precum nu vom putea uita nici satul
nostru, cu ulițele, casele, hotarele și locuitorii lui, cu datinile și obiceiurile
din străbuni care se încrustează în conștiințele fiecăruia.
Din dorința de a cinsti memoria înaintașilor noștri, din generație în
generație, atât de dragi nouă, de a readuce numele și faptele lor și cele mai
importante evenimente din viața comunității, m-am decis, ca fiu al satului,
să ilustrez în scris și în imagini pentru cei prezenți și pentru cei ce vor veni
după noi, o monografie reprezentativă a localității Gepiu.
Fiind prima lucrare monografică a satului nostru, am dorit ca ea să fie o
oglindă semnificativă a istoriei, a frumuseților locului și peisajului acestei
așezări, a bogăției sufletești a locuitorilor, cu toate furtunile și încercările prin
care au trecut în vremurile stăpânirilor străine și a celor două războaie mondiale,
a tradițiilor locale din cele mai îndepărtate timpuri și până în prezent. Cu ajutorul
lui Dumnezeu, am reușit să dau curs acestei chemări lăuntrice și prin multe eforturi
am reușit să scot la iveală date, documente, fotografii, relatări și mărturii
consemnate în memoria uimitor de vie a bătrânilor consăteni, dar și a celor mai
tineri, care s-au născut, au crescut și au trăit în această străveche localitate
ortodoxă și românească, cu atestare documentară din anul 1323.
Întâiul gând de a statornicii memoria trecutului satului nostru l-am împlinit
în anul 2003, prin ridicarea troiței din lemn întru cinstirea eroilor români căzuți
în luptele războaielor mondiale și la Revoluția din decembrie 1989. Mergând mai
departe pe treptele acestei dorințe, știind că in anul 2014 se împlinește un secol de la
declanșarea primei conflagrații mondiale, am purces la ridicarea unui Monument mai
durabil cu cruce din piatră nobilă, pe marmura căruia s-au gravat numele acestor eroi,
pentru a se înveșnicii jertfele lor în recunoștința tuturor urmașilor.
Încununarea efigiei istorice și comemorative pe care o poartă Monumentul
Satului Gepiu a adus-o Întâistătătorul Eparhiei noastre, Preasfințitul Părinte Dr.Sofronie
Drincec, Episcopul Oradiei, prin sfânta slujbă arhierească de binecuvântare și sfințire ce
s-a săvârșit aici duminică, 18 mai 2014, ora 16, în mijlocul soborului de preoți și diaconi
și cu participarea unor înalte oficialități județene și locale. Prefectul județului Bihor
Dl. Claudiu Pop, Președintele Consiliului Județean Bihor Dl. Cornel Popa, Primarul
Municipiului Oradea Dl.Ilie Bolojan, Viceprimarul Oradiei Dl.Ovidiu Mureșan, Șeful
Inspectoratului de Poliție Bihor Chestor Liviu Popa, Comandantul Garnizoanei Oradea
Colonel Grigore Moraru, însoțit de drapelul unității, garda de onoare, fanfara garnizoanei, ofițeri superiori și subofițeri, corul Asociației Culturale ”General Traian Moșoiu”, condus de prof.Ioan Ștefan Fluieraș, Primarul comunei Gepiu Dl. Ioan Purge, protopopi, primari, preoți și dascăli din satele învecinate, înconjurați de un foarte mare număr de participanți din întreaga comună Gepiu și din comunele dimprejur.
Cititorul care se va îndeletnici cu răsfoirea acestor file din monografia de față se va
face contemporan cu toți înaintașii acestei localități care s-au născut și unii s-au și jertfit
pentru credința strămoșească, pentru demnitatea și libertatea acestui sat românesc de la
granița de vest a României.
Tururor celor care m-au sprijinit, în special Domnului Ioan Purge, primarul comunei
Gepiu, împreună cu toți colaboratorii Domniei Sale, Părintelui paroh Ioan Spătaru, care
mi-a pus la dispoziție toată arhiva parohiei. Părintelui pensionar Teodor Gorea, acum în
vârstă de 94 ani, fost vrednic preot al acestei parohii, care ne-a lăsat o valoroasă cronică
a satului, Doamnei Cristea Voichița,directoarea scolii gimnaziale din localitate, precum și
a multor altora prin bunăvoința cărora am adunat materialul necesar acestei monografii, le aduc sincere și calde mulțumiri, însoțite de diplome de excelență, diplome de onoare și de recunoștință pentru familiile eroilor din localitatea Gepiu și pentru personalitățile și oficialitățile prezente.
Mulțumim Preabunului Dumnezeu că mi-a hărăzit putere și ajutor de sus pentru a
realiza această primă Monografie a Satului ce m-a odrăslit, îngăduiți-mi, prea iubiți
cititori, să o dedic cu toată dragostea și prețuirea mea tuturor fiilor acestei frumoase
localități din Țara Bihorului, familiei mele, precum și tuturor urmașilor noștri din Gepiu,
cu doriri de viață binecuvântată, sănătate și bogate împliniri, însoțite cu rugăciune pentru toți străbunii gepieni adormiți întru Domnul, ca pomenirea lor să rămână din neam în neam.

Preot GHEORGHE NEMEȘ
De praznicul Sfântului Mare Mucenic-Gheorghe, 23 aprilie 2014
(Din Monografia Localității Gepiu, pag.9, cartea a fost publicată la Editura ”Aureo”- Oradea, 2014)

Monumentul Eroilor din GEPIU

EROILOR DIN GEPIU

Sfinți Eroi,
Au răsărit flori
Din osemintele Voastre,
Țărâna vetrei noastre
Sunt trupurile Voastre!
Sfinți Eroi,
De pe mormintele Voastre,
Se ridică lumină,
Voi sunte-ți fiii noștri,
Dascăli și profeți,
Militari și poeți,
Prin strălucirile Voastre,
Ne dezvăluiți
Arderile vremilor în veșnicul lor mers!
Goarna Îngerului pentru voi
Sfinți Eroi,
Era Iubirea, Cuvântul, Dumnezeu!
Și Neamul,
Și Vatra,
Și Limba,
Și Biserica lui Hristos Cel Crucificat!
La Sânul Lui vă odihniți
Acum! Și-n inimile noastre,
Și-n veșnicia anilor ce vin!
*
MI-E DOR…

Mi-e dor de sat,
Mi-e dor de strada mea cu praf,
Ascunsă de salcâmi în floare;
Poteca cea din lemn de brad,
Se-covoia ușor,
Călcând-o sub picioare!

Mi-e dor de sat,
De oameni simpli, neschimbători,
Din vorba lor cea blândă la rostire,
Înfășurată într-un sincer zâmbet,
Eu regăseam cu drag,
Acea aleasă, prea sinceră simțire!

Mi-e dor să văd,
Țărani mergând la coasă,
Țărănci cu fusta prinsă-n brâu,
Grăbind cu lucru-n casă,
Și-apoi, cu-același sârg,
S-alerge a da sprijin la secerat de grâu!

Mi-e dor să văd,
Duminici după rugăciuni,
Jucând și fratele și sora,
Toți tineri cu obraji arzând,
Iubirei veșnice jurând!
*

VÂRFUL CU DOR

”Bună ziua munților,
Cu cărări din stânci și flori,
Porți deschideți zorilor,
Căci așteaptă un neam mare,
Să se-nalțe către soare!

”Bună ziua crăișor,
Iancule, fecior din munți,
Tu ești acel vârf cu dor,
Ce din fluier chemi în noi,
Duhul bravilor eroi!

”Viitorul deșteptării,
E-al iubirii sfântă rază,
Cu-a lor vârfuri până-n ceruri,
Munții noștri aur poartă,
Iancule, ne-adu aminte,
C-am cerșit din poartă-n poartă!

Și nu vrem să cerșim iar,
Ci pe-a noastră sfântă vatră,
Pe al Patriei altar,
Să zidim o viață bună,
Toți, din suflet și din har!

”Nădejdea: România are Viitor pentru că îl are
Pe Dumnezeu Conducător”.

Ioan Miclău-Gepianul
Cetățean de Onoare al Comunei Gepiu

HRISTOS A ÎNVIAT

Învierea Lui Iisus Hristos

Învierea lui Hristos – învierea noastră!

Hristos a înviat! Sfânta Înviere să vină în sufletele și casele
Dvs. cu bucurie, cu pace și înțelegere! Dumnezeu să fie mai
aproape de fiecare dintre noi și cel rău să se depărteze îngrozit!
Hristos a biruit moartea! Să reverse Dumnezeu în sufletul fiecăruia
dintre noi speranța învierii! Noi nu suntem viețuitoare oarecare;
suntem oameni, suntem creația lui Dumnezeu cea mai desăvârșită;
suntem înfiați de Dumnezeu prin jertfa Fiului Său!
Speranța noastră este nezdruncinată! Nu-Și va lăsa Dumnezeu
copiii să se piardă! El ne-a promis aceasta prin gura Fiului Său!
Să ne pregătim fiecare dintre noi, prin participarea la Sfintele Slujbe,
prin post și rugăciune, prin Sfânta Spovedanie, prin Sfânta Împărtășanie,
prin împăcarea cu toți și cu noi înșine, ca să învie Hristos și în sufletele
noastre. A înviat în sânul pământului, va învia și în inima noastră!
Atâta vreme cât Domnul Hristos va fi cu noi, noi nu avem de cine și
dece să ne temem! Cu Dumnezeu înainte și nici moartea nu ne va mai
înspăimânta!
Așa să ne ajute Dumnezeu!

ADEVĂRAT A ÎNVIAT

Pr.Al. Stănciulescu-Bârda
”Scrisoare Pastorală” Vol.III, pag.266.

Emilia Țuțuianu – Ben Todică, Casa din suflet, dincolo de meridiane

33728326585_da87612396_m
Interviu cu scriitorul Ben Todică
Personalitatea scriitorului Ben Todică, un australian cu suflet de român, deși departe de hotarele ţării, contribuie la dezvoltarea culturii româneşti, la promovarea valorilor spirituale ale poporului nostru şi la definirea lor în contextul multicultural al ţării de adopţie.
Pe domnul Ben Todică, l-am cunoscut pe internet, prin intermediul unei bune prietene. Așa am avut și bucuria de a-i edita la Editura Mușatinia trei volume: În două lumi, Între două lumi și Ben Todică – ambasador al românismului, la ultimul fiind și coautoare. Chiar dacă trăiește în Australia, Ben încă simte românește.

32885723504_da283ace53_m

– Dragă Ben, viaţa are un urcuş, un urcuş necontenit, în timp. Totul este să nu te opreşti şi să nu o iei înapoi. Tu ai dovedit multă tărie şi curaj, plecând din ţară, într-o perioadă tulbure. Cât de greu ţi-a fost?
– Voi simți românește până mor pentru că așa am venit în astă lume. Cine spune altfel își fură căciula. Oricât de viteaz, de grozav, rus sau american te-ai crede după cetățenie, va sosi momentul când te vei cutremura și o vei striga pe mama ta din leagăn. Eu am plecat în jurul lumii într-o aventură purtat de destin și l-am lăsat, inconștient, să mă pregătească pentru momentul adevărului. De când mă știu, destinul mi-a fost învățătorul. Spun destin pentru că nu am fost un băiat prea silitor la școală și din acest motiv am avut mintea deschisă pentru un alt punct de vedere decât cel al sistemului. Am respectat întotdeauna sistemul și îmi iubesc profesorii, îl iubesc pe aproapele așa cum m-a învățat Iisus, prin părinții mei, însă nu am rezistat mărului Evei. Mi s-a trezit așa, dintr-o dată o poftă de lume și am pornit, precum Onedin, peste mări și țări. Am fost singur printre străini, am rezistat la toate loviturile știindu-i pe părinții mei acasă și prin asta am răspuns la toate mingile servite de destin. Așa s-a născut Ben Todică de azi!
– Dragă Ben, la 20 noiembrie 2012 îți lansam cărțile la Biblioteca din Puiești, Vaslui, acolo unde te-ai născut. A fost emoționant pentru toți cei prezenți să descopere un fiu al satului stabilit în celălalt capăt de lume. La tine mereu a fost depărtarea de locurile natale. Ce ne poți spune despre dorul de casă, cum se manifestă de la cei peste 13 mii de kilometri de locurile natale, în Australia care îți este a doua patrie?
– În fiecare dimineață când mă ridic din pat mă întreb: „Oare ce caut eu aici, atât de departe? Eu n-am nimic în comun cu ei, ei n-au nimic în comun cu mine, ne respectăm și-atât…” și tot eu îmi dau răspunsul: „Ca să mă întreb și să realizez cine sunt și de unde vin. E ca și cum am plecat din sat și acum lucrez la oraș, mai umblat și fără grijile pământului, fără vacă și fără sapă, fără cocoș și fără cuc…” Gândul „să-i fac mândri pe ai mei de acasă” nu a încetat și voi muri cu el. Când am plecat din Italia spre Australia am plănuit să alerg de la Sidney la Melbourne, 1000 de km, ca să-i fac mândri pe români, însă mi-a luat-o un cioban înainte. Petru Velea, un prieten din Banatul sârbesc m-a consolat pe patul morții, spunându-mi că „Domnul are altceva în gând pentru mine, are un alt plan cu mine” și a avut dreptate, pentru că de mai bine de 35 de ani adun firmitură cu firmitură, nu încetez să promovez valori românești și să-i iubesc pe români. De ciobanul australian nu-și mai aduce aminte nimeni azi!
– Cum ți-au fost primii ani când ai sosit în Australia? Ce a fost mai greu, cum te-ai descurcat, ce ți s-a părut mai bine decât în România?
– Ca într-o tabără de vară. Peste tot lumină, magazine pline și acces la tot ce îți dorești, fără a sta la coadă. Nu a fost greu. Australia e o țară specializată în refugiați, în asimilarea și integrarea lor. Este ca la pregătirea militară. În trei luni vorbești engleza, ai serviciu și casă, totul finanțat de stat. Disciplina, ordinea, respectul pentru aproapele, bunăstarea, curățenia și condițiile de viață din cetatea Melbourne nu-ți dau timp să realizezi că exiști. Lupta statului la coadă din România a fost înlocuită cu o altă coadă: o listă lungă a dorințelor de a avea în timp record totul. Aici ești ca un flămând care a dat peste o masă plină de bucate, te minunezi, doar o fracțiune de secundă, apoi înfuleci cu lăcomie. Mai ai timp să analizezi?! Până într-o zi când alergând după un iepure am intrat în câmpia plângerii și mi-am adus aminte de acasă… Și atunci mi-am pus întrebarea: „Oare sunt fericit? E mai bine aici decât acasă?” Realizezi că ești ca și copacul din pădure a cărui cădere nu e auzită de nimeni. Deci, el nu există. Și nicăieri în lume nu e mai simțit acest fenomen ca în Australia, unde vecinii nu se cunosc între ei. Cuvântul PRIVAT e Dumnezeul lor, adică e… gardul izolării!
– Ai lucrat în diferite meserii; ce ne poți spune despre aceasta, cât de greu se câștigă o pâine ca emigrant?
– În Australia nu există fenomenul emigrant decât în „perioada soldatului” din lagărul în care ai fost primit. Odată ieșit din „Hostel”, că așa se cheamă locul în care ești cazat și pregătit pentru Australia, nu mai ești diferit de restul cetățenilor. Toți suntem egali! Gunoierul și doctorul stau în parc, la o friptură fără diferență de clasă.
– Ce ne poți spune despre pasiunea ta pentru film documentar? Ce premii ai obținut?
– Premiile le-am obținut în tinerețe ca o încercare, curiozitate, să văd dacă pot să realizez filme prin care să satisfac dorința șefilor mei. Pentru drumul meu de astăzi nu mai există acel interes pentru premii. Doar descoperire și împărtășire. Premiile sunt pentru agende și orgolii, ori eu sunt prea preocupat cu descoperirea vieții și a adevărului ei. Agendele și orgoliul în sistemul corporatist de azi sunt pușcării care fură viața și dacă le urmărești prea intens te trezești pe patul morții, conștientizând adesea mult prea târziu că, de fapt nici nu ai existat, ci ai fost doar scula cuiva.
– Cum reușești să păstrezi amintirile țării unde te-ai născut? Cum e să trăiești practic în două lumi?
– Eu sunt practic format de eroii locurilor copilăriei, din prima parte a poveștii. Am trăit până la vârsta de 26 de ani în România și nu pot privi viața și lumea decât prin sângele strămoșilor mei. Sunt un român pe pământ străin dar sunt băiatul Auricăi Andrunachi și al lui Gheorghe Todică, din satul Iezer, comuna Puiești, Județul Vaslui. Eu îi privesc pe australieni cu ochi de moldovean, cu dragoste Eminesciană, curajul lui Ștefan și inimă creștină. Îndeplinesc toate condițiile de cetățean liber. Eu nu păstrez amintirile, eu sunt amintirile, eu sunt român și așa voi muri… „puțin mai departe de acasă”. Am fost departe în Ciudanovița, Oravița, am fost departe la Bocșa, am fost departe la Roma și puțin mai departe la Melbourne. Sunt în delegație! Suntem cu toții într-o mare și nedefinită delegație!
– Cum se împarte iubirea de țara natală cu iubirea față de patria de adopție, în cazul tău, Australia?
– Prima dragoste rămâne… prima dragoste! Limba în care ai deschis ochii e cel mai puternic bandaj. Limba în care ai spus prima oară mamă, limba în care ai râs și te-ai bucurat, limba în care ai suspinat și ai plâns este scrisă în codul genetic al fiecăruia. Patria de adopție e ca o stațiune balneară care nu are niciodată nici căldura, nici parfumul și nici seriozitatea casei părintești și a locului natal. Limba natală e un paloș ascuțit, limba de adopție e doar o plasă de prins pește.
– Ileana Costea te numea ,,un român special”. Ce atribute personale are acest român cu care ne mândrim – Ben Todică?
– Prezintă lumea așa cum o vede, fără frică și rețineri. De mic m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să arăt oamenilor lucrurile pe care ei nu vor sau nu pot să le vadă singuri și am realizat că dorința mi s-a împlinit. Soția îmi spune că eu îi prezint pe toți cu fața rotundă și nasul mare și atunci mă întreb, cu durere, de ce nu s-or fi plăcând oamenii așa cum sunt? De ce vor toți să fie actori într-un film Hollywoodian sau mai nou Bollywood-ul indian. Îi compătimesc, și ei pe mine – avem libertatea alegerii.
– Cum vezi cultura română față de cea australiană, felul de a trăi al românului față de traiul într-o țară de emigranți așa cum e Australia? Cum determină standardul de viață atitudinea de zi cu zi a cetățeanului, e mai optimist sau fericit, mai sufletist sau mai indiferent?
– Dacă ar fi să-l întreb pe cetățeanul din vest, atunci nu aș face deosebire între răspunsul lui și al găinilor din fermă. Toți fac același lucru: mănâncă, ies afară și merg la lucru. În România omul își împletește viața încontinuu cu mediul înconjurător, cu pământul, animalele, chiar și cel care lucra într-o fabrică (mă refer la perioada comunistă trăită de mine). Viața e o negociere continuă, o luptă, pe când în vest nu trebuie decât să fii zombi, să fii repetitiv.
– ,,România rămâne Paradisul meu”. Mai sunt de actualitate cuvintele tale? De ce Paradisul văzut în România, un loc de unde mulți români au dorit să plece, au și plecat și vor mai pleca? Ce părere ai despre cei care își părăsesc țara unde s-au născut?
– Vedeți că și în această ipostază mă refer la România anilor mei, a anilor ’60-’70. Eu în România comunistă am avut mai multă libertate decât în vest. După cele șase ore de serviciu, pentru că atâta se lucra la minele de uraniu, mai trăiam o viață. Eram lăsat în pace să visez și să socializez liber în comunitate (oare ce altceva aș fi putut să-mi doresc?!), pe când în vest tot timpul îți este ocupat de supraviețuire și direcționarea înspre persoana ta, spre izolare (mereu acaparezi și tragi de sfori chiar și când dormi). Corporația visează pentru tine! Astăzi omul este redus la instinctul de supraviețuire, nu de înălțare. Suntem hăituiți și controlați prin tentații și contracte. România anilor ’70 rămâne în continuare paradisul meu și dacă ar mai exista azi m-aș întoarce acasă. Chiar cu Ceaușescu în ea.
– Ce personalități ale lumii românești ai avut onoarea de a cunoaște și în ce ocazii?
– Fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, primul român în cosmos, Dumitru Dorin Prunariu, Dan Puric, Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Tamara Buciuceanu, Irina Loghin, Nadia Comăneci, Ilie Năstase, toți ambasadorii și consulii României din 1990 până azi, etc. Profesori, episcopi, preoți, pastori, scriitori etc., toți întâlniți în turnee în Australia, în perioada mea de jurnalist RadioTV Comunitar. Toate aceste personalități au contribuit la conturarea, cristalizarea și concretizarea destinului meu.
– Cum este o zi din viața lui Ben? Câte ore are ziua ta?
– Necondiționat 8 ore serviciu, 5 ore somn, iar restul pentru familie, studiu și muncă creativă în cultură: literatură, film, jurnalistică și împăcarea cu mine însumi. Întotdeauna am avut tentația să cobor în mine, să stau de vorbă cu mine, să caut vise și dorințe neîmplinite sau să descopăr altele noi, apoi să proiectez căi, soluții de materializare. Este un univers fantastic în fiecare dintre noi. Cu cât ne cunoaștem mai bine, cu atât reușim să evoluăm în viață, de ce nu, să influențăm cumva și destinul.
– Există o cheie a succesului?
– Succesul e ceva relativ. Ce e succesul? Pentru mine, înseamnă a găsi, a descoperi, a dărui. Atâta timp cât îmi pot răspunde la întrebări, atât timp cât am aceste întrebări consider un SUCCES și dacă le mai și împărtășesc cu cineva, și dacă mai și primesc câte o confirmare, atunci sunt împlinit. Nu trăiesc fără rost! Dacă realizezi că viața e doar o fereastră spre această lume și ea nu se mai repetă, atunci încearcă să afli de ce ți s-a făcut acest cadou. Nu trăi doar viața dictată. Încearcă să fii tu descoperitorul ei, fără profesori. Eu am descoperit electricitatea băgând o buclă de sârmă în priză. Părinții nu erau acasă. Aveam doar cinci sau șase anișori. Sârma s-a topit, a alunecat pe brațe și mânuțe, arzând pielea, după care instinctiv am alergat la chiuveta, la apă rece să-mi calmez durerea, plângând. Nu le-am spus fapta mea părinților. Când am ajuns la școală, în clasa a șasea și am învățat despre electricitate eram deja nepotul ei – frate cu lumina. Numai eu și Tesla aveam secrete de acuma.
– ,,Fiecare grăunte al acestui munte, plin de întuneric, alcătuieşte o lume” Cum sunt nopţile, cât de lungi sunt departe de ţară? Mai poate singurătatea să fie oblojită, departe de casă?
– Nopțile nu sunt destul de lungi atunci când te visezi acasă. Mereu sunt pe dealurile copilăriei. Dar există o aură cu care te naști în casa părinților, care te învăluie ca un glob: e viața. Restul, care vin din alte locuri, se depun ca foile de ceapă. Oriunde vei fi în viață, fizic vei fi întotdeauna în sfera locului natal, în sfera aurei părinților tăi, bucățica de Românie care te protejează și te ajută să supraviețuiești. Această aură e împletită în tine prin vocea părinților tăi. Este aura istoriei trăite.
– Ce ne poți spune despre soția și familia ta? Există familie ideală?
– Secretul fericirii este atunci când o împarți cu cineva, de aceea familia este primul pas. Soțul și soția se completează precum polii magnetici: sunt diferiți, de aceea se atrag. E o funcționare naturală, universală, în continuă armonie și evoluție în comparație cu cea monopolară a homosexualilor și lesbienelor care sunt în confort, însă nu evoluează. Pentru evoluție e nevoie de contradicție, de diferență. Ei sunt mulțumiți, însă sfârșesc nefericiți și de multe ori singuri, ca zarzavatul în așteptare. Familia ideală luptă până la sfârșit! Eu mă cert adesea cu soția, de aceea ne iubim; iubirea o văd ca un trandafir – o zi simțim doar spinii, alte zile ne bucurăm de parfumul special și mângâierea petalelor catifelate ale florii. Nu creștem în grădină ca două verze care râd în soare, așteptând culesul.
– Crezi în destin?
– Toți avem un destin, însă depinde de tine ca să ieși din el. Trezește-te omule și realizează de ce ești aici! Vei realiza că viața e un cadou unic. Doamne, ce păcăliți suntem de cei ce ne conduc!
Dragă Ben, îţi mulţumesc pentru timpul acordat şi îți doresc din tot sufletul mult succes în tot ceea ce realizezi!
Departe de ţară, Ben Todică şi-a redescoperit ţara, trecând prin experienţe culturale generate de lumi diferite. Acolo a învăţat o altă istorie, o altă dimensiune a valorii, strecurându-se precum „licuriciul prin întuneric” cum a ştiut mai bine, pentru a-şi împlini visele, dar păstrând mereu în suflet dorul de matca străbună…

Președinte al Ligii Scriitorilor Români

Diplomă Ion Miclău

Stimate Domnule Președinte al Ligii Scriitorilor Români,
Domnule Al. Florin Țene,
Mulțumesc pentru onorabila Diplomă de Excelență,
acordtă de Juriul Ligii Scriitorilor Români și smnată de
Domnia Voastră.
Am primit-o cu deosebită bucurie, dar și credința în frumusețile
de suflet și caracter atât de specifice cugetului nostru românesc.
Sunt mândru că sunt român!
Dragă Florine, știu că această Diplomă de Excelență, are să-mi
învioreze chemările inspirației artistice creatoare, dar mai știu că
nicăieri izvorul acesta divin nu poate fi mai dulce și curat, decât în
cultura și tradiția neamului căruia-i aparținem- Neamului Românesc!
De acolo vin, în primul rând, energiile adevăratului artist și om de cultură
mândru de neamul, limba și credința în care s-a născut!
Aceasta este convingerea mea la vârsta mea septuagenară!
Mulțumesc Ligii Scriitorilor Români- Cluj-Napoca-România!
Cu drag și ales respect!
Ioan Miclău-Gepianul
Cetățean de Onoare al Comunei GEPIU-Bihor

Scrisoare pastorală

Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi
Anul XVI(2017), nr. 345(1 –15 Martie)

mikhail-pavstyuk-8436

Dragii mei enoriași!
Glasul Pământului. Am avut fericitul prilej să particip la festivitatea de lansare a unei cărți de valoare, publicată de Domnul Prof. Marius Arbănașu din Tr. Severin, intitulată Toponimia submontană a Mehedințiului(Tg. Jiu, Editura Măiastra, 2016, 352 pag.). Este de fapt teza de doctorat a domniei-sale. La festivitate au participat personalități ale culturii mehedințene, public interesat de problemă și elevi. Au vorbit despre carte lingviști, filologi, istorici. Cum nu putea să lipsească martie din post, și subsemnatul a fost invitat să ia cuvântul, chiar dacă era un simplu preot rătăcit accidental printre oameni de cultură.
Dacă toți vorbitorii au lăudat autorul și cartea, subsemnatul a început prin a-l critica. Domnul Prof. Marius Arbănașul s-a dovedit a fi de modă veche. Cine mai lucrează azi la o teză de doctorat de la tinerețe până la bătrânețe? Cine mai are răbdarea și puterea de a străbate peste 140 de localități, de a sta de vorbă cu sute de oameni, de a pierde mii de ore în biblioteci și arhive, la masa de scris, încercând să descifreze taine pe care doar pământul le mai știe? Astăzi, în epoca lui copi-past, nu se mai procedează astfel. Astăzi, când plagiatul este sport de performanță la români, o teză de doctorat se poate face într-o noapte. Sunt dezbateri grele, privind procentul obligatoriu de originalitate dintr-o teză de doctorat. Unii zic că e suficient chiar și 20%. Depinde și ce funcție ai! Cred că nu peste mult timp se va ajunge ca să fie suficient numele autorului, titlul și coperțile tezei. În asemenea condiții, o teză de doctorat se poate realiza chiar și înainte de bacalaureat!
Domnul Prof. Marius Arbănașu este zidarul care încearcă să repare zidurile unei cetăți greu lovită de obuzele diletanților. La lingvistică și la fotbal toți se pricep!
Faptul că a ales partea submontană a Mehedințiului, nu este întâmplătoare. Acolo au fost așezările cele mai stabile. Cele mai vechi documente ale noastre sunt legate de aceste localități. Aici a fost continuitate de populație. Altfel s-au petrecut lucrurile în zona de câmpie a județului. Pe acolo au mărșăluit hoardele migratoare, pe acolo au năvălit în repetate rânduri bandele de turci din sudul Dunării. Românii au incendiat tot în calea dușmanului, iar ce a scăpat de la ei, au distrus invadatorii. Mama îmi spunea adesea fragmente dintr-o poezie, care poate rezuma foarte bine situația acelor sate de câmpie: ,,Alte vremi erau-nainte,/Le cunosc cei din morminte!/ Rar putea să-și vadă lanul/Secerat de grâu săteanul./Când era mai plin, mai des/Rodul spicului pe șes,/Mări-atuncea că veneau,/Holda de i-o pârjoleau,/Hoarde negre, hoarde mari,/Când de turci, când de tătari”.(…)/. Românii se retrăgeau în munți, în codrii, în stufărișul apelor, până trecea pustiirea. ,,Pe la case când veneau,/Ce credeți că mai găseau?/ Scrum, tăciuni, în loc de case,/Iar în loc de vite – oase!”
Munții și codrii ne-au fost cetate de apărare, izvor de viață, comoară nesecată de bogății.
Toponimele, adică denumirile locurilor, munților, dealurilor, câmpiilor, văilor, satelor s-au păstrat din generație în generație. Dacă întâlnim în hrisovul lui Vladislav Vodă de înființare a Mânăstirii Vodița, la 1370, denumiri de sate și de locuri, acelea dăinuie și azi, după șapte sute de ani! Documentul însă le menționează la acea dată, însă ele existau cu mult înainte. Unele toponime sunt creații pur românești, altele dacice, altele slave etc. Satele de munte oferă cercetătorului o adevărată arheologie spirituală, fie că e vorba de toponime, de muzică, de port, de dans, de limbă, de datini și obiceiuri. Cu mulți ani în urmă, colindând eu însumi satele din nordul județului Mehedinți, ca să adun folclor, în satul Bârâiac am întâlnit un bocet tulburător. În acel cântec funerar se vorbește de Hristos, care umblă călare și adună de la porți sufletele celor morți și le trece în lumea cealaltă. Nicăieri în Sfânta Scriptură sau în tradiția creștină nu-L găsim pe Mântuitorul umblând călare pe ,,cal negru mohorât”, având funcție chtonică, adică transportând sufletele morților dintr-o lume-ntr-altă lume. În realitate, nu era altceva, decât creștinarea unor elemente precreștine. În cazul de față, Cultul Cavalerului Trac, care fusese prezent în spațiul carpato-danubian și chiar balcanic în secolul al IV-lea, își făcea simțită prezența, după mai bine de un mileniu și jumătate prin cântecul funebru din Munții Mehedințiului. Numai o populație care a avut o continuitate neîntreruptă pe aceste locuri putea să păstreze asemenea nestemate.
Cartea Domnului Prof. Marius Arbănașu ar trebui să ajungă pe masa celor cu putere de decizie din domeniul administrației publice și nu numai. De la Revoluție încoace se tot fac măsurători de terenuri, localizări, hotărnicii, cadastru etc. În toate documentele oficiale se vorbește de ,,blocuri”, ,,parcele”, ,,tarlale”, toate numerotate, dar nicăieri de toponimele locului, care au supraviețuit de secole. În nici un document de cancelarie veche românească nu se vorbește de ,,blocuri”, ,,parcele” sau ,,tarlale” numerotate, ci de puncte precis localizate și însemnate cu pietre de hotar, cu văi, cu ape, cu alte semne de reper. Când se hotărnicea un sat sau o bucată de teren, țăranul își lua copiii la fața locului și acolo, la piatra de hotar din Govăra, din Năgară, din Goișa etc. îi dădea bătaie zdravănă, ca să țină minte toată viața lui hotarul acela. Autoritățile trebuie să revină asupra dispozițiilor ce sunt date primăriilor și inginerilor hotarnici și cadastrali, ca să reintroducă în evidențe și-n documente punctele toponime. Ele vorbesc de istoria locurilor și a oamenilor, ele vorbesc de continuitatea noastră neîntreruptă pe aceste locuri. Peste veacuri, când alți cărturari vor face o altă lucrare de genul celei realizată de Domnul Arbănașu, nu vor mai putea să localizeze în teren nici o denumire istorică a locurilor, nici un toponim. Dacă strămoșii noștri au putut să salveze aceste toponime chiar prin mileniul întunecat al migrațiilor, nu vom putea și noi să le salvăm în mileniul acesta al globalizării?
Cartea Domnului Marius Arbănașu este un strigăt de ajutor către cei cu putere de decizie, ca să facă ceva, cât nu e prea târziu, ca să nu lase satele noastre să se topească sub ochii noștri.
Cartea Domnului Marius Arbănașu va fi o lucrare de referință în domeniul lingvisticii și numai, un model de muncă onestă a unui autentic cărturar din provincie. Dumnezeu să-i dea viață și sănătate, ca să mai poată dărui culturii române și alte asemenea monumente.

Preot Prof.Dr. AL.STĂNCIULESCU BÂRDA
2017

PREMIILE LIGII SCRIITORILOR PENTRU CĂRȚILE APĂRUTE ÎN ANUL- EDITORIAL 2016

 

Directorul Ligii Scriitorilor Al.Florin Țene

Cluj-Napoca

 

http://uzp.org.ro/premiile-ligii-scriitorilor-pentru-cartile-aparute-în-anul-editorial-2016

 

Fapt desigur ce are să rămână imortalizat la fila Istoriografiei Literaturii Române.

Iar pentru că Artele au menirea a curăța, înobila și întări caracterul sănătos al unui Neam,

Liga Scriitorilor Români ctitorită de dl. AL.FLORIN ȚENE, de la început a pornit pe

acest drum, purtând cu mândrie stindardul luminării neamului românesc.

SĂ NE ALĂTURĂM CU SUFLET ACESTUI STINDARD ROMÂNESC!

Eu, în starea mea de septuagenar, îmi înviorez inima și conștiința a fi primitorul

unuia dintre aceste premii; găsindu-mă acoperit de faldurile acestui stindard al culturii

române și universale și aici în Australia.

 

TRĂIASCĂ ROMÂNIA UNITĂ ȘI LIBERĂ!

Ioan Miclău-Gepianul