COLO SUS LÂNGĂ IZVOR

Poppy.

Colo sus lângă izvor,
Cântă pasarea cu dor,
Cu dor mare și cu jele,
Puii-i stau pe rămurele
Și-o întreabă de ce plânge,
De ce glasul i se frânge?
Pasărea cânta-n suspine,
Oamenii cred că ii bine.
Ei nu văd că prin dumbravă,
Se usucă de otravă
Florile si viermii hranei.
Vara-mbracă haina toamnei;
Cât amar vedea sărmana,
Ochii-i picurau ca rana,
Ciocu-i larg, sfâșietor,
Spunea lumii al ei dor,
Colo sus lângă izvor!

Peste dealuri adumbrite,
Peste văi înțepenite,
Norii vineți toarnă bură,
Doar prin zare-o crestătură,
De fereastră pentru soare,
Lăsa razele-I ușoare,
Să dea lumii semn de viață,
Dar de-i zi ori dimineață,
N-ar ști nimeni să o spună,
Ori e-al nopții plină lună,
Stăpânind norii cei negrii;
Vântul își porni sirepii,
Ploaia picura pe fagi,
Simfonii cu note largi
Prinde codru să repete,
Pe ecouri portative își desplete,
Fulgere fac dirijarea de baghete.

*

Colo sus lângaă izvor,
Cântă pasărea cu dor,
Puii-i stau pe rămurele,
Și-o întreabă-n lăcrimele”
“Ești, mămică, supărată
Pe furtuna-nvolburată?”
“Nu, odorurile mele,
Ploaia vine să vă spele,
Florile să înflorească,
Fluturașii să roiască,
Și din toate bunăstare
În dumbrăvi din nou răsare.
Cerul mi-ascultat rugarea,
Și-a-ncărcat cu nouri zarea,
Stropii ploii când cobor,
Lumea prinde drag si dor!

Norii-n văi sfărmați căzură,
Umflând ape-n iezătură,
Castorii ieșiră-n grabă,
Cetățuile să-și dreagă,
Prin stejari bătrâni cu scorburi,
Gheonoaia-n iuți acorduri,
Bate ritmic, nu-i ușor,
Pân-să scoată la lumină, viermișori!
Spre izvor se-ndrept aricii,
Cătinel că-s “ mama fricii”,
Deși poartă mii de suliți,
Merg prin frunze zgribuliți
Doar furnicile și râma,
Se-ngrozesc de le iau urma;
O verzuie de șopârlă,
Ce zorea ușor spre gârla,
Unde fac broastele târla!

Dorul Firii e același,
Fie om ori greieraș,
Lupta vieții deopotrivă,
Îi cuprinde-n a ei grijă.
Iată luna prin amurg,
Lasa razele de-i curg,
Peste-a apelor vibrare
Și punând argint pe zare,
Schimbă lumea-n alt décor,
Și oglinda din izvor;
Ușurel călcând pe stânci,
Vin din codrii cei adânci,
Căpriori să se adape
L-al izvorului dulci ape;
Dintr-o râpă vin mistreți
Cu-a lor perii de peri creți,
Ridicate-ntre urechi,
Ca niște fantome vechi.
Din tufari de printre spini,
Stralucesc două lumini,
E lupanul flămânzit,
Veni si el la pândit!
Ursul mormăe pe cale,
Vulpea vine de prin vale…,
Lume de să nu încapă
Imprejoară sfânta apă!
Printre ierburi, colo, ici,
Răsăriră licurici!
Veșnic prin boltite ramuri,
Frunzele foiesc ca flamuri
De atâtea păsărele,
Adunate-n rămurele!
Stelele-n izvor se scutur,
Se ivi și-al nopții flutur,
Încheind al scenei tur!

Iată, dupa zbuciumare,
Lumea prinde-nviorare,
Cerul cu senin străluce,
Vis înoitor aduce!
Sus in vârf de plopușor
Ce trona peste izvor,
Puii-n cuibul fericit,
Se-ntreceau la ciripit,
Privesc cum se pierde bura,
Cum se îmblânzi Natura;
Privesc cum se țese galbeni,
Razele prin crengi de palteni;
“Intr-o casă carpantină,
Unde dorul meu suspină,
O lumină-n geam se-aprinse,
Ca o stea pe zări întinse,
Ce in noapte ferecate,
Nasc idile fermecate,
Povești multe din popor,
Adormind in vis și dor,
Puii și mămica lor!
Ioan Miclau-Gepianul

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s