GÂȘTELE – în legendele istorice și folclor!

1694650

”…Alături de legendele oamenilor vremilor antice, dar și celor prezente, gâștele își au și ele legendele lor! Nu sunt gâștele așa cum se crede, păsări fără de importanță!
Spre delectarea cititorului meu am cules unele din aceste istorii ale gâștei în
relație cu viața oamenilor, a existenței și hranei acestora!
Iată că însăși Noe biblicul atunci când a urcat animalele în Arca sa salvatoare, gâsca a fost a doua in rândul acestora urcate in arcă! Era deci recunoscută valoarea nutritivă a cărnii de gâscă!
Ca pasăre face parte din familia Anatidae, și a fost domesticită în jurul anilor
5000 î.d.Hr. In această rasă gâștele sunt de multe specii, având-o și pe acea
”gâscă de Dunăre”, desigur numită după zona în care există. Altele au penele de
culori diferite, avându-și numele adecvat culorilor. Se poate crede că tocmai
această ”gâscă de Dunăre” să fi fost urcată in Arcă! Dar și până în ziua de azi avem și gâște sălbatice, alături de cucoare, care ne vestesc anotimpurile prin migrările lor spre țările calde în timpuri de iarnă! Se pare că mediul și libertatea păstrează naturalul acestor păsări!
Apoi, din legendele gâștelor domesticite, aflăm, cum ele au salvat chiar Capitoliul Romei antice, prin măcăitul lor la năvalirea Galilor(Celților) la anii 38o î.d.Hr. Gâsca fiind o pasăre deosebit de atentă și vigilentă, ne spune și Pliniu cel Bătrân, și Strabo, astfel acestea privind și la un câine, chiar dacă acesta doarme, ele nu-l slăbesc cu privirile lor! Se poate trezi! Nu?
Găsim gâsca și in fabulele lui Esop, astfel avem fabula ”Lebăda și Gâsca”. În acesta aflăm cum un cetățean bogat mergând la piață și-a cumpărat o lebădă și o gâscă. Gâsca o luase pentru carnea ei gustoasă, iar lebăda pentru ai auzi în fiecare zi cântecul ei frumos. Venind vremea să taie gâsca, bucătarul s-a trezit
încă de cu noapte spre a prinde gâsca, numai că nevăzând el bine, a prins lebăda și a dus-o la bucătărie! Văzându-și moartea lebăda a început să cânte!
Bucătarul a recunoscut vocea ei, astfel, cântând lebăda și-a salvat viața.
Romanii creșteau mari turme de gâște, încât tot Strabo ne spune, că au fost date și edicte oficiale de interzicere a acestora a sta pe pășunile vitelor, de prea multă manure lăsată de acestea. Mari turme de gâște erau îndreptate spre Roma, pentru carnea lor, dar mai ales pentru ficatul lor, care era o adevărată delicatețe! Devenise pentru mediul rural o preocupare foarte avantajoasă.
Fermierii italieni, dar și francezii, germanii, românii, ungurii, începuseră a le
îngrășa cu forța, introducându-le hrana pe gât și împinsă cu degetul sau cu ajutorul unui lemn rotund șlefuit bine!
Astfel spun legendele fermierul roman Apicius a început să îngrașe gâștele sale cu smochine(figs). Astfel gâștele deveniră responsabile pentru înlocuirea
vacabulei vechi”fegatos” în ”ficatum”, deci ficatul cum i se zice azi, tocmai de la acea smochină(figus) cu care se hrănea! Smochinele nu numai că adăugau test cărnii, dar măreau și volumul ficatului, care ajungea până la aproape o jumătate te de kilogram greutate, chiar și mai mult, iar gâsca peste 15kg. Egiptenii, Grecii, aveau imnuri dedicate acestei păsări, care în intregime era folosită, înclusiv picioarele ei în formă de evantai! Era socotită un adevărat ”corn de abundență”. Și numai porcul va fi acela care mai târziu îi va lua locul.
Dar ce era mai înteresant și de apreciat, era faptul că ”pana de gâscă” ajunge
a servi cancelariile, scriitorii biblici și istorici din încă cele mai vechi vremi! Nu mai vorbim de puful cu care gospodinele umpleau dunele și perinile, fiind moi și călduroase pe timpuri de iarnă!
Apoi nici în cele divine gâsca nu lipsește. Amintind de ”gâsca de aur”, care o
reprezenta pe Sheba cea biblică, o găsim până azi pe turla unor biserici germane! Legendele spun căci în Europa, evreii au fost cei mai buni și pricepuți
crescători de gâște. Se pare că ei au și început practica de îngrășare a acestora.
Românii până în ziua de azi le îngrașe forțat, cu porumb sau pisat!
Eram copil, și o țin minte pe mama mea, cum, stând jos pe un ștergar, așeza gâsca sub picior. Îi deschidea larg ciocul, apoi cu o mână îi îndesa porumbul umezit pe esofag, presând apoi totul cu degetul arătător!” Mie mi se făcea milă
de biata gâscă, cum își răsucea gâtul zbătându-se parcă de neplăcere! Apoi erau
puse la odihnă, să nu alerge nici prea mult, ca să crească în greutate cât mai repede!
Cu timpul sa micșorat această preocupare de creștere a gâștelor, ba devenind acestea și subiecte folclorice, proverbe peiorative, ca de exemplu ” a avea minte cât o gâscă”, ”a avea cap de gâscă”. Și, nu-s prea potrivite proverbe, din moment ce intotdeauna aceasta a dovedit atenție și vigilență, așa cum o descriu legendele lor în relație cu cele ale oamenilor. Potrivit ar fi să le valorificăm adevărata sursă de hrană, pentru că indiscutabil, deseori depășește pe cea preparată cu mulțimi de ingrediente!

IOAN MICLĂU-GEPIANUL

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s