Poezie

IMG_1578

CÂND MĂ ÎNTÂLNESC CU LIMBA ROMÂNĂ

când mă întâlnesc cu
limba română – e ca şi cum m-aş întâlni cu
Dumnezeu: plâng precum munţii în
furtună – sufletul meu luminează până
departe – în adâncul – la rădăcina
fântânilor

mă întâlnesc cu însăşi
Sărbătoarea

îndemnul de vibraţie al limbii române – acolo
sus – în vârful copacului veciei – aprinde
fructul mântuirii: întâi îi ies acestuia – de sub
abdomenul silabelor – picioarele
baletând artificii miriapode – apoi – în
urmă – sunetul vocii sale de
fruct al minunii frazale coace şi
aprinde palatul Lui
Dumnezeu – aprinde
pădurile raiului – aprinde flori în
auz şi-n
lenile sfânt scrise de
albinelor văzduhului

limba română e cea în care Dumnezeu a făcut
Cele Patru Răsărituri – apoi pe
Adam Eva heruvii serafii – iar la urmă a
râs – vesel ca un copil – aplecat peste
ghizdurile înalte ale
Întregii Creaţii
***

Adrian Botez

SFÂNTUL VALAH

sfânt miezul nopţii tace: e răcoros pe pajişti
şi îmi aprinde candeli în ochii de prieteni
s-au fost făcut biserici în limpezimi de rarişti
un munte-ntreg slujeşte cu-mpărăţii de jnepeni

cad stelele-n cristelniţi şi vântu-ngână psalmii
cu boli de nemurire se preamăreşte zarea
prin fagure de lună cu toţi smerim cărarea
se sting în palme ruguri şi vuiete de armii

alinul stinge jarişti – supune crini de soartă
(nu-ncepe nu sfârşeşte pe frunţile crăieşti!)
în miez de fruct al vinii a biruit o poartă:

de vrei frăţii cu mirul – spre crucea ta să creşti
…e-o Gòlgotă senină pe umerii cereşti
iar dinspre mântuire foşnesc alese veşti
***

Adrian Botez

LINIȘTEA PĂDURII
Liniștea pădurii pare
Un simbol al rugăciunii,
Pe când în amurg, în mare,
Ceru-și toarnă arși cărbunii
Unei zile lungi.

Înserarea ce se varsă,
Glorie și slavă pune,
Pe-a pădurii frunte arsă,
Iar momentul se supune,
La ale Naturii Legi.

Liniștea pădurii este
Un interior de templu,
Unde cel trudit găsește
Mângâierea din exemplu
Sfântului din Schit.

Codru-i opera ce-n scenă
A adus artiști de frunte,
Care n-au calea obscenă,
De-s din șes ori de-s din munte,
Genii sunt la cânt.

Un izvor cu murmur dulce,
Sună tainic și alene,
Când pe malu-i să se culce,
Un fazan cu roze pene,
Voie își ceru!

Ioan Miclău-Gepianul

MI-E SEACĂ INIMA DE DOR

Mi-e seacă inima de dor,
De dor de oameni buni,
Dar luma-i pusă pe omor
Și târg de-nșelăciuni!

Cu ce sunt rău, dac-am fost bun,
Dând haina de pe mine,
Unui pribeag cu gând nebun,
Ce-mproașcă cu rușine?

O zi senină mi-a fost dat,
Cândva-n copilărie,
Dar de ajuns să fiu legat
De sfânta poezie!

Dar, vai, această zi s-a dus,
Și-n zori un roșu-negru nor,
M-a ars, și astăzi în amurg!
Mi-e seacă inima de dor:
De dor de oameni buni!

Ioan Miclău-Gepianul

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s