APOGEU ESTETICO-EXISTENȚIAL, PRIN PSEUDO- ANECDOTISM

APOGEU ESTETICO-EXISTENȚIAL, PRIN PSEUDO- ANECDOTISM: PreSimțiri și Post-Simțirialte poeme cu poeme (cu ilustrații fotografice diverse), de FLORENTIN SMARANDACHE

Avem în față o nouă carte a lui FLORENTIN SMARANDACHE (nu știm a câta – după câte ne amintim, trebuie să tot fi scris, până acum, în jur de 80 de cărți de literatură, în limbile: română, franceză și engleză; unele dintre ele au fost traduse în chineză, rusă, arabă, spaniolă, portugheză, sârbo-croată etc.): PreSimțiri și Post-Simțirialte poeme cu poeme (cu ilustrații fotografice diverse), Societatea Cultural-Științifică Ad-Sumus, Editura Duran’s, 2013.

Iată ce scrie președintele-fondator al Academiei Daco-Române, dl Geo Stroe, despre cel care semnează această nouă apariție, într-un articol apărut în revista Art-Emis:

Academia DacoRomână din Bucureşti, România, l-a nominalizat pe scriitorul avangardist trilingv (română-franceză-engleză) Florentin Smarandache pentru Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2011. Niciun scriitor trilingv nu a primit Premiul Nobel până în prezent. (…)Are o operă vastă şi a abordat toate genurile literare: poezie, proză, teatru, eseuri, traduceri. El reflectă foarte bine globalismul actual ca scriitor deoarece a trăit şi a vizitat 40 de ţări, şi-a scris memoriile de călătorie şi jurnalul şi a creat în mai multe stiluri şi despre multe subiecte datorită fundalului său multicultural şi cunoştinţelor enciclopedice în multe domenii. Este și un poliglot. Corespunde Testamentului lui Albert Nobel referitor la „cel mai mare beneficiu făcut umanităţii”, deoarece paradoxismul, mişcarea literară pe care a iniţiat-o, este acum folosită – prin Teoria Raţionamentului Paradoxist şi Plauzibil Dezert-Smarandache (abreviată DSmT) – în medicină, cibernetică, cercetarea aerospaţială, robotică, logică, filosofie, transdisciplinaritate (interconectând literatura şi ştiinţa, pavând drumul spre noi dezvoltări în literatură). Paradoxismul este prima avangardă literară din lume cu aplicaţii practice în ştiinţă. De asemenea, este multitalentat şi, prin înaltele şi variatele sale experimente literare avangardiste, a realizat o operă remarcabilă într-o direcţie ideală, în conformitate cu Testamentul lui Alfred Nobel, în beneficiul umanităţii. Ca scriitor complet, a scris şi a publicat: poezie, dramă, romane, povestiri, eseuri, jurnale, dar şi articole lingvistice, manuale de matematică şi lucrări de cercetare, programe de calculator, filosofie şi traduceri (din franceză, engleză, spaniolă, portugheză şi italiană în română), filatelist. El însuşi şi-a tradus unele cărţi din română în franceză şi engleză.
În domeniul umanist, el este tatăl „paradoxismului” în literatură, mişcare de avangardă movement, bazată pe folosirea excesivă a antitezelor, oximoroanelor, contradicţiilor, paradoxurilor în creaţii, pornit de el în 1980 în România, ca protest antidictatorial. A publicat cinci
(n.n.: de fapt, s-au cam făcut NOUĂ, între timp!) Antologii Paradoxiste Internaționale, la care au contribuit sute de scriitori din întreaga lume (http://fs.gallup.unm.edu//a/Paradoxism.htm). În tiparul sau în legătură cu paradoxismul el a introdus: Noi tipuri de poezie cu formă fixă, precum: Distihul Paradoxist, Distihul Tautologic, Distihul Dualist, Terţianul Paradoxist, Terţianul Tautologic, Catrenul Paradoxist, Catrenul Tautologic, Poemul Fractal, Non-Poemele (1990) şi alte experimente poetice avangardiste dincolo de limitele poeziei”.

…Cu drept cuvânt, atât omul, cât și artistul FLORENTIN SMARANDACHE trebuie apreciat, cu deosebit respect, nu doar pentru calitățile, estetice ori științifice, ale operei domniei sale, ci, poate, în primul rând și înainte de toate, pentru curajul său atitudinal și pentru caracterul său, pentru verticalitatea morală, pe care le impregnează, în orice lucrare a Duhului său.  Domnia sa pare a fi modelar nu doar prin paradoxismul ctitorit, ori prin teoriile sale (matematice, fizice, informaționale), extrem de interesante și incitante, deschizătoare de surprinzătoare perspective cognitiv-umane – ci este modelar, fără doar și poate, pentru Duhul românesc, în genere, căruia îi indică punctele cardinale uitate, de o bună bucată  de vreme (mai mult de  jumătate de veac…!): demnitate, onoare, sete de Adevăr și putere de caracter, muncă/lucrare tenace și fără de răgaz, pentru a apăra acest Adevăr.

Noi credem și susținem că noul său volum (demonstrând, din plin, efectul înviorător al dușului de gheață și lumină, proaspăt ideatic, pe care îl administrează  lumii așa-zis moderne – de fapt, aprig degenerate!   –  paradoxismul), format din poezie sapiențial-aforistică și o concizională anecdotică de tip paradoxistic (aparent, sub forma unor poeme într-un vers, situate în zona nu doar formal, ci și semantic, a “poemelor tehnice”, care, adică, respectă ceea ce FLORENTIN SMARANDACHE și-a autoimpus, “legislativ”, din punct de vedere formalo-conținutistic! –  grupate câte unu-două, până la grupuri de cinci-șase-șapte-opt versete – care, însă, citite a doua oară/de mai multe ori, demonstrează că au fost create spre a ilustra poemul scurt, despre care făcea vorbire romanticul genialoid american Edgar Allan Poe – cel care, prin lucrările sale “Filosofia ceației poetice” și “Principiul poetic”, a ctitorit, sau, măcar, înnoit, atât teoria literară, cât și legile poeticii!), izvorăște tocmai din această dorință de re-amintire (către umanitate și către poporul din care se trage autorul),  a legilor morale, a principiilor de cosmică anvergură, ale creației umano-divine.

Așa cum Urmuz/Demetru Demetrescu-Buzău lasă să se reverse, dincolo de anecdoticul, de teratologicul grotesc  și de absurdul cosmic, cataractele semantice ale unor arhei atitudinali și simboluri ale mișcării secrete a Duhului uman – tot așa și FLORENTIN SMARANDACHE tentează, dincolo de aparențe, să închege un univers coerent al existenței și făptuirii esențial-umane.

Pentru a mări puterea de convingere asupra autenticității demersului scripturistic și a trăirii vitalisto-poetice, autorul folosește tipul de literă SEGOE SCRIPT, prin care se sugestionează asupra scrisului de mână. MÂNA FĂPTUITOARE-ÎNFĂPTUITOARE, DEMIURGICĂ.  Este clar că anecdoticul  maschează, de fapt, o vastă concepție de viață, teribile dubii existențialisto-expresioniste…

Autorul, de fapt, se deconspirase, oarecum, încă dintru început, printr-un fel de PREFAȚĂ, la SCRIPTUM  FURTIVUM (scriere ascunsă), aparținând scriitorului și jurnalistului OCTAVIAN BLAGA:  Poemele cu poeme sunt compoziţii de versuri independente (poeme într-un vers), DAR O LEGĂTURĂ SUBTILĂ, ÎNTRE VERSURI, TRANSCENDE.

Titluri de astfel de poeme scurte și de poeme (172 la număr) într-un vers (care disimulează, atât prin utilizarea anecoticii concizional-paradoxiste, cât și prin utilizarea punctului așa-zis final – continuitatea ideatică și de imagine, ale poemului scurt!), precum: Raze curate (Un pictor restaurator de antichități modern./Desenând raze curate de paradis), Unghi de umilință (Soarele se aprindea la față/Linia de tragere cu arma nu era trasă./Doar unghiul de umilință a rămas același.), Minciuni (Mă vorbise de rău cineva cu niște minciuni./Este cineva la care nici nu gândește, mi-a spus./Și-atuci am început să mă gândesc la cine nu m-aș gândi./Eram într-un fil foarte bulgar.), Dragoste ratată (Iubeam o damă și un câine./Pe mine mă iubea doar câinele.), Nesimțire (Bună ziua, scaunule!/Pe Ion îl cheamă Vasile, iar pe scaun Marian./Îmi venea să-i trag o palmă pe fața de masă.) Program (Sângele e întemniţat în trupul de carne. /Curgând la deal şi la vale într-o savantă neştire.), Absurdum est (Raţă trăindă pe nori. /Sună cîinele. /Oameni în statui. /Aşa ne trăim absurdul nimicniciei în present.), Istorie (Unii sunt scrişi cu litere de-o şchioapă. /Alţii, cu litere care şchioapătă.), Concluzie (Nicăieri nu-i dreptate. /Iar porcul glod găseşte oriunde.) etc. etc.  – sunt semne ale unor experimentări îndelungi întru existența umană, dimpreună cu aceste instrumente, numite viață și moarte, lume cosmică (micro- și macro-…), dragoste, sentiment al iminenței sacralității…FRUMOS  – Frumos pereceput, la limita existențialului, între existențial, ca impersonalitate divin-sapiențială și…inevitabil: estetic! Da, este cea mai fermecătoare carte, pe care noi am citit-o, dintre toate cele 75 ori 80, de până acum, ale lui FLORENTIN SMARANDACHE!

Imaginile foto (care pot avea și misiunea, tacită, de a împărți textul în douăzeci și una de părți difuze), confirmă, sprijină și augmentează intențiile (tensionatoare, în registre paralele: cosmic-divinul dublează semantic umano-divinul) textului: ceruri încărcate de nori, fulegere și trăsnete (sugerându-se că singura relație cu Omul, menținută/întreținută de divinitate, este una de expresie luminică a mâniei, una imperial-celestă și dominată de aspectul iahwico-veterotestamentar al divinității). Dar nu lipsesc, imagistic, amurgurile senectuții sapiențiale și nopțile enigmei existențiale – prin care finalul de carte este înseninat, îndemnat spre liniștire, echilibru spiritual și reflecție. Ba chiar, prin imaginea Porumbelului Alb – se marchează șansa împăcării de/cu sine a omului existențialist-dezechilibrat de propriile viziuni, absurd și aparent ireconciliabile logic, asupra lumii și ființării în lume. Iar finalul cărții aparține speranței pandorice (de victorie asupra neantului și/sau auto-aneantizării semantice): un poem, DOR, este dublato-confirmat semantic, prin imaginea unui câmp al belșugului (formal, dar și resurecționat din străfunduri!) și al tensiunii strict umano-divine a dorului (care va rămâne, “precum în cer, așa și pre pământ”, singura imperialitate valabilă, semantic și atitudinal, pentru fătura și făptuirea umano-divină): Ţi-ai uitat chipul pe roza floare. /De când nu mai vii, nu mai sunt. /Braţele le-am pierdut pe lângă trup. /Am ieşit din mine prin simţuri afară. /Durerea este o vietate. /Plânge pe clape dorul. /De când nu mai eşti, nu mai vin. Chipul de pe “roza-floare” devine singurul reper atitudinal al ființei sensibile și dinamico-spirituale a omului. Așa cum “roza-floare” este expresia perenității și ciclicității existențiale, așa și dinamica făptuitor-umană va deveni expresie a perenității – pierderea, durerea și ne-venirea vor fi, mereu și ciclic, urmate de aflare/re-găsire, înseninare și re-venire ontic-graalică.

Existența, ca suferință (Suferinţă : Plângi cu lacrimi de ceară. /Îţi fotografiez durerea. /Nu există moartea, ci timpul care se opreşte./Ca-ntr-o închisoare.), îmbătrânire/senectute (Îmbătrânire : Ceata brazilor aleargă după mine. /Prin giulgiurile iernii. /Mă doare material această zăpadă. – sau: Senectute : Marea e un munte albastru. /Îi întorc valurile, filă cu filă.

În barba mea creşte timpul. /Tot mai albastru. /Iarna cade deasupra zăpezii.) și nefericire, sau chiar ca avertismente funeste, sau ale neantului (Nefericire: Ploaia înflorea străzile mele. /Pe alt cer, poate râdea soarele. /Mereu pe meridianul tristeţii. /De ce atâtea nopţi în viaţă? – sau Fluturii morţii : Un strigăt cu pietre azvârlind din gură. /Apoi, alt strigăt, muiat în linişte. – ori chiar: Neant : Un om care-a ieşit din el. /Cu ochii burduşiţi în somn. /Se izbeşte de gol.), “greutatea timpului” (Greutatea timpului: Sufletul uscat al focului. /Neîntruparea în cuvinte. /Ziuă vie. /Atât de greu cântăreşte timpul.), inflația stării de noapte, armonizată simfonic ori, mai des, infernalizată, prin gonflarea timpului în anotimpuri (Anotimpuri /Cîmpuri răscolite de plug, timpuri răscolite de bombe. /Grâul îşi potriveşte chipul în că-maşa ţăranului. /Vieţi întinse-n ţărână. /Trăind ca-n plângerile unei cepe culese toamna târziu. /Materia sângerează în albul vin de iarnă. /Noaptea nu există /Nu există noapte fără mine. /Aşa cum chipul este masca su-fletului. /Şi fluviul moare în ocean. /Nu există noapte fără tine.), în viețile noastre – sunt aspecte posibil de  ameliorat și convins, prin magia ploii și, consecutiv, a înfloririi Duhului, să se auto-exorcizeze semantic și să efectueze transfigurarea/transcenderea, implicit chiar stării de nefericire (care este una tranzitorie, iar nu definitivă!), întru ploaia resurecțională și către solaritatea reiteratoare de cicluri existențiale: Ploaia înflorea străzile mele. /Pe alt cer, poate râdea soarele.. Suferința prin timpul-istorie, îmbătrânirea și reificarea în-cerată a existenței umano-divine, precum și somnul Duhului, cel născător de monștri și de neant nu sunt și nu pot fi stări definitive ale ființei/ființării, ci etape spre/întru re-inițierea întru Eternitatea Divină a stării de Grădină a Existențialității Reale a Ființei/Ființării Umano-Divine. Stările tranzitorii pot fi rezolvate, amiabil și cu translări în registrul eliberării sinelui-floare-înfloritoare, spre eternitatea-Grădină. Iată dovada textual-contextuală: Eternitate Floarea ţine-n ea parfumul./ Ca-ntr-o închisoare.). Cum este posibilă rezolvarea tensiunii existențiale? Simplu: 1-prin renunțarea la starea definitorie a condiției umano-animalice, de egoism-egotism (un fel de autoreflexie deformatoare și, deci, alienantă și, în cele din urmă, aneantizatoare): Egoism  – Ascult strigătul culorilor aprinse. /Trăiesc într-o peşteră rece cu dinţi de stalactite. /Nu cred decât în mine. /Cine să-mi spună dacă mă exist?  – 2- prin ZBOR întru TRANSCENDERE, VÂNT ÎNTRU LOGOS-CUVÂNT (Zbor:  Luna clipeşte din ochiul pe ju-mătate închis./Împrumut de la ziuă câteva di-mineţi. /Zbor pe brazda de ape a vântului.), 3- prin abandonarea singurătății egotiste, prin care se refuză cuvintelor potențialitatea demiurgică originară, ioanică, paradisiacă, întru Logos-ul Neafectat de Cădere (Cuvinte mutilate : Gânduri torturate în necântecul singurătăţii. /Sângele se cântă pe câmpia de suflet. /Mutilez cuvinte în fauna versu-rilor.) – singurătatea ca stare de înstrăinare și falsificare semantic-existențială, de sterilitate semantică – și adoptarea stării pozitiv-creative, demiurgice și autodemiurgice, prin ARTĂ, “ogorind”, Poetul precum țăranii (care “șterg urmele” Căderii, ale Sterilizării prin Luciferizarea cu Interogații Inutile și Inutilizabile, care “nimicesc pământul”, restaurând celestul în terestru! – Ogorind: Ţărani, la munca câmpului. /Ştergând urmele. /Nimicind pământul. /Ca-ntr-o dragoste nedesluşită. /Ca-ntr-o sărbătoare de Crăciun. /În urma lor, cresc brazi cu globu-leţe şi betele direct din pământ. ), Lumea Cuvintelor/Logos Întemeietor/Reîntemeietor, Cuvintele Fecunde, Cuvintele Mustind de ROD, Cuvintele care nu neagă moartea-putrefacția, pentru că Moartea-Putrefacția semnifică nu doar sfârșit de ciclu, ci Început Proaspăt și Înalt, ci translucidizarea/trancenderea/Revelarea Eternității în Efemeritate (Efemerism Citesc lumina. /Forând în strat de vremi. /Mă dizolv în juru-mi. /O nouă naştere îţi cer.) și reiterarea Stării de Viață-Ciclicitate Infinită a Vieții, mustind de Eternitate (abundă, în textul cărții, ARTELE POETICE!): dinspre “carierea drumului întru Logos” (Autopoem Stol de zile fâlfâind vioi, /Drumuri cariate de noroi.), spre Artă poetică: Versurile, coloane infinite de grai. /Să scutur fructele din poeme, până n-au să putrezească.

Speranța Pandorică marchează sfârșitul nopții existențiale, nemaicultivând starea de război/ războire cu sinele mistic (Linişte tulbure : În pasărea aceasta se află un zbor. /Desenând liniştea. /Dar oamenii trag cu tunurile în pace. Plăcerea mâniei, războiul. /În pasărea aceea se afla un zbor.), sau pe cea de singurătate alienantă… – nu, ci: Am închis noaptea într-o floare cu cheia speranţelor, Pandoră ! – ci cultivând starea binecuvântată de MUGURI BUCUROȘI (Muguri bucuroşi : Porni cu râs de muguri copţi. /Primi sărutul de spumă al sân-gelui. /Ne-am îngropat atâţia ani în glie. /Pentru a cunoaşte bucuria înmu-guririi.), precum și pe aceea originară, de Stare-de-Dragoste/Soi-de-ZBOR-prin-Femeie: Un soi de zbor : Să iubeşti femeile ! /E ca un cadou împachetat în sur-prize. /Dragostea, un soi de zbor pe cerul unei inimi nesfârşite. /Soarele tăbăceşte bolta.

…Omul care muncește, în debutul cărții, există sub dublu regim: al norilor celești, gata să se dezlănțuie terifiant, dar, pandant, și al copacilor/copacului tereștri/terestru, înfloriți/înflorit și luminați/luminat. Raiul/Grădina Raiului este posibil de recuperat/restaurat. Omul, oricum, își vede de treaba lui, munca și concentrarea spirituală devin expresie naturală și spiritual-atitudinală: resurecția Omului, prin rodul muncii spiritualizate/concentrate, ca pandant al mâniei celeste, deviant spre tiranie/tiranizare existențială.

Învingătorul este Poetul Învins ARTISTIC (în speță, FLORENTIN SMARANDACHE!), cel care, înfrângând potențialul declarat al Morții, prin asimilarea organică a EK-STASIS-ului, transcende starea de Învins Existențial, în aceea de Existență Revelat-Eternă/Hristică, de Revelare a Adevărului-ca-Stare-Divină, Resurecțional-Hristică, NEOTESTAMENTARĂ, de  Restaurare/Reaflare a Stării de GRĂDINĂ: Învinsul Ochi ascunşi. Şi-a ieşit din el. /Pentru că trebuia să învingă în-frângerea. Trebuia să înfrângă gloria ade-vărului.

Iată cum, din pseudo-anecdotism, răsare (la modul soteriologic) Mântuirea, ca Apogeu al Stării de Trezire/Revelare-a-Adevărului-Ființei/Stării-de-Grație-a-Ființării-Umano-Divine! – …asta, dacă ai Har Poetic, Har al GRĂDINII!

Iar FLORENTIN SMARANDACHE are din plin, să dea și la alții. Și asta, în ciuda…”criticilor mei” (ipotetici, dar…”demonstrând întru demonstrație”, la modul strict ludic, steril  și marionetistico-păpușar”! – cam așa : Criticilor mei (ipoteză) Sună clopoţelul, drăgăşelul!/Parcurg drumul de la sala de clasă la sala de masă. /Închisă, împinsă. /Bat la uşă,/deschide o păpuşă. și/sau: Criticilor mei (demonstraţie) : Dacă vreun critic prea zelos se leagă de asta, şi-i hotărât ca în cele din urmă o să ia un pendul şi o să măsoare adevăratul răstimp de când sună clopoţelul şi până în clipa când se aude bătaia în uşă, iar apoi, aflând că aceasta ţinuse doar două minute, treisprezece secunde şi trei cincimi, se va apuca atunci să mă înjure pentru o atare încălcare a unităţii de vers.), a duhurilor cârtitoare ale lumii terestre. Și, firește, întru Sacra/Autosacrificatoarea Abluție Luminoasă și întru Smerirea-cea-Adevărată, întru Arheul Absolut al Duhului Valah – EMINESCU! (cf. Pericol de naştere:  

Poemele se dau acum jos din carte. /Locuiesc în poemele acestea la o sută de ani versuri depărtare de Eminescu. /Cartea aceasta, desigur, a mai fost scrisă o dată. /Cu acelaşi negru de sub unghie împrumutat de la viaţă. /Eminescule, mă duc să mă spăl. Aşteaptă-mă, rogu-te ! ).

Adrian Botez

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s