NIŞTE VORBE DESPRE UN NUME DE REFERINŢĂ

NIŞTE VORBE DESPRE UN NUME DE REFERINŢĂ ( … un „cărăşean de neuitat”, prof. CONSTANTIN FALCĂ)

Întâlnirile mele cu d- l prof. univ. dr. CONSTANTIN FALCĂ sunt o adevărată sărbătoare (sau, parafrazând pe I. F. Panduru, un  fel de „Sărbătoare târzie”, … desigur la vârsta noastră mă refer), o zi de duminică (chiar dacă niciuna nu s- a nimerit în Ziua Domnului).

Profesorul C. FALCĂ– unul dintre fiii de frunce ai Răcăşdiei (dacă aş adăuga curriculum vitae al dumnealui ar ieşi o carte, … a câta oară ?!) este un om de OMENIE şi MODESTIE.

Trudeşte, acum singur, fiindcă prof. P. CIUREA a coborât din arcă şi a urcat într- o stea de unde priveghează la „cărăşeni de neuitat, dar şi la ai săi, cei din satul de pe firicelul de apă, cândva cu raci mulţi, pentru a scoate la lumină alte medalioanedin saga Căraşului. E o muncă grea, aşa cum grele erau, pe vremuri cositul, săpatul, aratul, culesul, seceratul şi tot ce ţinea d , ale ţăranului.

Rădăcinile profesorului sunt înfipte în lumea satului, acolo unde s- a născut veşnicia şi nu vrea să le uite, chiar dacă lumea universitară i- a deschis noi orizonturi.

La sat pentru a fi în frunce trebuie să conjugi, pe rupte, verbul „a munci”, iar cei lenoşi, chiar dacă „Ana Pauker şi cu Dej au băgat frică- n burgheji …”, au rămas tot la coadă, aşteptând mana cerească (… lumina de la Răsărit vreo 50 de ani, apoi ajutoarele celor de peste Ocean, … care n- au prea fost …).

La oraş pentru a răzbi la şcolile cele mari, copilul de paor a schimbat „sapa- n condei şi brazda- n călimară … ” (Ce frumos glăsuia autorul „Cuvintelor potrivite”, T. Arghezi !).

Ţăranul este răbdător (uneori, „mi- ai pus pe umeri cât ai vrut, … şi m- ai scuipat şi m- ai bătut … şi slugă eu ţi- am fost ! …”) şi ştie că timpul nu este totdeauna „răbdător cu oamenii”. „Nu sunt vremurile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi”, (de la cronicarul M. Costin, cetire!).

Şi în lumea universitară urcuşul este greu. Studii, cărţi, materiale, inovaţii – toate se fac cu trudă, cu pasiune, cupricepere.

Ogorul ţăranului („muncit şi- n rugăciune”) de cele mai multe ori, dă roade bogate, ca şi munca intelectualului.

Cărăşenii de neuitat” ai lui C. FALCĂ au crescut (în număr de medalioane, cca 2000; în număr de pagini şi imagini; în calitate) şi au adus bucurii celor care i- au adunat între coperţile cărţilor peste 20 de volume).

Oamenii de bine au scris frumos despre cărţile semnalate – CĂRŢI NECESARE şi, sigur, vor mai urma referinţe. Din fericire, în scris nimeni „n- a dat cu piatra”. Aşa, pe la un pahar de vorbă, cică unii „pestriţi la maţe” au mai cârâit, lăudându- se cu ce ar fi putut ei să facă … (Dar, n- ai făcut- o, maestre !)

Profesorul C. FALCĂ merge înainte. Mitropolitul Banatului, NICOLAE i- a spus că nu a rămas singur. Dumnezeu îl va ajuta să- şi continue călătoria cu ARCA CĂRĂŞENILOR.

Binecuvântarea mitropolitului este vântul bun din pupa corăbiei de neuitat.

Deşi nu are o specialitate filologică, medicul veterinar, prof. dr. C. FALCĂ ştie să facă o carte, asemeni ţăranului care şi- a cultivat ogorul şi şi- a îngrijit vitele, fără studii de specialitate, de agronomie şi zootehnie.

Aflat într– o permanentă documentare, bucuros de informaţiile primite, ori revenind la unele medalioane (dacă informaţia s- a îmbogăţit), C. FALCĂ a realizat o carte (oricând poate deveni DICŢIONAR ENCICLOPEDIC) care, mai glumă, mai în serios, îi va umbri cărţile ştiinţifice, pe teme de medicină veterinară.

Mai nou profesorul pune mult suflet pentru foaia Jurnal de Răcăşdia, ajunsă în al şaptelea an, nr. 6 (60). Doreşte să o crească şi- n număr de pagini şi- n calitate.

Comuna cu statutul de „cea mai frumoasă” şi „cea mai bogată”, de pe Valea Caraşului, merită şi o revistă cu eticheta „cea mai bună”. C. FALCĂ şi răcăşdenii vor reuşi, chiar dacă lumea de azi „pute a indiferenţă, a politică, … a bani”.

Primăria îl va înţelege, iar de negeeJurnalul de Răcăşdia, va avea „ţoale noi”. Aşa se cade de rugă! Fie să fie!

În pusta bănăţeană, la COMLOŞU MARE (o altă mare, frumoasă şi bogată aşezare bănăţeană), un grup de oameni dornici de frumos reuşesc să ducă mai departe făclia înaintaşilor de la Suflet nou. Acolo se face o foaie care ajunge cam peste tot în ţară şi lumea cea mare.

Cea de la Răcăşdia ar putea să- i calce pe urme, fiindcă şi aici au fost şi sunt oameni de valoare. „La graniţa de sud- vest, oameni” (titlul unui roman aflat manuscris al lui R. Fabian), la Răcăşdia se poate face o revistă despre care cei mici se vor mândri în viitorul apropiat şi cel îndepărtat.

C. FALCĂ, un om de mare modestie; … aruncaţi- vă privirea în caseta „colegiului de redacţie” şi veţi vedea numele său „printre alţii”; ascultaţi- l vorbind despre P. Ciurea şi doamna sa … ; urmăriţi- l „cerşind” materiale de peste tot (uneori acestea sunt promise, dar … vorbele nu se traduc în fapte …); încurajaţi- l şi sprijiniţi- l …

 Prof. IOAN – NICOLAE CENDA

– ORAVIŢA –

 IONEL BOTA

La întâlnirea cu Dumnezeu şi cu Eminescu.
În memoria scriitorului cărăşan Ion ColojoarăLa începutul acestei săptămâni a plecat să strălucească în propria posteritate Ion Colojoară, harnicul condeier din generaţia postbelică a scriitorilor ţărani din Banatul istoric. În urmă cu mulţi ani, în prima mea locuinţă din Oraviţa, oraşul în care mă adusese o repartiţie guvernamentală, am primit vizita lui Ion Bălica şi Ion Boţoc din Greoni, Gheorghe Bălan şi Miu-Epure Buna din Ticvaniul Mic, Ion Frumosu din Ciuchici, Iosif Chirilă din Slatina Nera, Ion Colojoară din Vrani, oameni ai satului cărăşan îndrăgostiţi de cultură, câţiva dintre ei prezenţi cu creaţii în versuri şi proză şi în presa literară interbelică. Ei purtau mesajul Adei Cruceanu către mine, ideea fiind aceea ca, din două în două duminici, pe lună, să îngădui grupării inconfundabile de la Cenaclul „Paul Târbăţiu” al Condeierilor Ţărani din Caraş-Severin, un spaţiu pentru activităţi la sediul Cenaclului „Accente” de la Liceul Agroindustrial Oraviţa şi să-mi ofer priceperea pentru coordonarea unor şedinţe tematice. Lucru pe care, desigur, l-am făcut cu dragoste pentru oamenii aceştia şi pentru satul românesc. Au urmat, în răgazul dintre evenimenţialul propus de acel faimos cenaclu, invitaţii din partea acestor prieteni mai vârstnici în habitatul lor, prilejuri care mi-au îngăduit, încă de pe atunci, să cunosc îndeaproape mentalitatea rurală din Banatul Montan.
Un lider al acelei insolite delegaţii la mine acasă, când am simţit o bucurie imensă în ochii şi în vorbele părinţilor mei Elena şi Anton, era atunci Ion Colojoară, cel care mă ştia din relaţia lui cu profesorul Francisc Lazslo, fiul unui învăţător din Vrani care, la rându-i, mă cunoştea din anii studenţiei mele clujene. Omul strălucea prin pasiunea pentru subiectele istoriei naţionale, printr-un patriotism mult peste cota banalizărilor vremii. Nu uit cum îmi procura, ca şi ceilalţi, carte şi presă veche, la preţuri mici de la bătrâni colecţionari, documente pe care, la vremea comuniştilor, nu ştiam cum le voi fructifica în studiile mele. Adesea mă găzduia la câte un sfârşit de săptămână la prieteni sau rude din satul lui, Vrani, unde pictam, scriam, compuneam muzică folk, proiectam evenimenţialu cultural orăviţean, muzele mele, ca de obicei, concurându-se una pe cealaltă. Marea dorinţă a lui Ion Colojoară era să-mi aflu o fată în Vrani, să fiu şi mai legat de localitate, lucru care nu s-a întâmplat.
Omul a avut din partea Celui de Sus multe încercări în biografia sa, copilăria şi adolescenţa fiindu-i marcate de anii deportării în Bărăgan. A şi lăsat o carte de memorii scriind despre câte a îndurat el, surioara lui Gheorghina, familia lor, încercarea lor mărturisind despre marea suferinţă colectivă a spiritului bănăţean înjosit de comuniştii vânduţi Moscovei. Dar, cum se-ntâmplă cu marile caractere, Ion Colojoară a trecut peste dificultăţi, peste grijile vieţii cu fruntea sus, calm şi demn, refugiul fiinţei sale în scris, în literatură, ca un dar de la Dumnezeu, ocrotindu-i în continuare parcursul destinului. După 1990, a avut şansa de a-şi publica volumele de poezie şi proză, de a colabora la reviste prestigioase ale provinciei, fiind unul din participanţii constanţi la activitatea literară a genului, la festivalul Mariei Mândroane, de la Timişoara, al Gabrielei Şerban, de la Bocşa Montană, la cenaclurile orăviţene, la acela al lui Codruţ Anca de la Grădinari de Caraş, prietenul nostru Ion Colojoară fiind fericit când am concretizat acolo Muzeul Ţăranului Cărăşan, activitate la care am fost sprijiniţi şi de preotul Vichentie Molin. În ziua în care s-a stins, era aşteptat la Muzeul Satului Bănăţean, la o nouă întâlnire a condeierilor ţărani. Dar Ion Colojoară a plecat, fiind sâmbătă, 15 iunie, la marea sa întâlnire, ca un veritabil mărturisitor, cu gândul şi slova, în paradisul culturii universale, cu Dumnezeu şi cu Eminescu.

Anunțuri

2 gânduri despre „NIŞTE VORBE DESPRE UN NUME DE REFERINŢĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s