Suferinta Participativa Si Sufernita Substitutiva A Poetului

SUFERINŢA PARTICIPATIVĂ ŞI SUFERINŢA SUBSTITUTIVĂ A POETULUI

Adrian Botez, „Crezuri creştine” – 70 de poeme cruciate. Vincent Van Gogh – perioada Borinage. Tumorile artei.

            Un scriitor creştin (cel care cu adevărat îşi asumă această sintagmă – devenită Crez artistic) – este, fără doar şi poate un trimis, un vestitor. El nu-şi îngăduie să scrie aleatoriu, gratuit, despre nici un subiect, pentru că e conştient că va da seamă de orişice cuvânt gândit, rostit, scris, care, aşa cum a spus Iisus Hristos, îl poate duce la osândă sau la mântuire. E o imensă responsabilitate, cu atât mai mult cu cât Cuvântul tău îl poate duce la sminteală şi chiar la năruire sufletească, pe semenul său.

Cu scrisul, aşadar, nu e de glumit (cu excepţia celui umoristic, dar şi acela trebuie folosit cu mare precauţie, eliberat de ranchiună, de dorinţe revanşarde, pentru a nu leza personalitatea nimănui).

Cuvântul – este ştiut -, are o putere de penetraţie mai mare decât fapta. El străpunge ziduri, dărâmă şi munţi, înalţă şi prăbuşeşte, în aceeaşi măsură.

Carnea uită, dar sufletul nu, se spune.

Am făcut această precizare ca preambul pentru a-mi stăvili emoţiile, înainte de a aşterne o sumă de gânduri despre o PERSONALITATE COVÂRŞITOARE A CULTURII  ROMÂNE despre Prof. dr. Adrian Botez, scriitor, critic şi istoric literar, eminescolog, publicist – de data aceasta în calitate de poet şi, mai cu seamă, de sonetist.

Socot că ar fi total neproductiv să încerc a rosti judecăţi de valoare ferme, cu pretenţia de a fi luată în seamă, despre acest scriitor de excepţie.

Şi nu mi-aş îngădui mie însămi. Tot ce pot să fac este să-i închin aceste gânduri, ca şi cum i-aş oferi un buchet uriaş de tuberoze, al căror parfum discret îţi pătrunde la încheietura sufletului cu inima. Mărturisesc că am ezitat dintru început să deschid paginile, fiindcă mă cuprinsese o sfială feciorelnică în faţa lucrării de taină ascunsă-n Poem, aşa ca şi când aş pătrunde samavolnic într-o sacristie.

Fiindcă această lucrare-construcţie duhovnicească se asemuie  cu o biserică. Mi se părea că aş fi pătruns în cele mai intime fibre de gând şi cuvânt creştin, formulate ca un Crez. Şi cine Altul ar putea pătrunde în structura intimă a omului, decât Domnul şi Stăpânul tuturor gândurilor, vorbelor şi acţiunilor omului?

Dar această intimitate (totdeauna există o intimitate empathică,  între autor, cititor şi operă – altminteri, nici opera nu-şi atinge ţelul pentru care a fost săvârşită, nici autorul nu-şi justifică truda şi nici beneficiarul nu se alege cu nimic!) – această sfială a fost învinsă de o dorinţă impetuoasă de cunoaştere, care s-a dovedit de bun augur. Cu atât mai mult cu cât, anumite afinităţi de gând existau a priori. Şi aceste lucruri se simt, se intuiesc, se caută şi se găsesc-(re)găsesc într-o comuniune de spirit  care poate atinge uneori, rotundul ideatic.

Adrian Botez, în volumul de sonete, subintitulat (sintagmă cutremurătoare!) – sonete cruciate! – asumându-şi scrierea lor ca pe o suită de CREZURI CREŞTINE – îşi dezvăluie potenţialităţile creatoare într-o simbolistică biblică genuină, cu prospeţimi de metaforă şi cu imagini absolut strălucitoare.

Pornind de la Prefaţa,  şi ea sub formă de sonet, în care-şi motivează demersul liric şi se dezvăluie ochiului dispus să privească, în starea sa „naturală” de om, cu tot ce implică el, dar, cu toate acestea, depărtat de cele lumeşti care l-ar putea împiedica de la rostul său în lume, Adrian Botez  scrie:

Afla-vei, în puţinele ei file,/ O carte despre omul viu din lume,/ Ce n-a trecut prin şcolile abile,// Ci-l caută pe Hristos, ca să-l îndrume./ Nu tu lamento, nici cerşiri de mile,/ Ci-şi roagă lumânarea să-l consume.” (Prefaţă).

Faptul că tentaţiile lumii în lasă „nemuritor şi rece”, e dovada peremptorie a faptului că spiritul e cel învingător şi, la urma urmei, poate înălţa şi trupul:

„I. Nici chef cu provensalii trubaduri/ Şi nici melancolii  citind Petrarca:/ M-am depărtat de toate-aceste guri,/ Avânturi alte-mi mână-n larguri arca.// Nu beatrice, lauri mă inspiră/ Şi nici palate, nici măcar lagune:/ În tot ce veţi citi, ori nu, respiră/ Numai ce firea mea ştie a spune.” (Prefaţă).

O dată stabilit contactul  cu cititorul, Adrian Botez trece la primul grupaj de sonete intitulat „Sonetele identităţii”, cu un moto în care poetul îşi asumă metamorfoza identitară cu Sisif, dar de data aceasta, omul învinge stihiile, deşi se simte, în noapte „încoronat  de fulgere”. „Şi sunt mai singur,/ mai părăsit şi mai deplin trădat/ decât oricare-al lumii împărat.” (Motto).

Ascensiunea trudnică a acestui Sisif modern – ar fi de natură să descurajeze pe orice temerar, care ar cuteza să escaladeze muntele, spre atingerea piscului – dar poetul ştie că, acolo sus, îl aşteaptă Hristos: de aceea este hotărât să înfrunte orice primejdii, pentru a ajunge, cu bolovanul în spinare, la ţintă.

Cu toate acestea, în faţa măreţiei şi desăvârşirii  omului, iată că şi stihiile naturii dau înapoi: „Cununi de fulger ale muntelui/ de ce daţi înapoi şi nu mă ardeţi?”

            Dar, cine-l poate opri pe om, atunci când chemarea spre Înalt, spre Divin, e atât de arzătoare?

Voi trece, deci, de voi, cununi de fulger/ – şi mă voi afunda, pentru-a-mi ascunde faţa,/-n ceruri – în, blânde, beznele/ Celui care, singur îmi ştie/ tragedia – fiind la fel de singur, ca şi mine…// Căci numai cei puternici/ pot fi atât de singuri…” (Motto).

            Cu stigmatul însinguratului pe chip, poetul îşi oferă, în crucea vârstei, un prilej de reflecţie asupra propriei vieţi: „Eu n-am schimbat nimic în crugul lumii:/ ca ieri – şi azi zbat clopote-n văzduhuri…/ Bolnav de lepre, bântuit de duhuri,/ Sunt doar un frate rătăcit al spumii.” (I. M-am dezvelit, în miez de sută, anii).

În dispută surdă cu acei care nu-i înţeleg, ori se prefac a nu-i înţelege lucrarea-de-sine-n-Cuvânt, poetul se simte îndreptăţit să le răspundă: „ II. Mă-nvinuiţi că nu îmi  gustaţi versul,/ De parcă m-aţi tocmit bucătăreasă:/ Nu fac pe plac, nu dau bucat-aleasă/ ci-i adâncesc hârtiei înţelesul.” (II. Mă-nvinuiţi că nu îmi gustaţi versul).

Şi în acest sonet sunt reiterate câteva teme majore ale actului creativ semnat Adrian Botez:

1)    Neînţelegerea contemporanilor faţă de creator şi arta sa;

2)    Puterea de penetraţie a cuvântului, trasngresând spaţiul şi timpul;

3)    Orbirea omenească, trupească şi îndeosebi sufletească, (pentru care nu s-au inventat încă dioptrii) – neînstare  a discerne ceea ce e cu adevărat sublim în artă;

4)    Pentru a ajunge la Înviere, la nemurire, trebuie mai întâi să bei paharul morţii, aşa cum a făcut şi Hristos;

5)    Opera, lucrarea în sine, este doar „uşa” care-i deschide truditorului asupra ei, – calea care-l va duce la adevărata şi  neînserata Lumină, în timp ce alţii, intempestiv, dau buzna, spărgând uşa:

Răzbi-voi lumea – prin, ori peste filă -/ Şi voi vâna grifonul dintre lebezi- / Iar voi veţi ţâţâi dojeni, tot serbezi,/ Mărturisind un sfânt dispreţ şi silă.// Oricâte versuri-îngeri curg din soare/ Pentru cei orbi – destramă-se cenuşa…/ Hristos  învie, dar întâi El moare -// Şi, deci, hârtia este numai uşa,/ Pe care unii stau să o măsoare,/ iar alţii-o sparg spre noi lumini       şi Floare.” ( II. Mă-nvinuiţi că nu îmi gustaţi  versul).

Aceeaşi luptă cu impostura şi cu acei care, surzi şi orbi – întorc spatele adevăratei valori, şi adevăratei căi de urmat – răzbate şi  în cel de-al III-lea sonet:

III Sunt viu! – confirmă a lor ură,/ De câte ori respir cu duhu-n vers./ Sunt viu şi pur! – adaugă-a lor scursură,/ Când îmi hulesc lumina şi-al ei mers.// O Doamne al Curatului de Lume,/ De ce mă laşi în pradă la orbeţi?/ De ce, în loc ca glasul meu să tune,/ Îmi simt pe creştet rondul de scaieţi?// Cu trupu-n smârc, cu duhul printre îngeri,/ Tot şchiopătez, între pământ şi cer -/ Dar, pe când Tu învârtejeşti şi sângeri,//  Eu doar miros, umil şi menajer-/ Şi-n loc de Golgote şi răstigniri şi frângeri,/ Mă sâcâie buboiul viager.” (III. Sunt viu! – confirmă a lor ură).

Dar ce înseamnă suferinţa umană, pe lângă cea a lui Iisus Hristos, răstignit de om? Ea nu-i decât o palidă adiere, un bob în imensul ocean de suferinţă,  strâns în Inima Dumnezeiască şi Preasfântă a lui Iisus, în Oceanul ei de Milostivire.

Şi dacă, unii nu au curajul unei bătălii oneste, faţă-n faţă, ci numai al hărţuirii şi al loviturilor bicisnice pe la spate, Poetul – negăsind adversar pe măsura staturii sale spirituale! – e nevoit să lupte cu stihiile minţilor bolnave şi cu morile de vânt ale ambiţiilor omeneşti.

Sunt prins între zadar şi amăgire,/ Văzduhul inutil se înfierbântă/ Şi goana străjii a pierire cântă:/ În loc de apărare,-i pustiire!// Dă, Doamne, limba ceasului de rost/ Cu-o viaţă înapoi şi c-o menire!/ Au adormit îngerii toţi în post,// Tocmai când lumea cere primenire!/ Ce este-acum, să fie, iarăşi, fost,/ Şi să-i dai, Doamne, lumii, iar, pornire!” (IV.La colţ de viaţă-i miez de hărţuire).

Sentimentul religios este adânc impregnat în cuvânt, fiinţă, suflet, dar răzbate precum o aură deasupra creştetului  şi ca razele binefăcătoare ale astrului diurn, întremând trupuri şi inimi care binevoiesc să le recepteze cu deschidere totală, cu acel sentiment sportiv – fair play – şi cu preţuirea şi reverenţa pe care trebuie să le manifestăm în faţa Valorii autentice, de la care nu avem decât de câştigat.

Poetul, dedicat total Verbului, nu doreşte altceva decât să-i închine Celui pe care îl slujeşte, întreagă suflarea sa poetică:

Prea-s răsfirat pe roată şi pe scripet,/ Prea mult văzduh căscatu-s-a-ntre coaste -/ Nu mi-a rămas nimic păstrat în sipet// Şi n-am oşteni cu cari să bat la oaste…/ De va fi mai rămas în mine-un sclipet,/ Tu fură-l, Doamne, vânturilor proaste!” ( V. Doamne-al Iubirii, miez de vieţuire).

Ceea ce frapează cu adevărat la acest foarte original scriitor, care se desfăşoară acum în ipostaza de poet, este faptul că versul său, fie în sonet, fie în altă subspecie lirică, este atent şi minuţios cizelat, astfel încât ajunge în pagină precum o mică bijuterie perfectă, care se cere purtată cu prestanţă şi totodată cu discreţie, în dreptul buzunarului inimii.

Căutând adâncul înţeles de sunet şi imagine din fiecare strofă, nu poţi să nu admiri această perfecţiune, pusă gratuit sub priviri şi să mulţumeşti Cerului că ţi s-a dezvăluit, împreună cu creatorul ei.

Vorbind despre vremelnicia  omenească, Adrian Botez nu poate să nu recunoască faptul că un spirit ales, cu cât este mai împuţinat fizic, este cu atât mai înalt spiritualiceşte: „Ziduri se crapă spre a se surpare,/ Tot ce rotea sublim, a-nghiţit nada – /s-a tolănit şi crucea-n dezbinare,// Leul  poate fi confundat cu prada,/ Când,  în potir, opritu-s-a lucrare – / Sub tron, şarpele-şi muşcă iarăşi coada…” (VI. Ştirbit e glasul spadei, iar rugina).

Nichita Stănescu a spus în dialogul cu prietenul său, poetul sârb Adam Puslojic: „Poezia e singura avuţie pe  care omul o are încă nejefuită”. Şi, într-adevăr, cine oare ne-ar putea jefui de această emoţie, numită, îndeobşte, Poezie? Nici cu vrerea, nici cu nevrerea, nu putea-va nimeni s-o smulgă din fiinţa lăuntrică a omului.

Dihotomia trup-spirit, cu toate frământările şi luptele ce le implică, nu se putea să nu fie simţită de poet, cât se poate de acut: „Dar sub durere, ţipăt, chip de sânge,/ Stă neclintită Roata de Lumină:/ Întinse mădulare, ea îmi frânge,/ Dar tot la ea, oştiri de magi se-nchină.// Tâlhar şi sfânt, cu dreaptă jumătate,/ În mine se izbesc şi se frământă./ De-aceea nu se-ncheagă în cetate// Fiinţa mea de demonie frântă -/ Şi unde-i faţă – acum – apoi e spate/ Şi nu mai ştiu când ţipă şi când cântă” (VII. Oriunde-s eu, e locul de osândă).

Dar iată că poetul se revarsă-ntr-un  gând de iubire, în sonorităţi de pastel, de o frumuseţe crudă: „Mi-am făurit din flori o-ntreagă ţară/ Şi cârmuiesc cu păsări şi cu îngeri -/ De nicăieri nu se ridică plângeri,/ Iar din corole băsmuieşte vară.// Ridic palate din puteri de rouă,/ Iar rugăciunea o păstrez în crini;/ Cu ochi de mir, albastrele jivini,/ Din candela iubirii, iau lumină nouă.// Unul pe altul,  patru răsărituri/ Se-aprind – smerind întinsurile firii;/ Pământ şi mare, se-mpletesc în mituri -/ Şi peste-această ţară a plutirii// Şi-a razelor alcătuite-n schituri – / Îşi ard căţuie-mpărătească Mirii.” (VIII. Mi-am făurit din flori o-ntreagă ţară).

În faţa Îndurării Divine, omul rămâne veşnic prosternat:

Tăria-n falduri cade peste mine,/ În raze mă înmoaie şi-mblânzeşte,/ Iar buza mea, treptat încremeneşte,/ Căci n-am cuvânt spre-a-ntruchipare bine.” (IX. Tăria-n falduri cade peste mine).

Aspiraţia către Înalt, împletită  cu dorinţa de a fi aidoma pământenilor, pare o sfâşiere lăuntrică insuportabilă pentru Adrian Botez, aidoma celei a lui Hyperion, care-i cere Demiurgului, în schimbul nemuririi sale, doar „o oră de iubire”, şi aici, dorinţa de metamorfoză identitară a autorului cu Hyperionul eminescian este evidentă:

N-am avut nici iubiri şi nici iubită:/ Înalţă, Doamne, crinul în pustie!/ Măcar ceva din mine ca să fie,/ Măcar să par că miros a ispită.// Când mă despoi, se vede doar văzduh/ Şi când respir, nu prihănesc oglindă,/ Par pământean, dar nu-s decât un duh/ Hoinar, tânjind către cereasca tindă.”

Spre o iubire ideală se-ndreaptă spiritul poetic, una care să-l înalţe, dar descinzând din „înflorită ramură divină”.

Altă oară  poetul se adresează fiinţei adorate astfel:

Crăiasă te-am aflat a Mântuirii;/ Încarc pocal cu-otravă şi lumină -/ Şi te poftesc la Cina de Rutină,/ Cea după care înfloresc toţi Mirii.// În palma ta strecor inel de şoaptă,/ Ne închinăm cununile spre lac:/ Luna din cer, acum, va cădea coaptă,// Sub tălpi, firesc, ne cresc jivine-albastre,/ Iar peste frunţi, lebăda răcoreşte:/ De sus de tot, boltirile sihastre// Dau semnul tainic: raiul iar rodeşte/ Prin iarbă,-ncolăcirile măiastre/ Clocesc vestiri – că Înţeleptul creşte.” (XIII. Crăiasă te-am aflat a Mântuirii).

Aici se vădeşte o idee remarcabilă: A fi înţelept, nu înseamnă neapărat a fi şi fericit. Dovadă, solomonica cerere către Yahve de a-i da înţelepciune, nu neapărat şi fericire. De altfel, înţeleptul, prin firea lucrurilor, e un însingurat, colindător prin alte sfere şi, neînţeles cel mai adesea, pare, şi e chiar, nefericit.

Eu zbor şi plâng, sus, peste piscuri,/ Cu palma mângâi prunci fierbinţi;/ Mă-ncrunt poruncitor la riscuri,// Îndemn la risc pe preacuminţi/ Şi fâlfâi, printre-albastre discuri,/ O mantie arzând de sfinţi.” (XIV. În sânge, brazii-mi ard rafale).

În căutarea Luminii, poetul încearcă să pătrundă „în adânc de noapte”:

„Pân’ la izvorul beznei din lumină -/ Acolo o poveste-ncet suspină,/ Şi-o lacrimă-a-nflorit, cu greu, pe prund.” (XV. Aş vrea adânc în noapte să pătrund).

Cuvântul – similar Logosului întrupat este suveran peste fiinţa şi cugetul poetului, El îi tutelează toate mişcările, respirarea, gândurile şi, îndeobşte, toate simţămintele, Poetul e de fapt „Magul veghetor în pisc”, la Porţile Cuvântului:

Gânditor – cu fruntea, ating titlul cărţii:/ Dumnezeu e-acolo, ciocănind la bolţi -/ Stea cu stea voi stinge cerurile hărţii.// Nu mai e nevoie ca să te revolţi:/ Cumpătat în sine, cumpănit pe  risc/ Singur îmi sunt Magul, veghetor în pisc.” (XVII. Nu caut lumii harţă, nici prietenie,).

Uneori, forma sonetului sparge schema clasică şi mai adaugă un catren, dar păstrează ritmica şi măsura (ex. sonetul : XXI, Troiene albe anii s-aşezară).

Un sonet admirabil de dragoste este: XXII.  Să crezi că ştiu să-nstrun lăuta-n noapte – de o frumuseţe dureroasă şi stranie, căci aici, poetul îşi strigă în tării NEVOIA IMPERIOASĂ DE IUBIRE,  acel „dor-fără-saţiu” – care nu poartă nume şi nu poate fi tradus în cuvinte fiindcă nu se poate asemui cu nimic. El se răsfrânge – bob de rouă pe un  obraz chinuit de îndoieli şi spaime fără nume: „Să crezi că ştiu să-nstrun lăuta-n noapte,/ Pe-aleile-ndelung fremătătoare -/ Ştiu să-nfierbânt iubirii mii de şoapte,/ Să-nlăcrimez, duios, o sărbătoare.// Sunt fiu de flori şi de privighetoare,/ Sunt prinţ, pe lac îngenunchind extaze/ Şi stelele îmi sunt ascultătoare,/ Iar îngerii scot capul printre fraze.// Dar cui să-nchin inima mea din lacră,/ Inima ferecată-n verb de aur?/ Dar unde-i zâna, unde-i umbra sacră?// Căreia să-i jertfesc unic tezaur?/ N-a coborât –e linişte-n Olimp:/ Voi aştepta-o, dincolo de Timp!”(XXII. Să crezi că ştiu să-nstrun lăuta-n noapte).

Dar câte comori nu zac ascunse în tainiţa inimii, fără să fie scoase la lumină, într-o viaţă de om, ori, îndeobşte, sunt descoperite prea târziu?

Nina Cassian are o poezie remarcabilă, care spune: „N-am timp să dau tuturor o dovadă/ a marilor, uimitoarelor mele virtuţi./ Cine are ochi de văzut, să vadă/ altminteri,  ochii mei rămân necunoscuţi.// Sunt unii care întâlnindu-mă au spus:/ Bine-ai venit  în viaţa mea, minune!/ Sunt alţii care n-au avut ce spune/ Şi am plecat de la ei, mai departe, în sus.// Timpul, ce iute-i! Mai am câte-un dar de preţ/ Şi caut destinatari sub stele./ S-ar putea să-i caut în zadar/ Şi-am să mă-ngrop singur, cu bogăţiile mele” ( citat din memorie  – „Orgoliu” – În: „Cronofagie, ediţie de autor, Editura Eminescu, 1970).

Cu alte cuvinte, eu acesta sunt, Cuvântul îmi e toată averea, cine nu are ochi să-l vadă să-l înţeleagă, cu atât mai rău pentru dânsul! Este şi  acesta un soi de dezglolire, de dez-împodobire  a omului, de orice false artificii sau măşti, prezentându-se în faţa lui Dumnezeu, a lumii şi  în faţa feţei sale, aşa cum e. Aici e vorba, de al treilea eu: acela cu adevărat real, pentru că nu poate fi mistificat în nici un chip, dinaintea Ochiului Treimic. Şi aici se relevă o altă înfăţişare a poetului: acela de trezorier, de avuţii inestimabile, dar, care se loveşte de impactul, de a nu avea cui le dărui! Pentru că nu găseşte pe nimeni vrednic! Şi, în cele din urmă le risipeşte-n răspântii, poate că va veni cineva să le culeagă! Face parte din destinul marilor artişti, creatori de frumos din toate timpurile şi de pretutindeni.

Magie rară, sunet de lăută,/ Prin tine, tot ce-i sterp, floreşte iară,/ Şi inima îşi şterge orice cută;// Cât ţine cântul, este primăvară;/Luminile-şi cern visul pe alee – Rămâne Ea să-nchege chip de zee.” (XXIII. O, menestrel galant, inofensiv).

Iată cum Poetul poate opera mutaţii asupra firii, poate înflori un boboc în toi de îngheţ, şi coborî şi luna de pe cer, ca să folosim o sintagmă atât de uzitată. E vorba de forţa revelatoare a Cuvântului.

Înfrăţit prin durere şi suferinţă cu Hristos, poetul stigmatizat, purtător de cruce, în suflet şi pe umăr, la fel ca şi Simon din Cyrene, ridică Crucea Mântuitorului, o poartă o vreme pe drumul Golgotei, crucea însângerându-i umărul, spinarea, braţele, şi, în felul acesta, sânge divin cu sânge omenesc se amestecă, se înfrăţesc, spre omenirea Dumnezeului şi îndumnezeirea omului. E vorba aşadar, de ceea ce în teologie este denumit cu sintagma „admirabilul schimb”. Atunci, ochii omului se deschid şi cunoaşte într-adevăr, cine este Domnul.

XXIV. Seara, vorbesc cu  fratele Hristos,/ Ca-ntre-osteniţi vecini de veşnicie -/ Şi fără grabă, ne-arătăm, sfătos,/ Unul altuia, rana cea târzie.// Îmi prinde mâna-n mâna-i sângerie,/ Şi-mi suflă-ntr-însa pulbere de stele -/ Apoi, subcoasta-mi unge cu-alifie/ Din zbor zbătut de flutur, colilie.// Treptat, se face umbră-n jurul nostru/ Şi şoapta Lui devine, vast, cupola-/ Corăbii-astrale-şi freacă, acuma rostru// De geamul ce-i răsfrânge-aureola…/ Dar, iată, orice rană omenească,/ Vecinul meu o face s-nflorească.”(XXIV. Seara, vorbesc cu fratele Hristos).

Cu totul neobişnuit, Adrian Botez se adresează Domnului cu apelativul „vecin”, „megieş”, stau de vorbă firesc, îşi împărtăşesc unul altuia, om şi Dumnezeu, faptele zilei, dar nu cu pronumele de reverenţă, dovadă a intimităţii sale cu divinitatea. Acesta este un lucru cu totul remarcabil, pentru că presupune  o mare încredere şi preţuire din partea amândurora.

Dar oare nu scrisese şi Radu Gyr acea tulburătoare poezie: „Iisus în celulă”?

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă/ O, ce trist şi ne-nalt părea Crist!/ Luna venea după El, în celulă/ Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.// Mâinile Lui, păreau crini pe morminte,/ ochii adânci ca nişte păduri/ Luna-L bătea cu argint pe veşminte/ argintându-i pe mâini vechi spărturi.// Uimit am sărit de sub pătura sură:/ – De unde vii, Doamne, din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gură/ Şi mi-a făcut semn să tac.// S-a aşezat lângă mine pe rogojină:/ -Pune-Mi pe răni mâna ta!/ Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină/ Parcă purtase lanţuri cândva.// Oftând mi-a întins truditele oase/ pe rogojina mea cu libărci./ Luna lumina; dar zbrelele groase/ lungeau pe zăpada Lui vărgi.// Părea celula un munte, părea Căpăţână/ şi mişunau păduchi şi guzgani./ Am simţit cum îmi cade capul pe mână/ şi am adormit o mie de ani.// Când m-am deşteptat din afunda genună, miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă şi era lună./ Numai Iisus nu era nicăiri…// Am întins braţele, nimeni, tăcere,/ Am întrebat zidul: Nici un răspuns/ Doar razele reci, ascuţite-n unghere,/ cu suliţa lor m-au străpuns…// -Unde eşti, Doamne? am  urlat la zăbrele./ Din lună vedeam fum pe căţui…/ M-am pipăit…şi pe mâinile mele,/ am găsit urmele cuielor Lui.” (citat din memorie).

Fără a stabili o filiaţie cu poetul mistic Radu Gyr, Adrian Botez vorbeşte despre aceeaşi SUFERINŢĂ PARTICIPATIVĂ ŞI SUBSTITUTIVĂ între Dumnezeu şi om, spre îmbunătăţirea omului. Şi aici se vede transferul de lanţuri, Dumnezeu-om, pentru a-i arăta omului cum trebuie primită suferinţa din mâna divină.

Se ştie că în Istoria Creştinismului au existat, exceptându-l pe Sfântul Apostol Pavel, care purta stigmatele lui Hristos în sine,  încă din secolul al XIII-lea, mulţi stigmatizaţi, purtători de răni vizibile, ori doar în chip tainic. Şi, primul stigmatizat a fost Francisc de Assisi care a primit harul rănilor vizibile şi dureroase, în 1224 e muntele Verna, purtându-le apoi, încă doi ani, până la fericita sa adormire. De aceea el este reprezentat iconografic cu răni la mâini şi la picioare.

Şi, totuşi, mărturiseşte Adrian Botez, marcat de suferinţa sa participativă la Patima lui Hristos: „Sufletul meu e-ntr-un copil, departe -/ Agonizează încăpăţânat:/ E-un ghem de fulgere şi de dreptate-/ Singurul meu brav chip adevărat.” (XXV. Sufletul meu e-ntr-un copil, departe).

Autorul relevă aici sentimentul cel mai îngrozitor: acela al înstrăinării fiinţei de propriul suflet, care, rămas undeva, într-un timp aproape uitat, înghesuit într-un colţ al memoriei, nu mai ţine pasul cu învelişul său ontic.

Tema predominantă a liricii lui Adrian Botez este SINGURĂTATEA, mai bine zis, însingurarea: „Eşti singur, părăsit şi inutil,/ Reproşuri, mii şi mii îţi faci, amare…/ E prea târziu, miros  o de zadare,// Te strângi arici, uitat, plângând umil./ Dacă ţi-ar da a doua întrupare,/ Te-ntrebi: ai bătuci altă cărare?” (XXIX.Vara, pe malul apei, văruit de soare).

Şi nu se putea ca tema fundamentală  a morţii – şi socoteala omului cu Eternitatea, să nu-l fi ispitit pe poetul şi pe omul Adrian Botez:

„XXX. Pe muchia îngheţului spre moarte/ Întreb: „Suflete, unde te vei duce/ Când vei ieşi din mine – Verb, din Carte?/ Pătrunzi inima beznei – ori faci cruce// Cu fulgerul luminii dumnezee?/ Sudoarea frunţii mele-i neştiinţă:/ Capitulând fiinţa – ce maree/ Vor zgudui – al meu duh, în neputinţă,// Cât încă am  privire – toate-s tulburi/ Dar când orbirea mea va fi deplină,/ Vedea-voi orizont? Cumplite volburi?// Şi-n mijloc – fi-va poartă, ori lumină?/ Livid şi mut, sufletul m-aţinteşte:/ Nu ştie? Nu-nţelege? Se uimeşte?” (XXX. Pe muchia îngheţului spre moarte).

Remarcabilă ideea: „Cât încă am privire –  toate-s tulburi”.

Cu  o măreţie hristică a suferinţei, Adrian Botez, îşi revendică demnitatea de om şi cere Creatorului său un final demn: „N-am răni ca-nsemne, de-aventură/ Nici ţintuiri în palme, de Calvar -/ Plăgi jalnice, ici-colo-o rosătură,/ Cât m-am frecat de drumuri,  în zadar…// Viaţa mi-a fost banală-ncăierare,/ Cucuie-am dobândit, ca decoraţii/ Duşmani – otrepe ordinare -,// Aşa că, Doamne, nu vreau alte graţii/ Măcar finalul să nu fi ratat:/ Dă-mi moartea omului adevărat!” (XXXI. Am suferit cam fără  noimă-n lume).

A doua secvenţă este intitulată: „Sonetele lumii”.

Motivul ascensiunii este abordat chiar din primul sonet al acestui capitol: „XXXII. Adânc şi vuiet au născut lumina,/ Aceleaşi trepte-urmează omenirea:/  Contează, însă, ce avânt te mână,/ Nu doar să urci în număr, lent, clădirea!// Să ai urcuşu-n suflet, ca mânie,/ Supremă înfruntare şi iubire,/ Aşa doar, cel absent, poate SĂ FIE:/  Cu sânge-n cer, însemne-a sa răpire!// Fierbinte duh e scara lumii vaste,/ La capăt, sus, te vrea îmbrăţişare/ De nu, rămâi în spaţii pederaste.// Un Narcis, sufocat de-nfăţişare,/ Scopit şi jalnic hoit în forme caste/ Dac-ai respins logodne princiare!” (XXXII. Adânc şi vuiet au născut lumina).

Aceeaşi nelinişte ancestrală, cosmică, împinsă la paroxism, cerând un semn arghezian: („vreau să te pipăi  şi să urlu: Este!”) – răzbate şi în colocviul lui Cezar Baltag cu Dumnezeu: „Te rog luminează şi fii!”

Dar, cum ştim, Dumnezeu nu trebuie căutat în spaţiul fizic, ci în spaţiul lăuntric al omului, în rădăcina fiinţei care, dincolo de  învelişul ontic, ascunde  sămânţa divinităţii.

Se ştie că poetul este conştiinţa şi vocea Cetăţii şi, de cele mai multe ori., Glasul care strigă-n pustiu.

Acest, al doilea segment de sonete strânge  laolaltă poeme de revoltă, de mânie stăpânită,  dar evidentă, împotriva imposturii şi în general, a tuturor celor care nu şi-au păstrat statura şi demnitatea de om: „XXXV. Am adunat destul dezgust, în vintre/ Ca, dându-i  drumul, să spurc tot prejurul;/ Au mai rămas doar oamenii lui PRINTRE – / Iar rege – s-a-nălţat, în tron, Sperjurul.// Mănânci ori bei, munceşti ori doar gândeşti -/ În toate e otravă grea:  -TRĂDAREA/ Eşti lăudat doar când eroi huleşti,/ Doar de cânţi fals, te-aplaudă-adunarea.//  La bâlciul lumii, nu e taină-n cină:/  Veniţi cu toţi, vajnici patriofagi/ Voi aţi băgat şi timpu-n carantină,// Vă ştiţi eterni, vă sunteţi tare dragi!/ Pe drum de noapte, totuşi,  o să vină/ Un mistic prinţ! Culegători de Maci…” (XXXV. Am adunat destul dezgust, în vintre).

Dar, nu numai tulburare şi durere, nelinişte şi angoase găsim în sonetele lui Adrian Botez. Sunt şi momente de calm şi binefacere spirituală, când, în sânul neprihănit al naturii îşi află tihna, ca în grădina paradisului.

XXXVII. Iconostasul livezilor de meri/ Nimburi de fructe-iveşte printre frunze:/ Coptu-s-au sfinţii-n athanor de veri/ Şi ard cuminţi între răcori de verde.// A-ncremenit, înaltă, bolta, peste ei -/ Aştepţi, dintru senin, Tatăl să iasă,/ Până atunci, I-albeşte barba-n nori,/ În timp ce El mai doarme, după masă…// Atât senin: biserică-ntre munţi,/ Încât îşi cauţi, prin  ierburi, de odihnă,/ Sub păsări ce deja aflat-au nunţi…// Iar pe-undeva e-o veşnică lumină,/ Iscată din unirile de frunţi/ A-ntregii Scări din trainica Grădină”. (XXXVII. Iconostasul livezilor de meri).

Viziunea shakespeare-iană asupra lumii – ca un teatru este subliniată în sonetul XLIV Un teatru în care nimeni nu plăteşte.

Adrian Botez trage un semnal de alarmă disperat, anunţând că: „Lumea ce-o vezi în jur trage să moară;/ Agonizează  omu-n asfinţit;/ În fiecare a-ncetat să doară/ Lumina ce-n neant a tresărit.// Nu-L mai cunoaşte om pe Dumnezeu,/ Nu simte fiecare,-n sine, vraja/ Prin care imposibilul nu-i greu,/ Iar celui rău, îi este ruptă mreaja.// Nesimţitor popor la vreo minune,/ Orbi măcelari ce-n voi vă-nfigeţi/ Veni-va ziua când Dumnezeu VA SPUNE,//  Dar nu spre sfat – ci nimici-va hoarda/ nedrepţilor – nebunilor cu spume/ Şi va schimba în cosmos toată garda!”(LIX. Lumea ce-o vezi în jur trage să moară).

În sfârşit, ultimul segment al volumului, intitulat „Sonetele credinţei”, are un motto în formă de sonet, ciclu dedicat copiilor poetului. Unele din ele sunt aproape escatologice, prevestind un Timp Apocaliptic de la sfârşitul veacurilor. Găsim aici îndemnuri către urmaşi, rostite cu înţelepciune: „Fii arcuit a pândă, tinereţe!/ Jivină sperioasă-n salturi, viaţa,/ De-o scapi din ochi o clipă, ea zvâcneşte// Şi dusă-i! Degeaba-ţi cerneşti faţa,/ întrebi pe unde-i, cauţi şi speri apoi-/ Căci nicicând, nimeni, n-o aduce înapoi!” (LIII. Te uiţi şi te cutremuri: ştirbe feţe).

Şi crezul poetic este rostit în sonetul: „LIV. Pe corn de crivăţ năvălesc în lume/ Şi viersuiesc pe aripi de-alizee – Atâtea patimi şi atâtea spume/ Lovesc extatic fruntea Dumnezee!// Ce-i Poezia –decât războire/ Cu firea nouă, împotriva firii,/ Şi-ntreg incendiul Verbului – delire/ Urcând, prin răni, Golgota Mântuirii?// Nu pregeta, Poete, ca-n piroane/ Să-ţi răstigneşti cuvintele martire/ Când cititorul, moale şi cu toane// Cartea-ţi deschide, între două file -/ În faţă – izbească-l sângele ţâşnire,/ Să simtă-a cerului arzândă-mbrăţiare!” (LIV. Pe corn de crivăţ năvălesc în lume).

Poetul îşi asumă singurătatea ca pe un har, o menire, fiindcă doar în singurătate şi jertfă, îşi poate duce la desăvârşire opera: „Eşti străin de mumă, ţi-este gura-amară,/ Nimeni nu te-iubeşte, nici nu-ţi simte lipsa,/ Eşti vecin cu zeii, herald la hotară,/ Vestind tuturora, trează, apocalipsa!// Nimic nu-i mai vajnic decât curăţia,/ Deasupra de oameni, deasupra de patimi:/ Cu vulturii-mparte, drept, prietenia- // Stăpân în văzduhuri, împărat pe lacrimi – / Jertfă domnitoare, împarte vecia/ Cu profeţii stâncii – gânditori Mesia”. (LV. Lipsă de tovarăşi, în singurătate?).

Drumul spre Empireu e deschis şi cărarea îmbietoare – iar poetul spune: „LVII. Râvnesc o lume scoasă de sub stele- / Sub tirania cântului de harpă!/ Rotindu-se-n lumină şi-n tăcere,/ Mărturisind senin – închisă-n lavă.”

      Cu câtă smerenie şi reverenţă se adresează poetul Divinităţii, când spune: „În duhul meu Ţi-ai pus chipul şi gura,/ Iar şoapta Ta – este lumina mea.// Nu-s sclav – ci fiu şi frate-al Tău pot fi;/ Te rog, ajută-mi să mă preţuiesc:/ Nu-ngenunchez, sunt demn, nu linguşesc/ Te-aş înjosi, dacă m-aş înjosi!// Te caut, Te admir şi mă cioplesc/ După Hristosul ce-mi stă-n faţă ne-ncetat:/ El trece-n mine, tot cât trec în El// Şi-s mai înalt, cu cât L-am înălţat:/ Voi fi precum Tu ai vrut să fiu eu/ Când mă voi pipăi, în Tine, Dumnezeu.” (XIX. Nu eu te pot slăvi – sunt creatura).

E aici asumarea condiţiei de om dar şi demnitatea de a fi plămădit, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi de aceea, omul trebuie să fie la înălţimea   acestei supreme demnităţi.

Şi din nou semnul sângeriu al suferinţei participative a lui Hristos la toate suferinţele omenirii: „LX. Domn suferinţei, Crist al nostru este:/ În orice rană-a noastră,-i a  Sa rană,/ Sub orice jug, povară ce striveşte,/ Îi simt, alături, umăru-I dojană,// O clipă nu-şi desprinde sângerarea/ De sfâşierea inimilor noastre:/ Oricând trufaşă-n lume-i ne-ndurarea,/ Scuipat se lasă şi străpuns în coaste.// Cum ar putea alt Dumnezeu să-mi fie,/ Când  El trăieşte-ngemănat cu mine?/ Şi de mi-i rău  şi, rar, când mi-este bine,// El duh de geamăt mi-e şi bucurie./ Frăţeşte, cer şi carne împărţim/ Şi, amândoi – o inimă zvâcnim!” (LV. Domn suferinţei, Crist al nostru este).

Şi, încă o dată, asumarea condiţiei suferitoare, dimpreună cu Hristos,  de către poet, într-un superb sonet: „LXV. Colecţionar de răni ale-omenirii,/ Poetu-nsângerat binecuvântă:/ Graiul, scurmat de-ororile vestirii,/ Suit e cu Hristos, pe Crucea Sfântă// „Veniţi de luaţi lumină din cuvinte!”-/ Vă strigă Bardul, oferindu-şi coasta./ Cu deget, ori cu suliţi, ori cu minte,/ Împărtăşiţi-vă din roua-i şi năpasta!// Să nu lăsaţi să se cicatrizeze/ Vreodată, rana bietului Poet!/ Ar fi lumina-n lume să-nceteze,// Copacul să îngheţe în portret…/ „Veniţi de luaţi lumină din cuvinte!”/ Învie miri – şi nu mai sunt morminte.” (LXV. Colecţionar de răni ale-omenirii).

Şi aici este subliniată iarăşi ideea că Poetul poate zămisli în durere versuri nemuritoare. Dar nu spusese oare Jose Marti: „Dintr-o rană mai cumplită iese versul mai sublim”?

Postfaţa, de asemenea, în versuri, în ton cu întreg conţinutul, dezvăluie, o dată în plus, misiunea poetului. Un segment aparte îl constituie cel următor, numit: Vincent van Gogh – perioada Borinage – tumorile artei, poem tulburător, început  în vers alb şi continuat în vers clasic, care oferă atâtea imagini şi idei poetice, încât anevoie se pot cita, pentru că ar trebui redat  în întregime. Doar câteva versuri cităm:

Coastele durerii au străpuns pielea lui Dumnezeu/ un schelet evadat din trup eşti/ Doamne: un schelet  care/ merge în paralel cu trupul – pe/ autostrada pustiului cosmic.”

      Şi alte imagini, de asemenea, superbe:

”Lumina-ntre degete mi s-a fărâmat/ peste-ntuneric şi stânci: curgea pieziş/ nisip – ucigaş de/  clepsidră maternă.”

      E ca o viziune de sfârşit de lume, în care poetul nu se fereşte de cuvinte ce pot şoca, ori de imagini cât se poate de stranii:

„sadice – duhurile clopotarilor morţi bat/ cu precizie de/ cari – piroane-n sicriul cerului – vast cât şi/ lumea – îngust cât minunea.”

      Este, de fapt, un prelungit protest, un NU! spus kistch-ului  în orice domeniu, un strigăt de furie înălţat în tării către o divinitate care îngăduie, îngăduie…

Peste ororile veacului, poetul trece, însă, înălţându-se: „Trec agale – printre chipuri schimonosite de/ uri-aşteptări-cratere de nădejdi/ explodate// o lume răsuflată, nebărbierită, cu/ săptămâna: eu trec călare/ pe gânduri – pe sub nasul celor care/ un ceas înainte –  răcneau că vor/ pământ să mă culce// i-am şi  uitat/ – orice hartă de-obraz/ se şterge de la sine – în faţa/ răsăritului orizont  –  care-a tresăltat inspirat/ şi mă-ngroapă-n  tăcere.”

      În loc de Addenda, Adrian Botez a inclus „Alte sonete, încă şi mai cruciate” – deşi unele ies din schema clasică, ele se înscriu în această subspecie a genului liric. Acestea se referă în special la condiţia sa de suferitor şi mărturisitor al iubirii de Dumnezeu şi de om, în această realitate pământească.

Grupajul cuprinde şi un sonet de iubire foarte frumos.

Adrian Botez nu se fereşte de cuvinte rare şi de sintagme inedite, precum : „un ochi îi lincheşte”; „laudele gânduri”; „încălărat pe nouri şi furtuni”; „sacră alduire”; „ţări hialine”; lumini fanare”,   ca şi cuvinte rare din  inventarul poetic livresc, precum: „ondine”; ”silfi”; „inorogi”; „sihlă”; zgripsor”, „stăreţie”; „cruciaţi”; „istov”; „jilăveală”; „burmuz”; „urdori”; „putrid”, ş.a.

În lumea aceasta postulată de Dumnezeu, în care oamenii sunt risipiţi în polemici sterile care nu duc la nimic, un poet, cu o dureroasă şi arzătoare dorinţă de a-şi oferi avuţia lăuntrică, vine cu un volum atât de inspirat, încât nu poţi să nu te laşi sedus de acurateţea ideii şi a formei, de puritatea şi perfecţiunea rostirii, într-un timp când bolmojeala verbiajului stradal, agresează, dă buzna în suflete, răsădind acolo, scaieţi şi pălămidă.

După părerea mea, un singur poet a mai atins atâta sublimitate în vers clasic şi în profunzimea de spirit, precum şi în  perfecţiunea cu care alcătuieşte sonetul. Şi acesta este ilustrul poet şi traducător din elină Alexandru Miran.

Statura spirituală a lui Adrian Botez, a cărui puritate a expresiei este revendicată de la marii psalmişti, e menită nu numai să stârnească uimire, dar şi contrarietăţi şi chiar respingeri, pentru că nu se află situat în nici o grupare contemporană, recunoscându-şi afinităţi de spirit cu Eminescu, al cărui emul se declară, cu bună ştiinţă, şi nu în zadar, căci, prin studiile şi volumele dedicate acestuia, s-a situat demult printre marii eminescologi, nu numai ai ţării, ci, ai întregii lumi.

Acest volum este ca un catharsis, ca o baie în roua dimineţii, ori în apa neîncepută a primei dimineţi de luni a lumii.

Galaţi, 6 iulie 2008

                                                                 CEZARINA ADAMESCU

 

Anunțuri

Un gând despre „Suferinta Participativa Si Sufernita Substitutiva A Poetului

  1. Am un mare respect pentru oamenii de seama ai culturii, dar mai ales pentru aceia ce
    pentru adevar si iubire umana isi dedica intreaga lor viata. Scriitorul Adrian Botez este unul
    dintre acestia! Tot Respectul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s