Seara Pe Cris

Amortit suna in turla clopotul cel de arama,
Iar pe fruntea-i luminoasa ziua-ntinde a ei marama,
Neguri cenusii s-ardica legand vaile de cer,
Luna-i o suveica-n nouri, tesand raze in eter;
Vapori alburii ca perle se-mpreun ridicand arc,
Boltuind din nori de-arginturi o cununa asclipitoare,
Pe sub care curge Crisul, al Bihorului monarc!

De pe maguri inserarea tainic hainele-si aduna,
Le inchee-n bumbi de stele, le coase-n raze de luna,
A ei sanuri ard duioase stranse de aprinsul soare,
Caci de veacuri nu-ncetase cu-a lui foc sa se masoare!
Numai Crisul o mangaie, numai el o racoreste,
Cand cu valul sau de ceata inrouat si-nmiresmat,
O cuprinde peste umeri cu racori o inveleste.

Vin atunci fluturi cu aripi de argint si aur alb,
Cobor stelele pe raze, dulci icoane de se scald,
Vin in umbre-nfasurate pe sub salcii dragi fecioare,
De cobor si bat in valuri cu-a lor rumene picioare,
Vin voinici de sange dacic, aducand doina pe buze,
Se scufund sub valul molcom, numai ochii tin afara,
Ori fac tumbe ca delfinii, zanele sa le amuze.

E moment solemn cand ninge pulberii de raze-n roi,
Iar din sfere ancestrale vin noptaticele ploi,
Ce pe Cris se schimba-n bura si in strat de nestemate,
Cand in turla miezul noptii limba clopotului bate.
Atunci ingerii din ceruri se adun de stau pe maluri,
Sa admire cum pe unde valurile ridic spume,
Cum se rostogol ca focul si ca albele cristaluri.

Dintr-o salcie pletoasa zana Dochia apare,
Parul ei in cozi pe spate reflecta in luna mare,
Auriu fuior de raze valurind in valuri repezi;
Cygnus de indata cheama a lui card albiu de lebezi,
Ca sa traga iar pe unde cu-a lor aripi, mani de pene,
Acea barca usurie, acea mistica gandire,
Unde Dochia aduna farmecele ardelene.

Si se-nsir, ca stele-n ceruri, umbre albe si duioase,
Peste-al apei curgatoare piept de unde racoroase!
Doar din cand in cand trec umbra vre-unei suspendate punte;
Zana iar visa-n placere acel loc umplut cu nuferi
Si cu lotusi lacrimi albe, roze, cum mai le e felul,
De ridic in aer miros, ce te-opreste sa mai suferi!

Bai din vremuri pleistocene si din vechiul Tertiar,
Cu-ape calde ce ies molcom galgaie spre Petza iar!
Se-nspaimanta insa Zana, cand spre craterul Betfiei
A ei ochi caprii i-ardica…, e acolo noaptea firei…,
Astfel iute-ndeamna valul, ocolind printre paduri,
Ce-s batrane ca si vremea cea de-a pururi curgatoare,
Printre stanci acoperite cu mantale lungi de muri.

Iese la campie numai o secunda sa respire,
Si iar maluri ridicate cu stanci negre-l strang subtire!
Sus in cer se-mpreun ramuri, dedesubt plutesc racori,
Aici paserile-au raiul, aici cresc stravezii flori!
Aici Dochia opreste a ei barca de petale,
Lebedelor dand degraba chipul lor cel de fecioare,
De-si acoper boiul fraged cu-al panzeturilor poale!

Cerbii scapar din copite, iar al coarnelor lor ramuri,
Ridicand umbre inalte joaca peste verzi tufaruri,
Undeva prin huci si ruguri ca un dor tainuitor,
Sta perechea sa asculte ragetul de caprior…
Si cum luna-si trage-argintul prin boltirile de fagi,
O cetate parea valea, cu icoane pe tot locul,
Unde vin de se inchina inimile celor dragi!

Doar aci crescu Romanul, alta lume el nu stie,
Si de-ar fi, la ce sa-si piarda linistea prin pribegie;
Nicaeri n-a dat Divinul lirei melodii mai sfinte,
Cum se-aud in codrii nostrii, le-am dori si in morminte!
Cantul holdelor campiei e ca marea cea intinsa,
De doinesc cand ritmic pleaca valurile lor de spice,
Un covor tesut cu mana, cat e zarea necuprinsa.

Iar varatica-nnoptare-i cum spun basmele mai vechi,
Cand din ceruri ursitoare coborau perechi, perechi,
De se-nghesuiau la geamuri, la nascuti s-aduca sorti,
Invelite-n giulgiul noptii pluteau line peste porti;
Trupul le era lumina, numai vorba omeneasca,
L-ai lor drosti trageau zefirii cei cu coamele valvoi,
Dar opreau numai pe unde erau ingeri sa se nasca!

Doar in zori se-nturnau iute pe cararile de soare,
Unde viata-si are moara sufletelor dadatoare;
Tot de-aici atarna soarta astei lumi atat de mare,
Ce se-ncrede si se-nnalta mai presus de-albastra zare;
Basmul spune mai departe, caci de raze gaunos,
De-ar fi soarele sa-ndure vreo schimbare nedorita,
Toate-averile adunate ar fi fara vr-un folos!

Sus in cumpana de noapte luna-i piatra de argint,
Sfarmand pulberi ancestrale, boiul Crisului cuprind,
Cu lumini rasfrante-n ape, ca-n oglinde fermecate,
Iar in turla Catedralei limba clopotului bate
Viu, si-i semn ca scena amintirilor se-asterne
Spre odihna meritata: oameni, flori, zane, poeti,
Inveliti in raze calde, luncile le-astern de perne!

Dorm si paserile-n pace, leganate-n crengi frunzoase,
Dar usor, caci cum crap zorii, ele reincep voioase,
Purpuriuri si concerte de aceeasi repetare,
Desi parca mereu alte, au de-apururi desfatare!
Omul le asculta lacom, parca-s din etern iesite,
Melodii in limbi ascunse, ce doar Domnul le cunoaste,
Si par cantece de leagan, din vechi vremuri auzite!

Doar munteanul numai, inca, invelit in noaptea sura,
Calca treptele de piatra iar izvoarele murmura,
De-a lui inima-mbuneaza, cu placere urca-n munte,
Unde peste-o vale verde ridicata e o punte,
Ce se termina in pragul celui vechi castel de veacuri,
Si de veacuri ridicatu-i a lui umbra si-o rasfrange,
Jos la radacina stancei, unde Dochia sta pe lacuri!

Insule cetoase, grele, incarcate de parfumuri,
Curg prin noaptea linistita, ca si niste dese fumuri,
Tot mai jos le-apasa cerul, le strivesc de muchi de dealuri,
Le inghesuie-n dumbrave si-n desisul gros de ramuri,
Orice colt al zarii large, unde firea-i in visare,
Caci o Lege e de-apururi si-n a carei paragrafe,
Daltuita e cu secoli marea grije ce ne-o are!

Tolba de averi e-Naltul, stoc de lumi ingramadite,
Ce se misc etern inchise, de meteori prafuite,
Dorm sub pulberea luminii si a noptii cea eterne,
Numai timpul cu-ngrozire cate-un tremor mai asterne,
Ori crapand in mii de aschii cate-o stea o vezi cum pica,
Amintind de acel inger, ce pe Domnul suparase,
Pentru-acea desertaciune de-a fi mare-n lumea mica!

Numai Crisul e acelasi leagan dulcelor placeri,
Unde-s vesnic ghioceii, vesnic dalbe primaveri!
Sufletul nascut acolo nu e chip sa se desprinda,
Ci mai mult se lasa-n voia dorurilor sa-l cuprinda,
Cu cat timpul zboara iute spre-a imensului hotare,
Cu-atat inima se leaga ca pamantu-n radacina,
Ca si valul prins de raza stralucirii de la Soare!
(“Poezii alese”-2005)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s