Doi Frati… Imparati!

…by prof. dr. Andrian Botez

…A fost odată ca niciodată…Au fost doi fraţi-ÎMPĂRAŢI AI DUHULUI, pe care-i născuse zbaterea apelor şi luncilor Siretului şi Trotuşului…Unul era Alb, altul era Negru. Unul era „înalt, blond, frumos, şi zâmbetul lui era peste putinţă de descris (de statuie? de femeie? de copil trezit dintr-un vis cu animale cuvântătoare?)” – Dan Botta – cf. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, text apărut în „Prodromos„, nr.7, iulie 1967, p. 19-21 – celălalt era Duhul “Întunecatului April”… – Emil Botta.

…Aşa ar putea începe o poveste, care să le şi placă, cine ştie, adjudenilor, vrâncenilor, românilor. Dar noi nu vrem “să placă”, ci “să se ţină minte”!

…Deci, în mod poate prozaic (noi zicem : MINUNAT!) – Dumnezeu Cel Mare şi Bun a vrut ca, în aceeaşi casă, din aceeaşi localitate, Adjud – să se nască două Duhuri de Înaltă Lumină ale Neamului Românesc: fraţii DAN şi EMIL BOTTA.

S-au născut într-o familie de medic  – tatăl fiind Theodor Botta  – şi al unei misterioase femei-directoare de orfelinat  – Aglae – al cărei tată, Francesco Maria Franceschi (stabilit în Moldova în 1872, tehnician la Fabrica de zahăr, din Sascut!) – era corsican de origine. Adică, din patria unei Mari Furtuni Planetare: Împăratul Napoleon I Bonaparte (cel care, din născare, s-a numit, destul de vaticinar, deşi se trăgea din nobilimea măruntă : Napoleon BUONAPARTE – “partea cea BUNĂ!). Din câte ştim azi, totuşi, Francesco Maria Franceschi era din familia/clanul lui Filippo Antonio Pasquale di Paoli – DUŞMAN al lui Napoleon…Cine ştie dacă bejenia familiei Franceschi nu a început chiar de pe acele vremi…?!

…Dar să ne întoarcem pe malurile Siretului nostru…

DAN BOTTA este fratele cel mare. Se naşte, însă, într-o zodie a discreţiei ucigaşe de renume – dovadă că, azi, puţini români ştiu că Emil Botta a avut  un frate. Un frate născut pe 26 septembrie 1907, în Adjud, mort pe  13 ianuarie 1958, la Bucureşti…Doar 51 de ani de epifanie…  – “îşi începe studiile liceale la Liceul Unirea din Focşani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. Urmează, apoi, studii universitare clasice (limba latină şi limba greacă) la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, fiind dublu licenţiat în Educaţie Fizică şi Sport. Publică în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine etc. Participă la conferinţele grupului Criterion şi este cooptat în comitetul de redacţie al revistei, apoi va face parte, sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de direcţie al Enciclopediei României, proiectul debutând în 1938”…Apoi, dispare din ochii oamenilor preagrăbiţi, pe când cădeau zăpezile cataclismice, cosmice, ale anului 1958…” în urma unui atac de cord”, cum îl expediază frivol şi abandonează misterului cosmic, ziarele vremii, pe Pontiful Frumuseţii, Incantaţiei şi Fervorii:

(…)Străluceşte în orgia
Viorie de pe mare
Luna palidă, în zare,
Luna din Infern, soţia
Sufletelor în pierzare.

Ţipă-n volburi largi lăstunii,
Umbra creşte ca o floare,
Ca o floare-ameţitoare,
Apa, -n gemetele lunii,
Jos pe stînca albă, moare.

De departe sună cornul,
Cornul serii, cornul mării,
Cornul surd al întristării,
Cornul mării, cornul serii,
Cornul jelei şi-al pierzării!

                            (Cornul mării, cornul serii)

… Cât de repede îi expediem noi, înafara planetei Terra, pe cei care “nu mai sunt”. “Unde sunt cei care nu mai sunt?” – întreba, îndurerat, Nichifor Crainic, despre toată generaţia tânără interbelică…”Sunt, TOŢI,  în vesela şi iresponsabila uitare a românilor!” – ar trebui ecoul să răspundă. Pentru că nu este drept ca să fie dat uitării, numai pentru că a avut adânci şi sincere crezuri şi înţelegeri legionare – să fie aproape complet dat uitării un atât de sever şi iluminat Poet, un eseist eremit, înţelept precum Sfântul Buonaventura, cel vindecat de Sfântul Francisc – …şi un Înger Traducător, din greaca zeilor  Sofocle (Oedip Rege) şi Euripide (Troienele),  din franceza vagantului regal, François Villon (Balade şi alte poeme), sau  din engleza magului Shakespeare (Regele Ioan, Richard al III-lea)… –  din americana onirică a lui Edgar Allan Poe şi din germana diamantină a lui Goethe sau din portugheza conchistadorică a lui Ferreira de Castro… – …un mare şi harnic savant tracolog (în anul 1944, Dan Botta începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteză thraco-romană-bizantină, care durează 14 ani şi însumează 1200 de pagini.) – ba chiar sanscritolog! –  în fine, ARHEUL ARTISTULUI ROMÂN, pentru că Dan Botta a înţeles că Scrisul este o Religie, că nu trebuie să-ţi măsori opera cu…camioanele (de maculatură, fireşte!), ci că orice scrie Artistul Arhetipal, de fapt sculptează pe Stânca Eternităţii, din Paradisul Lui Dumnezeu.

…Mai mistic: Dan Botta (ca şi fratele său, Emil, fireşte!) este DESCENDENT DE VOIEVOZI ŞI MAGI AI CETĂŢII DACICE A MARAMUREŞULUI: “(…)descendentul unei vechi familii nobiliare ardelene, strămoşii săi Martin şi Mihail Botha fiind recunoscuţi, la 1579, drept voievozi ai Cetăţii şi Ţinutului Chioarului, din Maramureş” –  cf. Horia Brad, Dan Botta. 50 de ani de la moarte. Nobilitate neamului său după tată a fost confirmată de Christofor Bathory (în 1579), înrudită fiind familia sa cu episcopul Ioan Bob, co-autor la Supplex Libellus Valachorum!!!

Dan Botta este, alături de Eminescu,  N. Densuşianu şi Blaga, printre extrem de puţinii români care au înţeles, cu clarviziune, că Neamul Românilor, ROMÂNII, ca expresie de Duh! –  nu alcătuiesc, în existenţa lor de sute de mii de ani, ca strămoşi ai Europei şi ai Lumii întregi – o…”cultură minoră”, cum s-a înşelat un alt român major, contemporan cu Dan Botta – răşinăreanul Emil Cioran: “Credea (alături de alţi câţiva, printre care mă număram) că dacă o cultură îşi revelează conştient esenţele – într-o creaţie poetică, în filozofie, într-o operă spirituală – devine prin însuşi acest fapt o CULTURĂ MAJORĂ; chiar dacă, datorită limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulaţie universală” – cf. Mircea Eliade, idem.

Şi, tot din mărturia extrem de preţioasă a lui Mircea Eliade, aflăm că Dan Botta era VÂNĂTOR DE ARHEI :  “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esenţe. De aici, de asemenea, convingerea lui că numai „clasicismul” (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa exemplară de inspiraţie. Pentru că, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îţi revelezi esenţele şi înveţi să le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un „clasicist”, credea Dan Botta, putea identifica marile creaţii ale poeziei populare. Ceilalţi cercetători rămâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)”.

Şi, iată dezvăluirea eliadescă, despre Dan Botta, pe care l-a înţeles cum nimeni nu l-a înţeles şi l-a văzut înconjurat de Lumina Taborică a Fixării Arheilor, într-un Nou Paradis, cel mai sever şi mai străluminat Paradis – cel al ARTEI:

Nu ştiu dacă în afară de <<Eulalii>>, Dan Botta a mai publicat un alt volum de poezii (n.n.: da, au mai fost, Maestre Eliade – …dar publicate postum, de parcă, în timpul vieţii ar fi fost lepros: ciclurile Rune, Epigrame, Cununa Ariadnei şi Poem în curs   – 1968) . Până în 1942, când l-am văzut ultima dată, nu publicase. Îmi spunea că nu vrea să publice mai mult de patru volume: unul de poeme (<<Eulalii>>), unul de eseuri (<<Limite>>), o dramă (<<Alkestis>>) şi un dialog platonicean (pe care nu ştiu dacă l-a publicat) („…dialogul platonicean” nu poate fi decât Charmion sau despre muzică, publicat în <<Gândirea>>,  octombrie 1934 / mai 1935, apoi în volum, 1941 – n. red. Rost). Deşi admira pe Proust şi iubea pe Stendhal, suspecta romanul ca gen literar. I se părea inutil şi necuviincios să scrii, bunăoară, că cineva, personaj literar, a tăiat o bucată de brânză şi a mâncat-o cu pâine. Chiar dacă ar fi încercat, Dan Botta n-ar fi putut scrie niciodată o asemenea frază. Nu credea în realitatea literară a obiectelor şi acţiunilor de toate zilele.

În fond, pentru el, reale – şi deci susceptibile de a interesa un artist – nu erau decât arhetipurile, imaginile exemplare, modelele ideale. De aceea, aşa-zisul clasicism al lui Dan Botta, cu toată erudiţia greco-latină pe care o implica, nu era rezultatul unei „învăţături” – ci, înainte de toate, un mod de a fi în lume.

Pentru Dan Botta, lumea devenea reală când începea să-şi reveleze structurile ei profunde; adică, atunci când ochiul minţii începe să desprindă, înapoia aparenţelor, imaginile eterne, figurile mitice. Pătrundeai misterul unei nopţi de vară când izbuteai să ţi-o revelezi ca în aceste versuri din Cantilenă: „Pe vânturi ascult/ Orficul tumult,/ Când şi-ardică struna/ Fata verde, Una,/ Duce-i-aş cununa…

Cosmosul întreg îşi dezvăluia atunci înţelesurile lui adânci. Nu era vorba de o simplă cunoaştere a fenomenelor cosmice – căci vântul, luna erau doar cifrul unor mituri şi drame străvechi, care făceau deja parte din istoria spirituală a omului. Mai precis: a omului balcanic, înţelegând prin acest termen etnic-geografic toată Europa răsăriteană, din Marea Egee până în Munţii Tatra. Dan Botta avea mare slăbiciune pentru acest teritoriu în care se înfruntaseră de-a lungul secolelor egeeni: grecii, thracii, ilirii şi romanii. Era într-un anumit fel o geografie sacră, pentru că pe plaiurile şi munţii aceştia oamenii întâlniseră pe Apollo şi Dionysos, pe Orfeu şi Zamolxis. Timpul încremenise, acolo – şi odată cu el, peisajul. Lumea aceasta, care aşteaptă vrăjită de mii de ani, era şi lumea poetului” – Mircea Eliade, idem.

…Cu puţin înainte de despărţirea de Eliade şi, nu mult, şi de lume, l-a luat deoparte pe Magul Eliade şi i-a şoptit: „<<… Dar mai lin, dorule, lin,/ Că p-aici îi loc strein…>>”.

Şi iată dovada alduirii ca iniţiat zalmoxian, ÎMPĂRAT AL DUHULUI! – a lui Dan Botta, de către Magul Mircea Eliade: „<<Loc strein>>, reluă el după câteva clipe, loc de verdeaţă şi de odihnă…>>. August 1942. Era printre cei care înţeleseseră” – cf. Mircea Eliade, idem, Chicago, 1960.

***

…Fratele Negru…Ei, Fratele negru, EMIL BOTTA, a avut parte de recunoaştere publică generoasă, fie şi numai prin faptul că a dat numele celui mai vechi liceu din Adjud…! Dar Fratele cel Negru a avut parte de o dezvoltare socială incomparabil mai largă decât Fratele cel Alb, DAN BOTTA: dincolo de Poetul Întunecatului April, nimeni nu-l poate uita, dacă l-a văzut, pe ACTORUL Emil Botta, cu o voce care parcă venea de la Mumele şi Vâlvele Pământului. Rolurile Ion Nebunul, din Năpasta lui Caragiale – precum  şi Regele  Ondinilor, din Ondine, de Jean Giroudoux  – nu pot fi nici imitate, nici repetate! Niciodată, de nimeni altul: doar să…”înconjori”, reverenţios, pe lângă Imperiul Dramatic-Interpretativ al lui Emil Botta…!

…Se naşte, cum am zis, în aceeaşi familie de medic şi de urmaşă a corsicanilor vendettei, ca şi Dan – …se naşte, pe 15 septembrie 1911, la Adjud – şi prinde ceva mai multă viaţă decât Dan:  pleacă “pe partea cealaltă”, în  24 iulie 1977, începutul călătoriei mistice fiind la…Bucureşti!

… Visând, de mic copil, să devină actor  – fuge de acasă,  la vârsta de 15 ani.În 1929 se înscrie la Conservatorul de artă dramatică din Bucureşti, pe care îl va absolvi în 1932. După ce joacă pe scenele mai multor teatre bucureştene şi din provincie, devine actor al Naţionalului bucureştean. Interpretează rolul unor personaje majore, din dramaturgia lui Shakespeare, Goethe, Cehov, Caragiale.

Apoi, lumea cinematografică, din epoca aşa-numit “comunistă”, îi va oferi destul de multe şanse expresive, pentru a-şi valorifica talentul şi maniera de interpretare unică (Se aprind făcliile(1939), Viaţa nu iartă, 1958, Erupţia, 1958, Când primăvara e fierbinte, 1961, S-a furat o bombă (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Paşi spre lună( tot în regia lui Gopo), Pădurea spânzuraţilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Răscoala, 1965, De-aş fi… Harap alb, 1965, Şah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.

Voce lirică unică, pusă, mereu, sub semnul tragicului, dar şi al măştilor unui actor cu teatrul în sânge.
…Ca poet, a debutat, cu poemul Strofă ultimă, în revista lui Tudor Arghezi,”Bilete de papagal”.

Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu rataţi”, din care s-au desprins şi filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat (fiind mai puţin orfic decât Dan – şi mai mult ludic, dar, în niciun caz, nu  până la…Minulescu!) al generaţiei Criterion: pentru versurile sale, Emil Cioran-Apostatul cu Teancuri de Măşti, Nicolae Steinhardt Cel Naiv şi Blând… – aveau un adevărat cult.

…Este autorul unei poezii negre, existenţialiste, dar, totul, prins într-o horă carnavalescă, de Sabat Negru…a jocului de cuvinte (uneori profund, alteori facil! – dar, totdeauna, impresionant, rostit întru gravitate!) –  cu personaje dintr-o mitologie proprie a morţii, în consonanţă cu filosofia Trăirismului interbelic. E un  poet al măştilor, eul lyric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morţii şi a neputinţei.

…Orice actor de geniu (şi EMIL BOTTA a fost!), care trăieşte în mijlocul hărmălaiei teatrale, este extrem de SINGUR! De aceea, credem că Fratele cel Negru se autodefineşte ireproşabil, dincolo de mistica Nordului, dincolo de metafizica Blestemului către Simion Dascălul şi către Bureţi… – prin CUC, pasărea singurătăţii, dar şi a reversibilităţii metanoice – …dar şi “ondină” fascinantă şi pururi misterioasă, a Mareelor Codrului, “ştimă” care atrage (dacă ar putea, LUMEA ÎNTREAGĂ!), către Misteriile Funebre şi Regenerator-Soteriologice ale Codrului şi ale lui Isis-Cybelle.

Dinspre “sleirea” şi “frigul” tenebrelor infernale – spre “FOCUL” ŞI “VÂNTUL-FURTUNA” ORFICĂ A REVELAŢIEI, prin LOGOSCuvânt-cu-Cuvânt şi “fluieratul” Noului Orfeu, deci ORÂNDUITUL SINE, ÎNTRU NOUL PARADIS, PRIN REVELAŢIA STIHIILOR ARTEI-CA-LOGOS…  – dinspre SÂNGELE BLESTEMAT-BINECUVÂNTAT AL GRAALULUI/Ulciorul cu Cucută” – spre “…stele fumegânde şi FOCURI CRESCÂNDE…”!):

am înlemnit
la vederea cucului,
un cuc de pripas
la casele noastre.
ce mai cuc sărac
i-am văzut şi faţa
slăbita, sleită.
eu jonglerii,
eu cu clovnerii
încerc să-l încânt
cu vânt cucu vânt.
să-l distrez cu nimic
pe Fluieră Vânt
Frig în ochi îi arunc
din ulcioare de cucută
îi dau să bea,
ulcioare de foc îi întind
pe pat cu cuie îl culc,
fac din cuc fachir,
lopeţi de pământ
arunc peste el
şi stele fumegânde
şi focuri crescânde …
eu cu clovnerii,
eu cu jonglerii
” (Fachir)

…”FAQR” înseamnă, în arabă, şi “sfânt”, şi “sărac cu punga şi bogat cu Duhul” – adică, ÎNŢELEPTÎMPĂRAT AL DUHULUI…!!!

…Românul, de etnie evreiască, Andrei Oişteanu –  face un studiu despre…ne-înţelepciunea lui Emil Botta (cf. Andrei Oişteanu, în rev. Arta SportEMIL BOTTA ŞI “LECŢIA DE OPIUM” – 14 mai 2008), dar tonul articolului (care-l vizează şi pe un alt legionar, pe genialul Ion Barbu/Dan Barbilian) este atât de insinuanto-insidios, întru demolarea zeilor valahi, încât, pur şi simplu, nu ne interesează: şi Edgar Allan Poe era dipsoman şi narcoman, dar, prin asta (ca şi Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Gérard de Nerval, Tristan Corbière, Jules Laforgue, Francis Joseph Thompson, Émile Verhaeren, Oscar Wilde, Fernando Pessoa etc. etc..…deci, o întreagă generaţie, aceea a simboliştilor “romantico-postromantici”!), şi-a dovedit, mai curând, dispoziţia martirică faţă de Artă, decât voinţa de autodegradare prin viciu!

Este, fireşte, şi cazul lui EMIL BOTTA!

…Nu-l putem părăsi, pe Emil Botta, în mâinile lui Oişteanu – deci, ne vom resorbi, taumaturgic şi soteriologic,  în Dorul lui fără Saţiu, pentru a fi şi rămâne, noi şi tot Neamul Nostru Românesc, alături şi “trăirind” întru  Magii noştri adjudeni:

De un dor fără saţiu-s învins
şi nu ştiu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adînc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Şi pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută.
E atîta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins…
Un dor fără saţiu m-a-nvins,
Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu
…”

…Sperăm ca  această “sete meree”, de necuprins, să nu se stingă, niciodată, pentru noi, “Vechea Gardă” (dar cu Credinţă în Dumnezeu şi în Viitorul Neamului Românesc!) – şi, mai ales, tragem nădejdea să-i  “învingă” şi “pururi n-aibă pace” şi “nimic nu-i stingă, nimic nu-i aline”, pe această “planetă de TESTARE A DUHULUI UMANO-DIVIN”, care este Terra… – decât Nestinsul şi Nealinatul DOR DE ABSOLUT! –  pe cât mai mulţi dintre cei ce vin, după noi, să…”schimbe Garda”!!!

…A fost odată ca niciodată…Au fost doi fraţi-ÎMPĂRAŢI AI DUHULUI…  – …şi, cine ştie, poate vor mai fi!

prof. dr. Adrian Botez

DACĂ AŞ VREA SĂ PREDIC
 
dacă aş vrea să predic – n-aş găsi ce să
spun: aş bâigui câteva vorbe
stinghere – şi-apoi aş tăcea – ruşinat
într-un colţ de minune

 a

n-am umblat lumea în lung şi în lat
n-am păşit prin iarbă – prin rouă şi-n soare – alături de
mari mulţimi de oameni – frământând
cu sfântă socoteală – în picioare şi între pumni
pământul             
nici mările n-am înfruntat – în
frăţii ale spumei talazului – nici în
faţa peştilor uriaşi nu m-am minunat
nici sub fâlfâitul cumplit al păsărilor văzduhului – răsărite din
neantul apei – nu m-am închinat

 a

n-am cântat seara la focuri înalte
încercând să ispitesc cerul şi-ale lui
de aer mult şi-ndesat – porţi enigmatice – şi
sipete scumpe şi rare – cu multă
şi îndelungă chibzuinţă – dumnezeiesc
ferecate

 a

n-am stăpânit popoare fără de număr – închinându-le
lunii şi soarelui – şi nici piramide
n-am durat  – în amurg

 a

nu m-au vizitat – mari şi mici – păsările dumbrăvii – în
dimineţile începutului lumii – şi
n-am schimbat vorbe şi nevinovate
ori cam deşucheate
flecăreli – flăcărui – cu îngeri
seara – după ce-n şiruri
nesfârşite – vitele se retrăgeau
de la adăpat – lăsând loc curat de
hodină  – pe prispe şi-n jurul
fântânilor – huhuind – din adânc – cu
glasul bătrânilor

 a

şi – mai ales – n-am întrebat munţii despre ceasul
tăcerii – iar piscul mi-a rămas fratele de sub trăsnet – dar
mut şi podidit de
spumele verzi ale sfioşeniei  pădurilor – de spumele
albe – ale-ndrăznelii izvoarelor : acolo sus
între ţancuri – stau  – nevăzute – cumplit templele  – cărora doar
când şi când – în cutreierul veşnic al
minţii –  le jertfesc
ori – dimpreună cu nevăzuţi preoţi sau
genii de noapte – în taina pietrei stelare – cioplesc şi de zor
zugrăvesc – cu tunet şi foc
icoanele zeilor fumegoşi – sălbatici ascunşi – furioşi cât şi
temeliile zbătute-ale lumii
rădăcinoşi – naivi şi bărboşi

 a

…şi nici măcar Dumnezeu nu m-a
chemat – ca pe-un ciumat – din când în când – să
mă ispitească din
cuvânt – să-mi descheie
sufletul – acolo – deasupra
cerurilor – şi să privesc – stând  – de-mprumut şi
în joacă – pe tronul lui
oceanele şi câmpiile lumii – ca
pe nişte locuri de tot sfinte – numai bune de
arat – cu privirea – cu
mintea – şi  – gemând de lung dor – pregătite spre
a fi însămânţate – prin
albă de nesomn – năzuinţa

 a

n-am lăsat vreodată foarfecele croirii de lume
cu gura deschisă – temându-mă că-i voi
fi – eu însumi – mereu
hrană a nesătulei lui lăcomii – sau că
printre buze de fier – îl voi face-a rosti
ce nu se cuvine – cu prea multă
nemăsurată şi neruşinată poftă – prin nesăbuinţa mea
el va naşte – numai începuturi de lume – monştri pe cioate
sprijiniţi – orbi zurlii
muţi – surzi şi
sanchii

 a

ce-aş putea spune mai nou – la
cotirile fluviilor? – ele n-au nevoie de
glasul meu – pentru a-şi
schimba – în răstimpuri – poziţia lunecosului
trup – să nu le amorţească apele – deltele
sfinte – şi să nu se lase năpădite de bolile
ştimelor – când isteţe – când
trist cântătoare – în noaptea
neliniştii

 a

ce-aş putea rosti în faţa
popoarelor – care se mişcă – tăcute – în
umbra şi după umbra Lui Dumnezeu – ascultând
noapte de noapte – crugul stelelor – spre
a şti – a doua zi – cu ce rugăciuni să-şi întâmpine
cirezile faptelor?

 a

să stau – ca sub ploaia de rouă a
lunii – sub propria-mi sudoare-n amiezi
şi să-nvăţ să-nserez : e singura predică
folositoare şi dezmierdat potrivită
oaselor mele – pe cer plutitoare
oaselor mele – prin care
trec aer sfânt şi nemaiauzite cântece – şi peste care
din când în când – se răsfaţă-a minune şi-a
răsărit de proaspătă lume – o
floare
a

 Adrian Botez

O PASĂRE CENUŞIE
o pasăre cenuşie stă – şi mă
priveghează – din copacul ei
descărnat

 a

ceasul n-a mai găsit de cuviinţă să se
vădească – şi
n-a mai sunat

 a

mă priveşte – pasărea cenuşie – ţintă
în ochi – până mi se răceşte şi
măduva spinării – până ce îngheaţă
şi cad din cer – câte
una sau buluc – stelele – prefăcute – şi
ele – în cenuşă – de
prezenţa obsesivă (piază rea – pieziş
ascultată de soarta cea moartă) – de prezenţa
batjocoritoare – cât şi-o vrăjitoare – a
păsării

 a

de sub pământ bulbucesc
suspinele unui monstru blajin – care
hălăduieşte acolo – din veac – ferecat în
adâncuri

 a

şi faţa pământului se face
riduri-riduri – de la suspinele
bietului întemniţat – în propria-i
necredinţă

a

…nu mai am unde fugi – nu mai
am unde scăpa: toate
drumurile s-au sinucis: uite
aşa – s-au strâns
unul pe altul – de gât – cu
lungimea lor
insuportabilă – nejustificabilă – în faţa
contabililor livizi ai
universului – năpădit de
nepăsare  – şi de
buruiana cenuşii

 a

stau – resemnat – ochi în
găvan gol – cu pasărea
cenuşie: tot jarul din vine se
stinge – prelinge – se
scurge – bucăţi lichide – precum lutul
asudat de coşmaruri – într-o
mocirlă: sunt ceasurile
pe care le-am tot amânat – de la
viaţă – şi acum – zac îngălate
îngăimate – cleioase – unele în
altele îmbrâncite – fără chip
fandosite – resorbite în orbirea de
Moarte – în lipsa de
ecou – de onorabilă – visătoare şi
aprig – brav vânătoare
Moarte

 a

…doar o surzenie cronică
scrisă în nicio
cronică – a înjositei prin
zdrenţuire şi uitare – printre
schelete umflate de-orgolii călare – fosta doamnă
Moarte

  a

…dacă însăşi Moartea a fost
părăsită de onoare – dacă însăşi
Moartea – nu se mai poate ţine în
şa – mândră şi
exemplară – dacă – deci
nici în Moarte nu mai ai nădejde – te-ntrebi:
unde ai ajuns – unde
s-a ajuns?

 a

îmi plesnesc – explodează de
singurătate – unul câte unul
degetele mâinii
drepte – deci
nimeni nu va consemna – nu va
şti – ceea ce eu acum
spun – dau – către zadar
mărturie

 a

…acum – am închis până şi găvanele foştilor
ochi – să
uit că exist – să uit să fiu
trist

a

n-ai cum să te opinteşti
afară din soartă – când
nu mai ai chef nici măcar
să-ţi chemi înapoi (ca pe câinii sloboziţi – peste
noapte – din lanţ) – Privirile – care
s-au ascuns – toate – găvozdite unele peste
altele – în lucrurile privite

 a

lasă-le acolo – Privirile: poate ele
recunoscându-se una pe cealaltă
(privire privindu-se până la
osul privitului) – vor şti să
plângă – măcar
să plângă – ceea ce orbitele
tale – scobite şi
negre – nu mai sunt în stare şi-n
rost – să facă – s-au
dezobişnuit – pe bună dreptate: de ce să-ţi reverşi posibila
vlagă – peste ogoare însămânţate – burduşite deja cu sămânţa
a milenii de
zgură?

a

Adrian Botez

 

 
Anunțuri

Un gând despre „Doi Frati… Imparati!

  1. Domnule Adrian BOTEZ
    Scrierile Domniei Voastre sunt lectii de filosofie, politica, economie, religie, critica literara, adica
    tot ceea ce face o carte demna de luminare a unui neam bogat dar sarac, destept dar ratacit, si cum de fapt este azi o intreaga lume!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s