Oliviu Crâznic: “…si la sfarsit a mai ramas COSMARUL”

Cartea dlui Oliviu Crâznic cu acest titlu interesant: „…şi la sfârşit a mai rămas COŞMARUL” – poate fi interpretată, după afirmaţia autorului, ca un roman de ficţiune, bazat însă pe anumite documente reale. Este impresionantă, inedită chiar, prin genul său gotic ca sursă de inspiraţie, dar mai ales printr-o largă cuprindere a unor vremuri medievale prin intermediul cărora autorul caracterizează viaţa în general: obiceiuri, credinţe, rătăciri spirituale, vrăjitorii, înşelătorii, ucideri şi sinucideri, pedepse ale Inchiziţiei, cu toate efectele dezastruoase asupra întregii vieţi sociale şi mai ales de familie.

Cartea a fost publicată la Editura “VREMEA”, Bucureşti, 2010, însumând un spaţiu de 380 pagini. Domnul Oliviu Crâznic mărturiseşte în postfaţa prezentată faptul că toate denumirile de locuri şi personaje sunt imaginare, acestea reprezentând doar un pretext pentru înfăţişarea tabloului unei epoci.

Am primit această carte din partea autorului, fapt pentru care am mulţumit frumos, asigurându-l că mă şi apuc să o citesc şi, poate, am să îndrăznesc să scriu şi câteva rânduri pentru a încropi o oarecare prezentare a romanului. Numai că, citind sau, cum s-ar zice, intrând în domeniul tematicii acestuia, surprinderea m-a întâmpinat la fiecare nouă pagină, capitol, încât mi-am zis: “Păi, aici, domnule, avem un scriitor atât de prolific, de analizator şi de vizionar, un autor care nu se pierde prin literaturi neavând altceva ce face, ci care chiar are ceva de spus!” De acest adevăr m-am convins şi citind cele câteva fraze pe care mi le-a dăruit dl. Oliviu Crâznic şi pentru care îi mulţumesc: “Sper să vă fie pe plac – chiar dacă scriem o ficţiune mai întunecată, dar veţi vedea că aşa întunecată cum este, morala, credinţa şi filosofia sunt cele care o călăuzesc. Citind şi postfaţa veţi vedea că romanul e scris ca un avertisment împotriva Răului, a alegerilor facile şi greşite, a erorilor făcute din uşurătate, sau a cedării în faţa ispitelor nedemne. Un avertisment inspirat din cronici medievale, care doreşte să reamintească omului modern că răul a existat întotdeauna, şi că numai aducând binele din noi la cote cât mai ridicate putem cu adevărat să îl înfruntăm”.

Bineînteles că am citit pagină cu pagină această carte, dându-mi seama cât de atent şi bine-inspirat pentru claritatea lucrării sale a fost dl. Oliviu Crâznic dând în postfaţa ataşată lămuririle necesare întelegerii adecvate. Oarecum, această scriere de tipul ficţiunii, cu multe pasaje de groază şi scene pline de teroare, necesită mai multă perspicacitate cititorului pentru a aborda într-o lumină reală motivaţiile vremii pentru acele cruzimi, înşelătorii, vrăjitorii, furt de personalitate şi omoruri, care în final au făcut posibilă apariţia Inchiziţiei medievale, care în majoritatea cazurilor judeca şi ardea pe rug în mod groaznic persoanele care se considerau a fi în relaţii cu diavolul, dovedite sau nedovedite! Din minciuni şi invidii se ajungea a fi arşi pe rug şi oameni de bine, cu idei şi invenţii progresiste. Din toate acestea se naşte coşmarul unei vieţi neomeneşti, groteşti, coşmar ce se anunţă prin chiar titlul cărţii.

Aşadar, povestea începe cu o nuntă – a marchizei Josephine de Lauras, care se căsătoreşte cu onorabilul conte Maximillien Schwartz, la castelul ei de la  Nuit-aux-Bois. Marchiza îşi alege foarte grijuliu invitaţii, dar în aşa fel încât să nu fie prezenţi cei ce ar cunoaste câte ceva din trecutul ei de prin saloanele de la Paris.

Omul ei “de apărare” şi cu întâietate invitat a fost vicontele Vincennes. Ea trimite apoi cu multă curtoazie invitaţie cavalerului Arthur de Seragens, care nu reuşeşte să înţeleagă nicicum de unde atâta atenţie pentru el din partea marchizei. Căci doar o singură dată trecuse prin preajma ei, schimbaseră o vorbă sau avuseseră un dans prin saloanele luxoase ale Parisului. Cavalerul era în schimb un foarte devotat prieten al vicontelui Vincennes, în care avea mare incredere. Iar vicontele i-a trimis chiar el o scrisoare în care pusese doar un singur cuvant: “Vino!”. Plin de îndoieli, cavalerul de Seragens acceptă invitaţia, dar cu gândul să afle tot ce se poate ascunde în spatele acestor acţiuni ale marchizei Josephine. Astfel el devine de fapt naratorul acţiunilor invitaţilor: conti si viconţi, contese şi vicontese, duci, preoti, baroni, inchizitor, doctor, gărzi, servitori, adică personajele care de regulă viermuiesc în jurul unui castel. De fapt un mister în sine era şi acest castel denumit “al Ultimelor Turnuri”, precum şi felul în care marchiza a reuşit să îl moştenească de la Marchizul de Lauras-Montale, care murise destul de dubios.

Invitaţii la nunta marchizei erau si ei suficient de misterioşi, unii chiar necunoscuţi marchizei, mai ales trecuturile acestora, aşa că nu întâmplător cavalerul Seragens era cuprins de îndoieli, dacă această invitaţie primită e pentru nuntă sau pentru cercetări ale Inchiziţiei, dată fiind prezenţa inchizitorului Albert de Guy, personaj cu puteri nemărginite, căruia i se plecau cu mare supunere toţi cei aflaţi la aceste petreceri de nuntă. Doctorul Perrigord, ducele Chalais care reprezenta puterea locală, contesa Sellini care se ocupa cu farmece şi vrăjitorii, spadasinul Castlenove, baronul von Walter – un aşa-zis rătăcitor pe cele mai îndepărtate meleaguri, domnul Valois-Lacross – şeful Poliţiei, căpitanul Gărzilor, servitorii şi cameristele de la Castel, cu toţii deveneau tăcuţi în faţa Monseniorului de Guy, reprezentantul Puterii Bisericeşti.

Curiozitatea cititorului se va mări imediat ce va afla că însuşi mirele – contele Max Schwartz – soseşte ultimul la nuntă, şi că drept invitat nu are decât o singură persoană, baronul Von Walter, menţionatul călător, despre care se spune că fusese întâlnit întâmplător pe drum şi invitat cu această ocazie. Deci deşi fără prea multe dovezi, cavalerul Seragens are totuşi destule indicii pentru o convingere interioară că ceva nu este în regulă, şi este de-a dreptul înfricoşat de invitaţia la această nuntă. Ca şi celelalte personaje, are şi el desigur trecutul său, însă această adunătură de invitaţi deloc doriţi dar totuşi chemaţi pare a fi mai mult de atât, are ceva malefic. Ba încă se închid şi porţile Castelului, iar doctorul Perrigord vorbeşte halucinant şi plictisitor celor ce au răbdarea să-l asculte despre ceea ce în viitor are să se inventeze, având asupra lui fixată privirea suspicioasă a inchizitorului. Mai mult, în ultimele zile de pregătire, când nunta trebuia sa înceapă, izbucneşte o boală cumplită şi pustiitoare între invitaţi, aproape necunoscută, se bănuia doar a fi o formă de ciumă, iar primii morti incep să apară…

Din acest moment cursul evenimentelor la Castelul Ultimelor Turnuri ia o întorsătură nefirească. Invitaţii încearcă părăsirea cât mai grabnică a locaţiei, se izbesc de imposibilitatea ieşirii, nopţile sunt pline de acţiuni diavoleşti, morţii bat la uşile celor ce dorm în Castel… Cercetări sunt reîncepute dimineţile următoare, însoţite de bănuieli şi exorcizări, străpungerile inimilor cu pari, schingiuirile Inchiziţiei, declanşând un adevarad Iad. Finalul nu mai avea cum fi ocolit. Adică acel coşmar care poate îngrozi cititorul acestei cărţi. Totuşi romanul nu este o ficţiune care îşi propune să îngrozească neapărat, ci este o realitate pe care istoriile popoarelor medievale o recunosc, şi aceasta o face cu atât mai îngrozitoare, recunoaşterea acelor mentalităţi şi credinţe supranaturale şi păgâne care fărâmiţau societăţile de-a lungul istoriei umane! Şi în carte ca şi în realitatea istorică, creştinismul devine calea de luminare care ridică fiinţa umană la orizontul civilizaţiei în adevăr!

Dl. Oliviu Crâznic, foarte bine orientat, prezintă atât o motivare a cărţii sale cât şi scopul strădaniei, mergând, după cum ne spune însuşi autorul, “pe două dimensiuni şi anume, cea informaţională şi cea morală”. Orice carte, în opinia sa, “trebuie să aibă, în primul rând, o valoare educativă”. Această recunoaştere dă autorului cărţii, fără îndoială, acea marcă de superioritate şi înţelegere a mersului evolutiv al societăţilor şi culturii acestora, prin care starea de bine şi cea de rău se vor face simţite, metaforic vorbind, asemenea apei freatice ce trece prin nisipurile veşnicei noaste planete care ne ţine sau ne zgâlţâie după legile ei universale!

În concluzie, acest roman nu e scris pentru a răspândi spaime şi groază, ci cu multă atenţie autorul o concepe adunând elemente din epoci diferite ale istoriei, ale credinţei popoarelor, a suferinţelor şi luptelor de tot felul până a se ajunge la ceea ce se cheamă civilizaţia de azi. Mai este şi un avertisment adus omului modern, ne repetă în încheiere dl. Oliviu Crâznic, fapt ce poate fi de un bun augur spiritului creator românesc, pentru că trebuie mereu să ţinem cont de istorie în orientarea şi construirea de căi ale civilizaţiei mereu evolutive.

Anunțuri

8 gânduri despre „Oliviu Crâznic: “…si la sfarsit a mai ramas COSMARUL”

  1. Pingback: Zepeline | Galileo Online

  2. Un excelent roman intr-adevar, serios, moral, documentat, plin de suspans. Imi aminteste de clasici, de la Agatha Christie la Edgar Poe. Mi-a placut mult. Succes domnului Craznic in continuare!

  3. Pingback: Zepeline

  4. Pingback: Ioan Miclău (membru Australian Society of Authors şi fondator al Bibliotecii Mihai Eminescu din Australia): “Oliviu Craznic, un scriitor vizionar” « Oliviu Craznic's gothic novel

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s